Când te-apucă pandaliile, pardon, pijamalele!

Am vrut cu tot dinadinsul să-mi găsesc pijamalele iernii, această iarnă aparte și neobișnuită, prima mea iarnă ca emigrant, prima mea iarnă în vârf de pandemie, prima mea iarnă de adult fără slujbă. Destule motive aș zice pentru a justifica cumpărarea celor mai bestiale pijamale din toate timpurile. Le și vedeam în fața ochilor, frumoase foc, grosuțe, moi, pufoase și neapărat ieftine. Pijamalele hygge, care să se potrivească cu șosetele de aceeași marcă. Simțeam că nu pot să trec iarna fară ele. Nu pot să mai escaladez acest munte al spaimei și al așteptării. Pot fără zăpadă, că nu m-am omorât niciodată după ea, pot fără oameni, deși nu mi-e ușor, pot în casă, săptămâni și luni de zile, dar pur și simplu nu mai pot să fac un pas fără pijamalele mele.

Unde m-am găsit să le caut?! Nici mai mult, nici mai puțin decât pe Oxford Street. Că de, e o strânsă legătură între a fi fără slujbă și aerele de mare doamnă. După atâtea minute și secunde petrecute în spatele ușilor închise, la nesfârșit derulate spre înapoi și cu greu, târâș-grăpiș spre înainte, îmi venea să dansez de bucurie în mijlocul frumuseților presărate peste tot, brazi de toate culorile în vitrine, strălucind roz, albastru, mov, plini de globuri și beteală și luminițe și puhoi de oameni bucurându-se de deschiderea porților. De Crăciunul ce stă să vină.

Starea de urgență fiind anulată cu două zile în urmă, se pare că toți aveau o nevoie arzătoare de pijamale. Și toți deodată în aceeași zi cu mine. Măi să fie! Aer de sărbătoare un pic spăimos peste tot, ca și cum o comiteam cu toții, oareșicum speriați că n-o să iasă bine.

Vreo trei ore am umblat prin marile magazine, nici vorbă de pijamaua visată, dar câte mofturi pe capul meu, mă gândeam singură, te pomenești că plec fără minunatele, cine a mai auzit să nu găsești ce cauți pe Oxford Street?! Aș ajunge de râsul lumii. Noroc cu Cristi, că le-a ochit într-un butic, le-a văzut de-afară, ce ochi are omul ăsta al meu, de vultur! Cred că deja îl măcina disperarea că trebuie să mai vină o dată o oră cu metroul dus și una întors pentru niște cârpe hygge, ce-o mai fi și aia, că nevasta-sa alt cuvânt nu mai știe în ultima vreme. Cică așa luptă ea contra depresiei internaționale și răului planetar.

Fericită de zici că îmi atinsesem scopul vieții, cu frumoasele mele pijamale în plăsuță, am simțit cum euforia sporturilor extreme, care-mi aburise creierii atâtea ore se risipește încetul cu încetul. Am început să cred acut că mă paște vreun covid, că mă pândește palpabil de după colț, simțeam concret și isteric cum valurile de aer stârnite de mulțimile în mișcare îmi pătrund fin în nări, mi se scutură de pe gene și degete, alunecă ca o pulbere scârboasă până în alveolele plămânilor și se cuibărește acolo. A început să mi se pară că sunt complet nebună să mă expun așa, și pentru ce?! Pentru niște pijamale! Câtă maturitate, câtă înțelepciune pe capul meu! Chiar am luat-o razna, atâta izolare duce la niscaiva nebunie, asta e sigur, dorința de a încălca regulile escaladează toate limitele, țopăie pe treptele absurdului, simți o nevoie acută de cântări de ciocârlii și de pijamale. Mai ales de pijamale.

Am făcut stânga împrejur și m-am refugiat la metrou. Puțină lume, imediat m-am simțit în siguranță. Oamenii erau cu toții pe-afară, scăpați din cușcă, aici era liniște. Stăteam pe o bancă, în așteptare și mă uitam pe pereții strălucitori, reclame de sus până jos și de la stânga la dreapta. Brusc m-am trezit din oboseală. M-am scuturat, izbită de revelație. Sănătoasă tun, pe deasupra. Nu mai exista spaima, nu mai existau virușii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu mai văzusem așa ceva niciodată. Pe tot locul era presărat cu mesaje semnate de primarul Londrei. Nu unul, nenumărate. “Fii blând cu alții.” “ Fii respectuos cu ceilalți.” “Unii oameni au nevoie de mai mult timp ca alții.” “Nu toți oamenii își poartă suferințele la vedere.” “Ai grijă de ceilalți.” Și tot așa. Citeam și respiram din adâncul plămânilor, cuvinte uriașe, strălucitoare, picurând confort și liniște în stația uriașa de metrou, luminoasa și curată. Un sentiment complet de siguranță. De frumusețe. Mesajele astea erau mai dihai ca pijamalele mele. Formau un întreg și întregul era mai bun că părțile. Le-am regăsit apoi și în metrou, nu cumva să le uit.

Îmi și imaginam cum le citeau toți trecătorii lumii, cum li se înfigeau în creier ca niște săgeți de lumină neon, cum fiecare găsea un zâmbet bun și un cuvânt cald pentru aproapele lui, cum fiecare avea răbdare și nimeni nu își pierdea cumpătul de-aiurea. Poate asta e geneza civilizației, explicația finală și mersul înainte.

Cât de greu poate fi să fim buni cu ceilalți?!

Nu ne trebuie decât niște pijamale blue navy, cu reni, pufoase și călduroase și puțină iubire pentru cel de lângă. Pentru aproapele nostru. Așa putem umbla senini prin această iarnă a pandemiei, noi toți, oameni frumoși și blânzi. Așa putem fi noi înșine, așa cum am fost meniți să fim.

Am de gând să-mi petrec zilele acestei ierni în pijamale, zâmbind fosforescent spre ziua de mâine. Cu inima doldora de drag și de iubire. Pentru toți și pentru toate. Pentru primăvara ce va veni.