În căutarea tribului pierdut

“Am fost separați de tribul nostru și deconectați, o vreme foarte lungă.

Este timpul să ne întoarcem cu toții acasă.” (Johann Hari, Legături pierdute)

Ieri, în parc, cumva, cumva cerul își făcuse loc printre nori si o boare de primăvară trecea ușor peste verdele ierbii. Aici iarba e mereu verde. Ca peste tot, de altfel. Se simțea o vibrație la firul pământului, o stranie tremuriceală la nivelul aerului. Erau căței zburdalnici peste tot și mai mulți oameni ca de obicei, mergând vioi de colo până colo. Am simțit și eu. Vibrația. Ca o bucurie frumoasă, neîncepută. Am stat și m-am uitat la câini. Surâzând la giumbușlucurile lor. Am stat și m-am uitat la oameni. Îmi venea să îi pup pe toți, să îi îmbrățișez, oameni, căței, veverițe, aer și cer laolaltă.

Încerc să îmi imaginez viața mea fără legături. Fără alți oameni reali prezenți. Nu pot. Tot ce pot să văd în fața ochilor minții e cum se va termina pandemia, cum oaspeții dragi vor suna la ușă, cum o să beau cafele la terase fermecătoare cu câte o prietenă, cum o să-mi petrec clipele punând la cale tot felul de frumuseți pentru oameni, cu oameni, lângă oameni. Mereu în mijlocul lor, ca în miezul din dodoașcă.

După atâta singurătate pandemică și tehnologică poate vom încerca cu toții să ne reconectăm. Lipsa oamenilor a fost ca o spaimă mare, ca un jaf armat pe o stradă întunecoasă, îngustă și dezgustătoare. Cu pistolul la tâmplă nu am putut decât să simțim o singurătate copleșitoare, singurătatea alergătorului de cursă lungă. O cursă desfășurată prin păduri pline de umbre terifiante, prin deșerturi înghețate, printre stânci crestate și ascuțite.

Nu putem alerga de capul nostru. Ne trebuie familia noastră, tribul nostru. Trebuie să-l găsim cu tot dinadinsul.

Ne trebuie o stradă luminată ca în ziua de Crăciun, cu uși colorate în toate pastelurile lumii, uși deschise cu oameni zâmbitori în prag, gata să te îmbrățișeze, gata să te ridice dacă ai căzut, gata să te omenească din preaplinul bucuriei lor. O stradă pe care să nu te atace nici o singurătate pe la spate, nici o hienă rău voitoare, gata să se înfrupte din ficații tăi.

Unde poți să vezi copii și părinți. Da, în mijlocul străzii fermecate, aruncând cu mingea de la unul la altul sau râzând pe o pătură din mijlocul picnicului. Îmi imaginez câte ar putea cu toții să facă. Să lase telefoanele jos. Toți acești copii minunați. Toți acești drăguți mileniali crescuți cu ecranul lipit de mână și ascunși prin case de peste un an. Să iasă cu bicicletele, cu rolele, împreună cu părinții lor. Oare cum ar arăta părinții pe role?! Cât de amuzant și de curajos ar fi! O, dar câte jocuri ar putea să joace cu pruncii lor. Înăuntru și afară. Dragă mamă și dragă tată, faceți ceva! Să nu mai simtă copiii că le e dor de casă chiar și când sunt acasă. Lăsați oboseala aceea atât de importantă instalată până în miezul oaselor pentru că ați fost la munca voastră și mai importantă. Reduceți munca, faceți ceva. Arătați-le pruncilor cum se trăiește frumos, cu oameni adevărați cărora le pasă de tine. Care te iubesc, te îmbrățișează și te pupicesc ori de câte ori te văd. Una-ntruna.

Pot oamenii trăi singuri? Nu, eu cred că nu. Au nevoie de tribul lor, mic sau mare, au nevoie de strada lor colorată, de căsuța lor cu ușa larg deschisă spre lumină și prieteni. Au nevoie să nu se teamă, să știe că spatele le e asigurat, indiferent ce fiară sălbatică îi atacă din față.

Vom putea oare să fim din nou o comunitate? În orășelele mici e mai ușor, dar ce fac eu aici în ditamai burta balenei, în orașul ăsta atât de mare?! Trebuie să pot face ceva. Ce e sigur e că o să încerc. Nu există altă variantă. Nu pentru mine. Totul începe cu tribul cel mic, familia, asta e alpha și omega, înainte de orice. Și continuă apoi cu tribul mai mare, orice comunitate în care reușești să te integrezi. Din care simți că faci parte. Locul acea special unde poți să ajuți.

Am citit recent o întâmplare despre o zonă defavorizată din Berlinul de Est. O grămadă de oameni, majoritatea emigranți la origine, trăiau în sărăcie și urmau să-ți piardă locuințele din cauza scumpirii exagerate a chiriilor. Fiecare respirând într-o deznădejde și o singurătate înfiorătoare. Dar aveau un om al străzii aciuat pe acolo. Unul care trecuse prin multe, fugit de la un azil de boli mintale, care dorea doar să le zâmbească oamenilor și să îi ajute. Cu mintea lui puțină. Întâi i-au construit un mic adăpost, să nu doarmă în ploaie, uitând pentru moment de propria lor sărăcie și de amenințările viitorului. Apoi au venit să vadă ce face în fiecare zi. Cei mai diferiți și mai puțin compatibili oameni. La început se priveau cu dispreț și absolută intoleranță pentru ciudățeniile fiecăruia. Apoi unul i-a adus ceva de mâncare, altul o pernă. Au vorbit și au tot vorbit. Încetul cu încetul au ajuns un trib. Uite-așa! Și toată viața lor s-a îmbunătățit. Au luptat împreună pentru chiriile lor. S-au sprijinit și nu au mai trăit ascunși fiecare în scorbura lui. S-au simțit bine. Au găsit bucuria. Și totul a pornit prin a ajuta pe cineva.

Important e să deschizi ușa, să ieși, să zâmbești, să te joci cu pruncul tău, să duci niște prăjituri vecinului, să plantezi niște flori în fața blocului, găsești tu ceva de făcut, dacă vrei neapărat.

E primăvară. Nu acesta e momentul regăsirii noastre, a tuturor?! Ieși, omule, la soare și bucură-te! Răsari și strălucește. Strada colorată în pasteluri, plină de căței și prieteni te așteaptă. Doar să vrei.