Ce mă face fericită în vacanțe

Sunt multe lucruri care pot făuri o vacanță perfect rotundă, genul acela de vacanță pe care o porți apoi cu tine, pitită bine în buzunarul hainei de ploaie, pe care o strângi ca pe un talisman prețios în mâna înghețată în timp ce alergi pe drumurile zilelor obișnuite.

Vacanța e mereu parcă prea puțină, dar are ea talentul ei special de a se întinde înainte și înapoi, ca un slime curcubeic, acoperind un an întreg și uneori chiar mai mulți. De-aia tre’ să știi sigur care sunt firele din care-ți împletești libertatea. Trebuie să-ți fie limpede ca bună ziua. Ca să nu dai greș, doamne feri.

Mie mi-e foarte clar ce mă face fericită în vacanță. De câte ori pot aplic aceeași formulă și nu dau greș niciodată. Când vine vorba de vacanțe nu mai am dubii existențiale, am doar alegeri norocoase. Știu ce-mi place. Odată găsită destinația, mă duc de nebună tot în aceleași locuri. Mai încerc câte un salt în necunoscut, dar apoi mă întorc credincioasă la frumusețile deja iubite.

Întotdeauna aleg să lâncezesc pe o plajă grecească, cu tot albastrul acela bleu desfășurându-se ca o pătură de nu-mă-uita, falduri peste falduri de azur fluturate cu atâta lejeritate în fața ochilor mei recunoscători. Nu mă plictisesc nici o clipită. Mă simt ca un purcel scăldându-se extaziat în noroiul cerneală, atât de răcoros în mijlocul jăraticului ce cade de sus.

Îmi place să mă plimb agale pe străzile pline de surprize ale orașelor, mi se pare de un farmec nebun să dau peste tot felul, ba o clădire care te lasă cu gura căscată, de o frumusețe aleasă, rafinată, ba o patiserie unde-ți lasă gura apă, ba un colțișor cu flori tremurând gingașe în tumultul traficului. Străduțe fermecate, pietruite, răsunând de muzica trecutului, străzi cu canale și bărci, străzi cu castele și străzi cu cafenele. Nu mă satur niciodată.

Trebuie neapărat să am balconul meu. De pe care să aud deodată și împreună dimineața, furișându-se jucăușă cu luminile ei aburite, cocoșii cântând ca la țară, valurile dansând în ritmul lor ascuns și strugurii cum se coc încet la soare. Cam așa cum e acum, pe o plajă mică și ascunsă din Corfu. Pot să stau pe balconul meu plutitor cu orele, cu lumea înflorind în toate culorile ei, departe tare, în largul orizontului, să stau cufundată până-n gât în zen și să zâmbesc serafic ca un mic Yoda ajuns la liman.

Îmi place să nu fac nimic. Nimicul mă încântă peste poate. Chiar ieri după-masă m-am întins în patul uriaș, în poziția răsfirată a îngerului de zăpadă și am stat pur și simplu, ascultând valurile și armonizându-mă cu căldura. Până când nu mi-a mai fost cald, până când zăpada din mine a topit arșița, până totul a fost armonie și am adormit. Și am ținut-o tot așa, ore întregi. Nimicul e adorabil. E plin de sevă. Seva dulce a nimicului. A începutului. Am o capacitate uriașă de a locui în miezul nimicului și de a-mi fi bine.

Îmi place la nebunie să stau, înfloritoare în bucurie, pe linia ondulată de nisip ce separă o lume de alta. Caldul de rece. Aici e lumina soarelui puternic și generos, lumina fierbinte, incadescentă, dincoace e strălucirea răcoroasă și veșnică a mării. Nesfârșită. Doar un pas între ele. Splendidă alăturare, fascinantă alegere.

Și cât de bine e să stau cu un meniu în față, să cad pe gânduri, să desfășor ample analize sondându-mi dorințele, oare vreau o salată de vinete, stil Muntele Athos, i-auzi! Sau creveți în sos de usturoi și vin?! Oare vreau Stifado sau Gemista?! Și așa mai departe. Răsfățul ăsta îmi cade bine, o altă picătură de dulceață adăugată preaplinului vacanței. Felurile sofisticate i se potrivesc vacanței ca o mănușă. Ardeii umpluți sau tocănița de cartofi se armonizează perfect cu zilele vieții obișnuite. Fiecare fel la locul lui de baștină.

Îmi place să citesc. Cărți frumoase, deștepte, dragi. Cărți jucăușe sau pline de înțelepciune. Cărți care te iau de mână, te duc spre albastru, te cufundă în apele lui, te ridică și-ți arată mai departe, mai sus cerul.

Ah, și cât îmi place să râd. Să fiu cu oamenii mei dragi și să râd cu ei din orice, din toate prostiile, râs de oameni fericiți și iubiți, ce bucurie să le simt dragul și să-i fac să simtă dragul meu. Minunăție pe planeta Pământ!

Binele meu înseamnă să scriu. Uneori, în nebuneala zilelor, dorința de a scrie dispare și atunci știu că nu mi-e bine, că dispar și eu, ascunsă adânc în spatele zidurilor opace din prăpăstiile adânci, doar supraviețuind, nicidecum înflorind, dar în vacanță întotdeauna îmi doresc să scriu. Și atunci știu că mă avânt cu toată ființa spre în afară, spre înflorire și bucurie. Și scriu. E un cadou pe care mi-l fac mie însămi, prețios, e talismanul care mă ferește de volatilizare între spațiile înguste ale zilelor oarecare.

Îmi place să visez. Să am timp să visez. La toate câte se pot întâmpla, la micile speranțe ce se pot rostogoli atât de plăcut, atât de rotund afară din pușculița cu vise. Stau cu ochii în cer, uite arcul argintiu al lunii, chiar aici, în mijlocul zilei arzătoare de august și zâmbesc. Știind că pe degetele fiecărui vis care țopăie încă nestingherit printre zigzagurile minții mele joacă inelele strălucitoare și zornăitoare ale tinereții. Visezi, ești tânăr. Formula magică a tinereții e atât de simplă.

Ca să fii fericit, trebuie să știi ce te face fericit. Ce te fericește în fiecare zi banală a vieții tale de om normal, alergând roboțește pe benzile normalității, ce te fericește în weekenduri și, mai ales, în vacanțe.

Nu poți să-ți faci singur cadouri pe care nu le vrei. De-aiurea, să te afli în treabă. Ca atunci când primești de ziua ta sau de Crăciun o tigaie sau o oală cu smalț lucitor. Aiii, ce frumos, ce funcțional, ce practic. Dar simți cum îți pică fața pe interior, chiar în spatele zâmbetului strălucitor. Unde-i bucuria?! Zău așa! Cadourile de genul ăsta mă lasă cu gura căscată, e adevărat, dar nu îmi aduc nici o scânteie de bucurie. Mai bine nu. Cum ziceam, trebuie să știi ce îți dorești. Mai ales în vacanțe. Nu poți să dai chix, vacanțele sunt prea rare, sunt un fel de oaze smarald ascunse în plin deșert. Mai bine să-ți faci o listă, așa ca mine. Să știi care-ți sunt așteptările. Da, da, știu, bine ar fi să nu ai nici o așteptare, să plutești pe apele Nirvanei secundă de secundă, na, iaca, dar eu una n-am ajuns în punctul ăla încă. De fapt nici nu știu dacă aș vrea asta, să rămân eu fără vacanțele mele frumoase?! Nu, nu, nu. Sunt punctele de reper ale vieții mele. Sunt pietricelele mele colorate.

Ce mai calea, valea, vacanța e vacanță, tot ce există în ea mă face fericită, fiecare clipă, fiecare adiere, orice mireasmă, orice sunet. Orice tresărire a zilei mi se pare încântătoare. Dacă nici în vacanță nu ești fericit, ce papură vodă ai făcut cu viața ta, nu?!

Eu sunt. Fericită până la linia albastră a orizontului și înapoi.