Băi de pădure

Am făcut azi o plimbare, plouă un pic pe aici, un pic e răcoare, dar nimic ca în Petroșani, nu e ger, nu e clănțănit de dinți. E un fel de început de noiembrie perpetuu. Frunzele sunt încă acolo, în diverse culori, plus o grămadă de plante veșnic verzi, răsucindu-se fluid în bătaia vântului (care nu e cine știe ce) și în perdelele de ploaie (care și ea mai mult stropește decât dă năvală). Mi-am zis să practic arta japoneză a „băilor de pădure”, traduse, în cazul meu, prin plimbări într-aiurea, combinate cu ploaie. Dacă ai imaginație dă exact ce trebuie, „o baie de pădure”, menită să reducă stresul și anxietatea în urma vieții agitate pe care o duc în marele oraș. E adevărat că eu nu am de fapt nici un fel de agitație și de anxietate, deci nu am ce să reduc, dar să nu căutăm acum nod în papură. Ce stres?! Ce anxietate?! Că stau numai în casă, într-o bulă de pace și armonie, de mă ia cu leșin de atâta liniște și aștept să se termine pandemia și să ies în lume. Până la urmă baia mea de pădure, adică amărâta de plimbare în parc e menită să îmi sporească nițel nivelul de agitație. De la minus 10 la minus 8. E taman invers scopului japonez originar. Eu plec spre „pădure” doar, doar îmi cresc anxietatea. Dar să nu mai divaghez de-aiurea.

Cum vă spuneam, venind eu înapoi spre casă, pașnic și zen, că ce anxietate puteam să găsesc în parcul gol, goluț, cu niște frunze în mână, mi-am dat seama că îmi țineam chiar viața mea cea prețioasă în mâini. Așa născocește mintea omului chestii ciudățele când nu are altceva de lucru. Îmi țineam strâns în pumn întâmplările vieții în diferite culori. Unele pale și duse, demult apuse, de un galben arsenic, asfințit trecut aproape în neființă, tristeți și dureri și pierderi, altele de un galben strălucitor, viu și râzăreț, galben canar, ca un emoticon pe care scrie mare și clar LIKE, ca un Smiley drăgălaș și bombonel. Fericirile mele, ușor nemuritoare, ușor efemere, galben de aur, galben mimoză. Strălucind încă atât de vioi în amintiri și suflet. Uite, un pic de roz bonbon dând în stacojiu, mai este încă drum în față, eu sper că o-ho-hooo, cât drum mai este! și încă ceva verde măr, verde de tei, verde de apă. Speranțele mele, vise smarald. Iar ce a devenit deja ruginiu și scorțișoară, e doar trecerea. Bună și ea, frumoasă în felul ei. Mai ales pentru mine care am de gând să trăiesc 100 de ani și poate nici atunci nu o să mă satur, sunt convinsă.

Încă ploicește, încă tot închiși în casă, dar am frunzele mele, pe care le aranjez fengshuian printre banane și mere. Și o picătură de chihlimbar, pe care o pun ușor în borcanul meu de recunoștințe.

Se apropie sfârșitul acestui an. Sfârșitul frunzelor lui. Dar vine, de neînlăturat, noul an. Cu alte frunze, nou-nouțe. Pentru că binecuvântații copaci sunt tot acolo. Ne așteaptă. Și noi putem să o luăm de la capăt. În verde-poiană și verde-mușchi. Atunci să vezi „băi de pădure”! Abia aștept.