Călătorii spre fiul meu

Gata, am reușit. Am scăpat. Nu mai văd nici un păianjen. Nu se mai holbează la mine cu ochii lui bulbucați și fațetați din înaltul tavanului. Tratamentul a fost eficace. A eliminat halucinațiile și grozăveniile obscure gen păpușa Chucky care iese de sub pat și te prinde de picior când ți-e lumea mai dragă.

Cumva, într-un mod neprogramat și un pic straniu, în timp ce m-am mișcat între Parga și Londra, nițel pe la Amsterdam sau Lisabona, între Italia și Spania, cumva, fără să știu cum, fără să înțeleg la nivel conștient, straturi, straturi de aluviuni și sedimente s-au dislocat în străfundurile subconștientului meu, s-au rupt cu totul de unde stăteau în amorțire și nepăsare și au luat-o la vale. Și, odată cu ele s-au dus multe din zidurile mele de apărare construite cu atâta migală în zeci de ani. Zidurile mele chinezești. S-au dus pe apa sâmbetei.

Așa au dispărut frica de schimbare și nehotărârea. Comoditatea și dorința de siguranță. Duse au fost pentru totdeauna neștiința pașilor înainte și analiza obsesivă a trecutului și a greșelilor lui. Așa am scăpat de teama de a încerca o nouă mașinărie într-o gară de metrou. De imposibilitatea de a cere o informație într-o stație de autobuz, de jena de a nu greși, a dispărut rușinea de a nu fi perfect, de a nu fi în stare, de a te lăsa văzut și judecat. Orice fel de rușine rușinoasă. A dispărut groaznica spaimă a vulnerabilității. Nu vulnerabilitatea, căci mă simt și acum foarte vulnerabilă, multe rele mi se pot întâmpla în orice moment, dar nu e asta definiția noastră, a fiecăruia?! Spaima de a fi vulnerabil. Asta s-a dus. Da, sunt aici, expusă în fața tuturor, cu greșelile mele cu tot, și ce-i cu asta?! Cu ce m-au ajutat protecțiile?! Zidurile chinezești nu folosesc la nimic, decât la a-ți păzi însingurarea în vârful turnurilor de fildeș.

Căci de câte ori poți să te arzi? Pui mâna pe capacul fierbine, arsh! Te-ai ars, pielea îți este așa de gingașă și fricoasă. Încă o dată și încă o dată. Și în sfârșit, marele premiu. Poți să iei capacul, cu aceeași mână, cu aceeași fierbințeală ascunsă. Care nu îți mai face nimic, pentru că ești liber. Liber de orice frică, ești bătătorit și bătucit de atâtea experiențe. În sfârșit liber să ridici capacul de pe oala clocotindă și să guști dacă lintea a fiert destul, dacă maglavaisul la care ai meșterit atâta timp e suficient de gustos.

Undeva, la răscruce de drumuri, printre atâtea poteci întrețesute, ceva uriaș s-a mișcat înlăuntrul meu. Și m-a eliberat din chingile țării mele. Pe care o iubeam atât, dar în care nu mai puteam să stau pentru că era țara păianjenilor uriași cu ochi multipli. Tăvălugul a luat-o la vale și a dus cu el tot ce aveam. Am vrut să scriu „tot ce clădisem într-o viață de om”. Dar apoi mi-am dat seama că nu ar fi fost chiar adevărat. Ceea ce am clădit într-o viață de om e mult mai subtil decât orice fel de construcție ridicată pe pământ. Mai degrabă e o chestie plutitoare care zboară netulburat „in the cloud”.

Mult timp nu am înțeles ce înseamnă chestia asta, „in the cloud”. Cum adică, în nori??! Apoi fiul meu m-a învățat cum să mă protejez de dispariția datelor de pe laptopul meu prețios. Chiar dacă calculatorul își dă duhul brusc, fără semne de avertizare, chiar dacă devine dintr-odată impenetrabil ca un cod secret de-al extratereștrilor, datele mele prețioase, scrierile, documentele, miile de poze, toate vor pluti drăguț și senin “in the cloud”. Le pot recupera de acolo sau mai degrabă accesa în orice clipă. Așa că îmi imaginez asta ca pe un nor pufos, albastru, cum altfel?!, care e undeva deasupra mea, surâzând în fengshuiul lui de nor, nemuritor și cu toate construcțiile mele la adăpost. Tot ce clădim aici sunt construcții-nori, făcute din picături de apă, din ceață și uneori un pic de albastru.

Așa că mi-am luat norul sub braț, cum s-ar zice și am plecat. M-am mutat la Londra. Tăvălugul cu pricina a dus cu el într-aiurea slujba mea sigură, bătută-n cuie, care urma să-mi asigure o pensie lunară de 450 de lire (acum măsor totul în lire), asta în caz că până ieșeam eu la pensie statul mai putea plăti așa o sumă „uriașă”, ce m-ar fi ținut oareșicum deasupra limitei sărăciei. Chiar deasupra. A dus cu el apartamentul nostru frumușel și exact cât și cum trebuie, aflat într-un cartier vechi al orașului, plăcut și confortabil. Am crezut că o să fie o mare nenorocire că nu-l mai avem, că o să sufăr cumplit după el, dar a trecut aproape un an de la marea despărțire și deja am început să-l uit. Ce chestie curioasă. Uitarea asta. Pur și simplu nu mai pare un capăt de țară. Nu mai pare nicicum. Stau în chirie acum, într-un apartament absolut superb, cu o priveliște de carte poștală, care nu e al meu, dar e mult mai confortabil, mai frumos, mai interesant. Nu simt că aș fi pierdut ceva. Pentru că totul este „in the cloud”. Amintirile vieții noastre împreună, râsetele copilului nostru pe când avea șapte ani, zece, doisprezece ani, optsprezece, Crăciunurile în familie, minunăția meselor servite împreună, totul, „in the cloud”.

Simt că nu am pierdut nimic. Pentru că acum am râsetele fiului meu de jur împrejurul meu. Chiar acum îl aud cum cântă fericit, în camera lui „Hallelujah”! Îmi crește inima.

E bine cu norul deasupra, să știu că nu am cum să pierd ceva, dar cât de bine e cu totul viu și fără de sfârșit chiar aici, lângă mine. În acest prezent atât de real. De pipăibil.

Cumva, tot ce am trăit, ce am simțit, ce am făurit, tot ce am pierdut și plâns și stricat, tot ce înseamnă o viață de om e aici cu mine, nu s-a pierdut nimic important.

Călătorii de-a lungul a zece ani. Atât mi-a trebuit ca să pot să fac marea călătorie. Spre fiul meu. El a plecat cu zece ani în urmă. Atât mi-a trebuit ca să mă desțelenesc. Și abia în acest moment realizez importanța covârșitoare a drumurilor mele în stânga și în dreapta. Călătoriile m-au învățat ce e schimbarea, cum încă un pas e de ajuns, măcar un pas, m-au învățat prin tatuare cu „foc și pară” mersul veșnic spre înainte.

M-au ajutat în feluri subtile și profunde, izbitoare și uneori nevăzute. Nemaivăzute. M-au scăpat de depresie, de păianjeni urâți și machiavelici, m-au ajutat să râd și să sper, să îmi găsesc un scop, m-au ajutat să îmi regăsesc fiul. Rătăcit de unul singur prin lumea largă. Acum nimeni nu mai e rătăcit. Nimeni nu mai e singur.

Călătoriile au fost șocurile mele electrice. Arzând, eliminând chestiile inutile din calea lor, făcând totul să renască, să o ia pe altă cale. Eu sunt alta. Sunt altcineva. Fiind aceeași. Sunt eu însămi. Ca atunci când limpezești un text, care exprimă o idee, dar are prea multe cuvinte, prea multe zorzoane, ce nu ajută, dimpotrivă, năucesc limpezimea mesajului, o tulbură, o împiedică. Așa mă simt eu acum. Toate cuvintele de prisos au fost eliminate. Sunt clară ca apa de izvor. Sunt acasă. Sunt cu fiul meu. În nori și sub nori și plutind printre ei.

Ce urmează? O altă călătorie minunată, mirobolantă si fantabuloasă. De ce nu?!