Borcanul cu ardei iuți

Mă uit la borcanul aproape gol. Ardeiul e tăiat mărunt și a căpătat o culoare aproape cenușie. În curând totul se va termina și voi fi nevoită să-l arunc.

De obicei, scot ardeii iuți din frigider, cu un gest mecanic, aproape la fiecare prânz. Uneori le arunc o privire în treacăt și conștientizez cum scade nivelul oțetului. Alteori nici nu bag de seamă, cu senzația nemărturisită că vor fi veșnici. Fiindu-mi frică de nemurirea lor, fiindu-mi spaimă de terminarea lor. La început au fost verzi, amestecați cu ceapă alba, culori vioaie și pline de sevă și iuțeală. Încetul cu încetul, s-au pălit cu totul, dar gustoși până la final. Un borcan destul de măricel, de care am tras vreun an și trei luni.

Ardei iuți puși la murat de tatăl meu. Îi plăceau foarte mult, chiar și supa de tăieței o mânca cu ardei iuți. O chestie ciudată, o obișnuință din copilărie, care mereu mă făcea să-l privesc uimită. Cine a mai auzit de supa de pui cu ardei iute??!! Cred că punea și pâine în zeamă, moștenire a vremurilor de foamete, cine știe. Cu câtă poftă mânca!

El i-a tăiat pe toți, ardei și ceapă laolaltă , a pus condimentele, a turnat marinata, a închis borcanul. Apoi, înainte de a deschide borcanul, a murit.

Mama mea a vrut să-l arunce, dar i-am zis că-l iau eu, și mie îmi plac ardeii iuți la ciorbă. E păcat să se irosească. Apoi, timp de un an și trei luni, am mâncat din ei, întrebându-mă cum de omul care i-a tăiat nu mai este. Părându-mi-se morbid să îi mănânc și neputând să-i arunc. Imaginându-mi, din când în când, mâinile lui, având o formă asemănătoare cu a mea, cum tăiau ardeii roșii și galbeni și verzi. Imaginându-mi asta cu ciorba în față, aburind ispititor și amețită uneori de lacrimi.

Alteori uitând. Uitând încetul cu încetul. Vinile și oroarea dispărând treptat, ascunse prin cotloanele sinelui, la păstrare pentru o altă viață. Durerea aprinsă la culoare cenușindu-se asemenea ardeilor, pierzându-și iuțeala. Păstrându-se doar că amintire, ideea unei lacrimi demult uscate. Undeva, există o durere. Împuținându-se, ca borcanul meu. Borcanul lui.

Mă uit la recipientul aproape gol. Cred că în vreo patru zile îl voi arunca. Deși nu mă simt în stare să mai înghit ultimele bucățele. Ultimii ardei tăiați de tatăl meu.

Care a murit demult. Și mi-a lăsat doar dorul...