Când te simți bogat și ai buzunarele pline de frunze

Da, exact, te simți, nu neapărat ești. Pentru că sentimentul e important aici, nu câți firfirici ai în realitate sub saltea, mă rog, în contul dintr-o bancă importantă. Eu una am momente când mă simt foarte bogată și asta e aproape tot timpul, dacă stau să mă gândesc bine.

Alaltăieri, când am plecat de la grădiniță, pe drumul acela fermecător din care îmi iau respirația și regăsirea în fiecare zi, la dus și la întors, pur și simplu m-am simțit cu adevărat bogată. Mi-am pipăit cardul în buzunar, era aproape gol și speram să-mi ajungă de metrou, dar lumina cădea de sus, desăvârșită în blândețea ei, se filtra dulce printre frunzele ruginii și verzi și dansa limpede ca o ciocârlie în zbor printre dantelele copacilor. Iar frunzele, oh, frunzele erau absolut perfecte, presărate peste tot sau încă plutind într-un ultim avânt spre soare. Am uitat de drum și m-am apucat de cules frunze, cu grijă și răbdare, să nu le stric fragilitatea, bucurându-mă ca un copil de fiecare întorsătură a culorilor, de fiecare arabesc al țesăturii lor străvezii. Le-am dus acasă și m-am simțit dăruită și împlinită cum numai frumusețea poate să te dăruiască.

Mă simt bogată pentru că am această familie drăguță a mea. Râzând cu mine, râzând de mine cu atâta voioșie și dulceață. Am pentru cine să așez mese colorate, am pe cine să îmbrățișez, am cui să întind mâna și cui să-i zâmbesc. Am pe cine iubi. Am cine să mă aștepte acasă și am de la cine să plec dimineața. Am cine să se bucure de frunzele mele.

Sunt bogată rău de tot pentru că mereu mi-a plăcut ce fac, mereu m-am simțit cea mai bucuroasă și împlinită să fiu printre copiii. Oamenii așa-zis mari mă supără uneori, dar cei mici niciodată. Cât soare răsare din surâsul unui copil, câtă lumină din râsul lui nevinovat. Ce rotunjire a lumii, ce curcubeu, ce revărsare de iubire peste mine să fiu în mijlocul lor. Nu fac altceva decât să le dăruiesc și să le tot dăruiesc iubire și ființa mea întreagă și la sfârșitul zilei, când trag perdelele somnului, rezervoarele mele sunt pline doldora de miere aurie și dulce, deși am împărțit toată ziulica din ele. Mă cufund în somn ca într-o baie de mătase, ca într-un zbor printre corole de floarea soarelui. Și mi-e bine.

Mă simt bogată pentru că am toate aceste cărți ale mele, rafturi întregi de care mi se sprijină privirea și sufletul ori de câte ori mă învârt printre colțurile cu tihnă ale casei.

Sunt atât de bogată pentru că am prietene dragi, care se gândesc la mine și cred că sunt deosebită, cărora prezența mea le îmbogățește viața, cum și prezența lor îmi înfrumusețează până peste poate clipele.

Apoi mai am și toate celelalte, care îmi umplu sufletul și mă fac să simt că nu-mi lipsește nimic. Călătoriile, mesele în familie, ploaia năpustindu-se frenetic în noapte, în timp ce eu mă cuibăresc sub păturică, florile, scoicile, caramelul sărat și vanilia, scoarța plină de petece a copacilor, lumina. marea cea mare și albastră. Colțul de pâine caldă cu unt, strugurii, merele cu scorțișoară, parfumul „La vie est belle”. Și visurile, să nu uităm de ele, am multe, multe, sunt atât de bogată în visuri, că nu știu cum aș putea să mă simt altfel decât bogată.

Nu e asta definiția bogăției?! Să nu îți lipsească nimic din ce îți dorești?! Din ce iubești?!

Și peste toate, cireașa de pe tort, am această recunoștință fierbinte, răscolitoare pentru sănătatea mea de acum, din această clipă. Pentru toți acești ani dăruiți mie după marea răscruce. Pentru fiecare dimineață în care deschid ochii și regăsesc aceeași bucurie de a trăi. Clocotitoare, veselă, luminoasă și dulce.

Simt că sunt atât de bogată pentru că îmi place să trăiesc. Fie și cu buzunarele pline de frunze.