Can you?! Chiar poți?! London 2016

Atâta diversitate ar putea să te omoare, mi-e clar. Sau ar putea să doboare toate limitele tale înguste de provincial, burghez și comunist, pe deasupra! Ești capabil să faci ditamai trecerea?! Saltul existențial?! De la cei 30.000 locuitori ai orășelului tău, la cele 9 milioane londoneze?! De la traseul tău zilnic pe singura stradă principală, spre unicul loc de muncă (pe care îl deții cu mândrie patriotică de peste 25 de ani), la variațiunile nesfârșite ale traseelor englezesti?! Nici măcar nu te uiți în aceeași direcție când traversezi! Stânga devine dreapta și asta spune totul. Oamenii ăștia își schimbă nu numai locul de muncă, ci complet specializarea de nu știu câte ori într-o viață. Uite-o pe Lorraine Pascal. De la mecanic auto, la hipnoterapeut, o carieră în modelling, apoi bucătar sef, autor publicat și apariții televizate. Reprezintă o specie umană extrem de adaptată. Elastici și flexibili ca niște benzi de cauciuc, și la fel de rezistenți. Poți fi la fel? Oare poți scăpa de tine, cel vechi și să te deschizi spre noul tău eu?! Poți deveni un descurcăreț, mereu în mișcare, cea mai adaptabilă ființă de pe planetă?! Poți să îți faci loc în furnicar, să găsești metroul potrivit și să îți lași amprenta respirației în smogul marelui oraș?!

Chiar poți fi liber?! Chiar îndrăznești?! Esența sinelui tău curgând spre sinele tău? Fără îngrădiri, fără prejudecăți? Fără drumuri prestabilite, fără limite? Ai curaj?! Poți?!

Ca orice hobbit serios care a plecat curajos din Comitatul său spre meleaguri străine, destul de speriați de orașul mare cat o țară (și cu buzunarele cam goale, între noi fie vorba), am năvălit peste fiul nostru și mica lui cameră londoneză, iar el a devenit atât de fericit, de absolut încântat de situația creată încât ne-a poreclit drăgăstos "Scaieții".

Seara

Ale: - Mâine mâncăm la Wahaca. Mâncare mexicană.

Cri( sărind brusc din starea de somn): - Eu nu! Eu sunt așa de fericit cu sandvișurile mele!! Nu știu ce tot vreți să mă omorâți cu picanteriile voastre. Chinezească-hot, mexicană-hot, coreeană-hot, o să mă stric de tot la mațe.

Ale (nebăgându-l chiar deloc în seamă): - No, mama, ce facem acum?

Cri: - Stați să adorm și vorbiți despre mine. Hai că știu că undele mele cerebrale vă stimulează. Ore întregi tot șușotiți.

Ale( împăciuitor): - Ce planuri aveți mâine după prânz?

Cri: - Umblăm. Că noi nu știm altceva. Avem doar trei butoane. Umblă, dormi, mănâncă. Dar chiar! Ce facem?

Lili( senină și atotștiutoare): - Borough Market.

Cri: - E cu mâncare?

Ale: - Uite poze!

Cri: - Mamma mia, acolo mâncăm! Nu mai mergem la Jamie Oliver! Că oricum am un feeling negativ în legătură cu iubitul tău Jamie. Parcă văd că până și pizza o să aibă un gust ușor…nepotrivit! Ca să mă exprim elegant.

Ale: - Păi și cum ajungeți în Borough Market? Să vă ajut?

Cri( perfect adaptat, deși pentru a obține cazarea gratuită a pretins că nu e): - Simplu. Distanță de trei poduri. Apoi Harrods, oh, da! Acolo vreau de un an să ajung! Cum arăt, Lili? Nu prea-s de Harrods, hai, zi adevărul!

Li: - Lasă, Cri, dormi, să fii proaspăt pentru scumpul tău Harrods, nu știu ce vrei să mă cari acolo! Care-i rostul?! Mai cumperi un pix?!

Cri(revoltat): - Atâta ți-am cerut și eu în paișpe zile! Ce, dacă nu cumperi nimic, nu poți?!

Dupa Borough Market, o avalanșa perfectă de street food, produse delicioase de pe toate câmpurile englezești și nu numai, buluc de popor și vioiciune colorată, Harrods pică, din lipsă de energie vitală necesară deplasării până acolo cu încă nu știu câte metrouri. Mănânc ceva thailandez, un amestec care mi se va înfige în memoria culinara cu forța unei rachete. Tăieței cu creveți, condimente aromate ciudate, alune și lămâie. Stau în mijlocul pieței și înfulec, în timp ce în jur curg râuri de oameni. Punct fix, bolul meu thailandez. E absolut divin! Trei margarete.

Cri (vizualizându-și viitorul de aur la tarabă): - Copilu’ ar trebui să lase computing-ul și să vină la tata lui în Borough Market.

Li: - Ce, Doamne, să facă acolo? Adica la tine!

Cri: - Să vândă mici cu tatăl lui. Și zacuscă! Nu vezi că de-aici lipsesc micii?? Plus că englezii ăștia nu știu ce e aia zacuscă, săracii!

Li: - Da’ zacusca cine-o face??! Ce?! De ce te uiți la mine?!

În mall, îmi aleg timp de o jumătate de oră, șapte perechi de blugi (nu pot căra mai multe la cabina de probă!). Nu înțeleg diferențele între multiplele denumiri și numere de pe ei. La noi în munți nu se găsește așa ceva. După cele șapte, mai încerc șapte și apoi încă trei. Epuizată până la leșin, părăsesc frontul blugilor, cu perechea perfectă, știind clar ce înseamnă jeggings, bootleg, straight, normal, etc. Păcat că o să uit până îmi iau alții. Procesul de selecție a durat 2 ore. Oare îmi lipsesc niscaiva abilități feminine? Sau am prea multe?!

Seara, la o tacla pe malul canapelei, în timp ce televizorul înșiră în limba lui tot felul, Alex ne împărtășește din bogatele lui cunoștințe atât de prețioase vieții. Îl ascult cu maximă curiozitate periferică, în timp ce mă gândesc ce poșetă să îmi iau.

Ale: - Și Yahoo a fost vândut cu…

Cri (întrerupându-l, furat de ecran): - Taci un pic, să văd ce zice de Ryanair!

Ale (dezamăgit până în miezul genelor lui): - Las’ că îmi notez aici că iar m-ai întrerupt. A treia oară.

Lili (despachetând): - Ale, tu ai bol pentru salată?

Ale: - Unul de plastic, pe care îl pun la capătul patului după o noapte de vineri.

Lili (cutremurându-se de oroare): - De-aia ți-am luat unul de sticlă, pentru salată. Să nu le confunzi!

Ale (meditativ): - Ce-ați zice dacă mi-aș schimba numele? De pildă, în Alex Armstrong.

Cri (destul de calm în fata calamiății): - Numai așa vei răzbi? Așa îți construiești tu viitorul? Dar fă ce vrei! Las’ că te spun bunicii de la Lonea. Îi spun că numele moștenit de la ea nu te lasă să găsești milionul!

Li (apărându-și puiu’ ca o leoaică): - Lasă-l să-l schimbe, dacă vrea. Că doar nu o fi vreun nume de lord și piere neamul!

Lili (în șoaptă, pe balcon, în noapte): - Ale, ce zici de Alex Falafel? Nu Armstrong, că nu-mi place.

Ale: - Ha, ha, gluma e așa de tare, că nici nu pot să râd.

Cri( aranjând saltelele pe jos): - Tre’ să-mi aranjez mușuroiul. E timpul.

Trage de o pernă, a cărei îmbrăcăminte e dublă, uriașă: - Ce e asta?! Doi în unu?! No, nu-i bai. Stupelnița e gata. Că mă prăbușesc. Credeam că nu mai ajung în pat, după experiența cu blugii lui maică-ta. Hei, ce zici de Alex Cerveza?! E o bere blonda. Seamănă cu tine. Sau ai putea să îți iei numele de la o stație de metrou. Alex Colindale. Alex Bank. Bank of Alex.

Ale (cu figură de Yoda zen): - Sper că apreciați calmul meu.

Li( iluminată brusc): - Ale, stai așa, am găsit explicația conflictului dintre tine și numele tău. Tu esti geamăn.

Ale: - Păi zi așa, mamă, am crezut că vii și tu cu ceva, după atâta psihoterapie a la Yalom și tu vii cu zodiacul?!!

Marți.

Azi e ziua în care bifez pe bucket list-ul meu. Realizare măreață și de neuitat. Ceva la care visez de ani de zile. Un musical în Londra. Ale mă duce la Aladdin. Cristi a refuzat categoric culturalizarea excesivă. Stă acasă și repară cuierul, în timp ce noi ne prostim cu dansuri și muzici. Cineva trebuie să se ocupe și de casă. În rest, totul este exact cum mi-am imaginat. Sala, fastuoasă, regală, Prince Edward Theatre. Publicul eclectic, umplând lojele până la refuz și gata să se lase fermecat. Cum sunt eu gata să mă cred regina însăși. În fața noastră stă un domn cu plete, burtică, papion și costum roz, alături de o domnișoară frumoasă purtând o pălăriuță ciudată, cu pene. Spectacolul, ah spectacolul, ce feerie! Ce dezlănțuire de culori, de costume, muzică și decoruri fastuoase! Ce curgere, uneori abruptă, alteori lină, de emoții, de sunete, de personaje. Sala vibrează la unison, tremurând în fața frumuseții, a armoniei care dă navală, ne înconjoară, ne ridică și ne avântă spre marginile ascuțite ale bucuriei! Vrajă!

Oh, da, mai vreau la musical, vreau să văd unul pe săptămână, vreau să mă mut la Londra să trăiesc lângă musicaluri, să le respir reclamele în fiecare zi și să sper la ele. Ce minunăție!!! Zâmbesc la aceste fericiri viitoare în timp ce metroul zboară în noapte spre punctul final al zilei. Cine mă studiază și pe mine de pe bancheta opusă, probabil își zice: „Üite o femeie care nu-și mai încape-n piele. Dă pe dinafară. Mulțumită tare”.

Joi e ziua cu Sky Garden. Vrem să avem o panoramă splendidă, așa ca meteorologia devine de-a dreptul vitală. Doar ieșim din peșteră. Ne trebuie lumină.

Cri: - Cum e vremea de astăzi?

Ale: - Frumoasă.

Cri: - Până când?

Ale: - Până nu mai e.

Urcăm la etajul 35 cu un ascensor vitezoman, nu apuci să numeri până la 7 și ai și ajuns, lin de lin. Geamuri urieșești reflectă rotunjimile luminii și ale cerului. E frumos. E stilat. O grădină superbă urcă în trepte pana la etajul 37, aici, în vârf de casă. Prăjituri și cafeluțe sus deasupra lumii. M-aș putea obișnui cu asta. Aș putea să nu mă mai dezvăț. Ne scăldăm în limpezime. Claritatea lumii se așază albastru peste noi.

Li (holbată la mărețul, bătrânul oraș ce se întinde până hăt departe): - Ce culori! Peste tot același negru, maro, gri, crem! O armonie măreață, sumbră! Chiar e ceva Londra asta! E ditamai gogomârla!

Ale (satisfăcut de moșia lui): - Categoric nu e Parga voastră!

Li (destul de calmă, deși Ale a apăsat pe butonul potrivit): - Nu e, nu e, Dar ce rost are sa compari Grecia cea solara cu Londonul cel măreț?! Să nu confundăm oalele cu sarmalele.

Ale ( rămas cu gura căscată): - Ce?! Ce oale?!

Li (reflexivă): - Singurul meu regret după această minuantă excursie la Londra e că nu am fotografiat wc-ul din localul lui Jamie, pe care scria, în interior: „Jamie Oliver is with you on this travel!”

Ale (în hohote):- De necrezut!

Cri (ascultând-o seara pe Theresa May, cu foarte multă speranță): -Poate nu ne mai lasă să ieșim din Anglia, că nu avem pașapoarte!

Ale: - Acum fug la consulat să le fac! Fii fără grijă!

Sâmbătă dimineața.

Alegem mărunțișul englezesc din bolul plin al lui Alex, o sursă nesperată pentru bugetul nostru ce se împuținează văzând cu ochii. Shoppingul ăsta e nu e ușor deloc.

Ale (șocat): - Voi numărați monedele de 10 penny? Vă trebuie alea?!

Cri( înțelept): - Păi dacă la card nu avem acces!

Ale (schimbând lin subiectul): - Numărați-le, no problem. Unde mergeți azi?

Cri: - La Harrods, în sfârșit!

Ale (superior, căutând repede pe laptop): - Și cum ajungeți acolo? Ce metrou luați?

Cri: - Păi putem merge până la King’s Cross și luăm linia Victoria până la Leicester, iar de acolo luăm altul până la Knightsbridge.

Ale (deschizând cu disperare site-uri după site-uri):- Aiurea! Îmi arunci numai niște nume în față, să te dai mare! Nu înseamnă nimic numele astea! Nu se poate să știi după numai câteva zile! Las’ că mă uit eu pe harta metroului… Da, măi, are dreptate, nebunul! Pe acolo se merge….

Cri (modest): - Trebuia să venim noi să te învățăm cum se circulă în London!

Îl lăsăm pe Alex rumegând dacă suntem sau nu neajutorați si o luăm la pas. Alene, așa cum le stă bine unor petroșăneni care au o zi lungă în față.

Prin galeriile metroului e pustiu de tot. Am evitat cu atâta succes the rush hour, că simt fiori pe șira spinării.

Cri (spiritual): - Walking dead!

În metrou, o musulmancă drăguță foc, cu ten auriu, se fărdăluiește. Vreo 25 minute. Creion de buze, ruj, iar creion de buze, rimel. Își aranjează mereu, obsesiv, năframa, pipăind pliurile, să fie toate la locul lor. Apoi, strânge toate tubulețele și… adoarme. Epuizată psihic, probabil. Frumusețea e treabă grea! Îmi mut privirea spre tinerica albă ca laptele de lângă ea. Are sprâncenele verzi. Asortate cu părul. Un grup de nemțoaice simpatice, robuste, vesele, încălțate ca de colindat, cu adidași fosforescenți, râd zgomotos și vorbesc sonor. Femei de femei! O fetiță cârlionțată, catifelată și negruță ca noaptea, în brațele iubitoare ale tatălui, cu voce dulce, cristalină: „I’ve never known the train is with so many people!” Închid ochii si viețile metroului mă acoperă straturi, straturi ca păturile de vreme rea.

Alunecăm prin sălile luxoase de la Harrods. Tot ce putem face e să savurăm opulența și să râdem de ea. „Acrii-s strugurii, Ioane?!”. Suntem la parter, în zona destinată mâncărurilor rafinate și uimitoare. Vitrina cu acvatice strălucește, reflectând lumina în cuburile fine de gheață, în liniile albastre, verzi ale peștilor, în solzii argintii. O băbucă se apropie tremurând, cu bastonul ciocănind dalele prețioase, de vitrina mai mult decât luxoasă. Cere, cu voce pâlpâitoare, un lobster. Un homar uriaș este așezat prețios pe cântar și, cu voce de gentleman din cluburile selecte, vânzătorul emite sentința fără să clipească: 57 lire.

Băbuca: - Dar când a fost pescuit?

Gentleman-ul (ușor mirat): - Ieri, doamnă.

Băbuca: - Dar de azi nu aveți?

Vânzătorul (căruia îi lipsește numai fracul) scoate un alt homar, mai mititel, îl cântărește tacticos: „49 lire”.

Băbuca: - Dar ăsta e cel mai mare?

Dialogul celor doi are o savoare aparte, legănată pe gheața elegantă a civilizației și devine și mai și când băbuca sprijină bastonul de vitrina strălucitoare și scoate o punguță de bani atârnată de gât, sub pulpana fulgarinului. Vânzătorul nici măcar nu ridică din sprâncene. Cu aceeași eleganță studiată, desface lobsterul de pe carapace, cu mănușile lui elegante, la rugămintea cumpărătoarei care ar putea fi cel puțin regina Angliei deghizată, conform manierelor desfășurate în discuție. Mă declar perfect satisfacută de englezii mei și pășesc mai departe, savurând bogăția în forma ei cea mai placută. Vizual!

Cristi e pe la dulciuri. Nu mai poate articula cuvinte.. Nu scoate decât „Oaaa, oaaa, oaaa…”. Apoi finalizează, scotocind în tășcăluța atârnată de gât (și el are una!): „Să mai iau o bomboană de-a mea! La o liră! Bună ș-asta!”

Pe la etaje, obosesc curând. De ce aș da 6500 de lire pe o poșetuță banală de piele? Cât de nebună ar trebui să fiu?! Și, din acel punct, mișcarea devine robotică, e de neînțeles, cumpără cineva ceva?! Cri îmi arată o ținută fluturătoare pe un manechin.

- Uite, Li, ce faină e!

- Ținuta sau tipa?

- Ținuta, Lili, că doar nu tipa de cauciuc!

Cri se oprește în fața unei cărți de colorat pentru adulți, relaxare prin artă, cu desene extrem de detaliate din Star Wars: “Vai, ce mi-ar plăcea cartea asta de colorat, ooo , ce mi-ar plăcea în diminețile întunecate de iarnă sa colorez! …oare sunt cretin?”

Nu știu ce să răspund la asta, mai ales că urmează televizoarele viitorului, UHD 4K (ce o mai fi însemnând!) și exprimarea lui devine iar greoaie, altceva nu mai știe să spună decât „Oh” și „Vai” și e gata să leșine în fața ecranelor de nu știu câte zeci de inchi. Cumva îl extrag de acolo și, cu ultimele puteri, ne târâm afară din ghearele Minotaurului. Labirintul ăsta nu e de noi.

Li: - Au, au , picioarele mele!

Alex (satisfăcut de chinurile “scaieților” de care pare că nu mai scapă): - Vai, dragilor, dar voi nu faceți față propriului program!

La restaurantul chinezesc, Alex măsoară cu o privire rătăcită prânzul pe care și l-a comandat, nesilit de nimeni și în deplinătatea facultăților. A făcut-o lată din nou. Frunze de varză, ușor opărite, puse pur și simplu pe o farfurie. Verzi. Legume mărunțite pe o altă farfurie. Galben-portocalii.

Ale (stupefiat si totodată îngrozit): - Ce trebuie să fac cu astea?! Am vrut să iau ceva special, să nu îmi cadă prea greu și am primit asta!

Cri (încurajator): - Dar chiar e o mâncare ușoară. Ce te plângi?!

Li (sceptică): - Oare trebuie să faci tu rulouri cu mâinile tale? Ca sarmalele? Aici?!

Cri (care are o supă chinezeasca în față, plină de felii de lămâie și ceva bețe suspecte): - Ăștia de mâncare au aici?! După asta, mă duc la Tesco și mănânc ceva! Zeamlâcul ăsta e doar entrance level! Ah, sandvișurile mele!

Li (foarte subtilă): - Ale, tu pui filme pe televizor când vin musafirii?

Ale: - Ce musafiri?

Li: - Noi.

Ale: - Voi nu sunteți musafiri. Sunteți illegal aliens. Las’ că facem asta la iarnă când veniți.

Cri: - Nu mai venim toată ziua bună ziua. Ce crezi tu, că io-s one million dollar baby??!

Sâmbătă ne delectăm cu Kew Gardens.

Așteptăm în stația de autobuz, dimineața pe la 10.

Cri (privind în zare și vărsându-și ofurile): - Ale, tu mereu mă limitezi pe mine. Când am vrut să mă fac gunoier în London, ai zis că nu se poate așa ceva. Cum să zici tu la universitate că tatăl tău….mereu ți se pare că mă port necorespunzător. Uite, ieri, unul era la bustul gol pe stradă. În miezul Londrei. Fiecare face ce vrea aici.

Ale: - Tată, eu nu te limitez, te rafinez.

Printre peisaje amestecate, de diferite origini, splendide în sălbăticia lor aranjată cochet.

Cri:- Uite, Lili, aici e ca la noi pe deal. Rumeiniăn colțăn.

Admir o cană în magazinul de suveniruri și, ca de obicei, încerc să mă hotărăsc.

Alex: - Mamă, îți place cana aia? Mai gândește-te trei zile și vii apoi să o iei! Ce dacă faci trei ore dus-întors?!

La sfârșitul zilei, după 6 autobuze și 2 metrouri.

Ale (revoltat, ca un british citizen implicat): - Nu-mi place deloc să merg cu autobuzul. Ce e cu hurducăturile astea??! Pentru asta plătesc eu taxe?!

Seara, abia răsuflând în urma călătoriei și a mâncării libaneze superdelicioase.

Ale: - Deci ce obiective aveți mâine?

Cri (abia răsuflând, căzut cu fața-n perină): - Nu mai avem nici un obiectiv, că sunt sătul! M-a omorât mamă-ta cu alergătura.

Li: - Nu m-aș mai duce pe Oxford Street nici să mă rogi în genunchi!

Cri: - Slava Domnului! Dar totuși unde ți-ai dori să mergi mâine, Liliuco?! La Mall? Mânca-te-ar tata! Să îți iei în sfârșit poșetuța?

Li (gânditoare) : - Asta e foarte important, tre’ să mă concentrez.

Ale (dornic de revenge): - Eu mă duc mâine la Harrods și-ți iau cartea aia de colorat.

Cri: - Nu, nu, nu!! Să nu faci asta! Nu vreau să colorez!

Li: - Dar de ce nu, Cristinelu’lu’ mami?! Dacă asta e noua tehnică de calmare pentru adulții stresați și maturi?! Pari să ai nevoie.

Ultima zi. Somnolând plăcut în după-amiaza ploioasă și rece, cu geamurile larg deschise spre verdele ud al delicatei grădini englezești de afară.

Cri (mirându-se singur de puterea lui de îndurare): - Îți dai seama că două săptămâni am căutat poșeta perfectă? „Cri, cum e asta? Dar asta nu e prea mare? Dar asta? Asta merge la nuntă, dar merge și la școală? Asta merge la școală, dar nu merge la nuntă. La asta îmi place cel mai mult cureaua. Uite, ce curea superbă! Dar portofelul ăsta? Se asortează cu poșeta? Dar nu vezi că are doar un compartiment? Va trebui să pun bancnotele și monedele laolaltă. Dar poșeta asta nu se închide?!”

Ale( privindu-l cu milă și înțelegând încă o dată ca neamul feminin e o rasă aparte, de care mai bine te lipsești): - Și cum ai rezistat la așa ceva?

Cri: - În lumea mea, of course. Două săptămâni de așa ceva și încă mai pot sa râd.

Ale: - Poate totuși îți iau cartea de colorat!

Ale: - Știai că New York-ul e pe aceeași linie cu Roma?

Li (mirată de-a dreptul): - Cu mine vorbești? Da? Fenomenală informație! Mă interesează profund, ca orice are o strânsă legătură cu relațiile umane!

Alex (ofuscat): - Și poșeta ce legătură are cu savantele tale relații umane?

Li (mândră de sorgintea ei):- Aia e doar o vanitate feminină. Nu mă mai apucă până la anul.

Cri: - Păi, la ce poșetă ți-ai luat, nici să nu te mai apuce.

Realizările mele de mamă strecurate pe sub vigilența vulturească și independentă a lui Alex: o tigaie, 2 prosoape de bucătărie și un castron de salată. Am reușit să îi dotez bucătăria cu aceste lucruri indispensabile unui trai civilizat. În ritmul acesta va trebui să mai vin de multe ori la Londra. El e de vină, că nu mă lasă să fac totul deodată. Nici nu își dă seama că astfel își pune scaieții pe cap mai des decât ar vrea. Zău așa!

Dar noi chiar putem. Putem să înghițim toată Londra bucățică cu bucățică, putem să devenim cei mai adaptabili scaieți de Petroșani și să țopăim prin metrouri și furnicare umane cu nonșalanță și tupeu. Putem să ne eliberăm de orice limite am avea, putem fi orice și oricine. Dacă Kitchibobo al nostru a putut, noi de ce nu?!