Când universul toarce ca o pisică

Cred că toată lumea a observat. Cum, din când în când, mașinăriile ce par a alerga haotic, cu viteze năucitoare, cu zgomot infernal de big-bang-uri ciocnite în cel mai mare crash al mileniilor, mașinăriile acestui angrenaj infinit care e Cosmosul par a se alinia nemișcate pentru o mică secundă. Cum se face liniște deplină. Liniște de lac. Liniște de noapte. Atunci simți cum tot universul toarce, ca o pisică uriașă, adormitoare. Atunci se întâmplă lucrurile. Cele care te fac să poți păși mai departe, cele care te conving că nu ești singur. Lucrurile unice, limpezi, frumoase. Pe care uneori le numim coincidențe.

Știți că pisicile pot uneori să te vindece, se lipesc de golul dureros și torc și cumva energia lor zen zumzăie cu liniște și te alină. Te umple și te cuprinde. La fel se întâmplă cu potrivirile, armoniile ascunse.

Poate gândul nostru țâșnește cu așa o forță printre rotițele universului, încât le aliniază, le cumințește pentru o fracțiune de secundă, ca o supernovă ce explodează printre galaxii cu puterea luminii. Totul se îmblânzește, devine o curgere lină sub atingerea netezitoare a câte unui gând. Focalizat, plin ochi de speranță. Dând pe dinafară de atâta concentrare.

Ca atunci când, din senin m-a apucat din nou faza Pollyanna. Așa mă apucă din când în când. Mă vreau Pollyanna, iar și iar, de câte ori îmi amintesc de existența ei. E unul din visele mele neascunse, trâmbițate pe toate coclaurile. Vreau să fiu bună, vreau să fac bine în jurul meu, vreau ca oamenii buni, oamenii mei iubiți să se uite înspre mine și să zâmbească, să se însenineze. Vreau să fiu mulțumiă și mulțumirea mea să se împrăștie ca o ploaie de vară peste pietrele cenușii ale lumii. Mă visez Pollyanna, tre’ să recunosc. Periodic. Așa că am valsat o zi întreagă pe tema asta, înnebunindu-i pe ai mei, care sunt sătuli de Pollyanna până peste cap. Cum sătui sunt, probabil, și de săriturile mele neprevăzute prin tot felul de personalități din cărțile pentru copii sau din desenele animate. Ei bine, și exact în această zi de dulce pomenire în care am fost pe cât de mulțumită s-a putut, ba chiar și în plus, că așa îmi îndeplinesc eu sarcinile de muncă, pe seară am primit un mesaj de la una din cele mai dragi eleve ale mele, acum studentă la Cluj.

"Hello, teacher! Am vrut doar să vă zic că am participat la o sesiune de comunicări organizată anual cu o lucrare despre Pollyanna și am luat locul 3 și urmează să fie publicată undeva, nu știu exact unde momentan. Am zis să vă spun pentru că mi-e greu să nu asociez Pollyanna cu ziua când ne-ați povestit de ea și cu excursia noastră la Cluj. That’s it Lots of hugs."

Dacă nici asta nu e o aliniere torcătoare și alinătoare, nu știu care mai e. Amintirea elevilor mei drăguți împrumutându-și romanul unii altora și a întregii clase intrând în jocul mulțumirii, și uite, purtând cu ei mai departe blândețea fetiței dintr-o carte englezească s-a așternut asupra mea ca o păturică moale, galbenă. Mi-era cald și bine sub ea. Familia a fost nevoită să-și pună ventilatoarele să mai răcorească aerul de fierbințeala mulțumirilor mele. De-abia mai respirau, săracii.

Sau cu apartamentul din Petroșani. Pe care ne-am hotărât să-l vindem, ca să putem pleca. Toată lumea ne dădea zero șanse, nimeni nu cumpăra, piața era căzută rău sub nivelul mării. Eu, cu încăpățânare înainte. Știind că o să vindem. Pur și simplu știind. Oare gândul tău aliniază universul sau universul îți trimite gândul?! Hm, nu e foarte clar, dar ce importanță are?! Rezultatul contează. Am dat anunțul. Am vândut într-o lună, exact cu prețul pe care îl voiam. Am găsit un apartament de închiriat și totul s-a întâmplat exact cu două săptămâni înainte să izbucnească pandemia și nimeni să nu mai cumpere sau să vândă chiar nimic. Am stat cinci luni altundeva, dar nu mi-am mai pus întrebarea de ce naibilui am vândut așa de repede și irosim banii pe chirie. Pur și simplu, a fost singura nișă în care se putea face vânzarea. Deschisă doar pentru o clipă. Eu una m-am simțit de parcă puzzle-ul vieții mele suspina satisfăcut, odihnindu-se în toată deplinătatea lui efemeră.

Când vine câte o clipă din asta, când totul se înșiră ca pe ață simți că exact asta trebuia să faci, că ai făcut bine, drumul e cel care trebuie să fie. Dintre miile de drumuri, tu ai ales poteca potrivită. Universul stă în poala ta și toarce.

Am atâtea alte întâmplări magice. Ca fiecare. Faza cu floricica, picătura de apă vie. În ziua în care am fotografiat-o în Malta, o prietenă dragă sufletului meu posta o poză cu aceeași floare pe fundalul aceluiași zid galben, făcută în Tunisia. La fel, dar în altă parte a lumii. Mititică, pură, atât de clară în mesajul ei de iubire. Potrivindu-ne pașii în același ritm.

Sau când gândurile îmi țopăie sărind pe trambulină, într-o învălmășeală de nedescris, prăbușindu-se în salturi spre marea cea albastră și doar câte unul mai acătării se înfiripă și se înfige printre celelalte. Iar atunci mă trezesc că ori Cristi, ori Alex spun exact gândul meu. Literă cu literă. Telepatie sau ce o fi, prefer să cred că e doar această pisică uriașă care zumzăie adormitor în brațele mele.

Alinând tot ce este de alinat, vindecând până în adâncuri. Dându-mi putere pentru miile de pași până la următoarea aliniere a universului.

Care sigur o să vină de undeva, surprinzându-mă.