Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci

Dintr-odată m-am luminat.

Exact ca un copac ce-și vede brusc ramurile în apus, avântate în albastru de noapte.

Exact ca un orb care a bâjbâit de colo până colo cu mâinile întinse înainte, care se așază, își ridică fața și în sfârșit se privește pentru prima dată în oglinda cerului.

Aceasta sunt eu, din aceste zile ale vieții mele.

În sfârșit eu, fără alte euri adăugate inutil. Eu. Acest mutulică cu urechi clăpăuge, care se descurcă uneori, în ciuda evidențelor. Această mamă cam prostuță. Această zăpăcită blândă cu aere lunatice care merge în zig-zag pe toate drumurile ei albăstrite de lună. Această fetiță rătăcită și plângăcioasă.

Ca și cum, foiță după foiță m-am deconstruit din ce mă construisem. Ca și cum, cărămidă după cărămidă am dat jos toate zidurile care mă fereau. Mă ascundeau, mă țineau în întunericul cald din mijlocul lor. Mă făceau să stau cu ochii închiși și să visez la cine sunt eu. La câte aș putea să fac. Cât de măreață o să fiu. Dar fără să văd.

Aripă cu aripă, pană cu pană mi-am smuls și spulberat toate iluziile despre mine, m-am deconspirat eu pe mine mie însămi.

Nu sunt ceea ce am crezut. Nici ce am visat. Și ce păcat! Nu sunt femeia super deșteaptă din imaginația mea, ba chiar inteligența mea e destul de mediocră, biata, dar e adevărat că tare m-am mai luptat să creadă altceva, ea și întreaga lume. Am luptat cu eroism curat, aș putea zice. Ba chiar patetic. Am încurajat-o permanent să creadă în ea, am lăudat-o strălucitor pentru fiecare fir de realizare, cam cum îi spui unui copil prostuț că e deștept și că poate, sperând că o să te și creadă în cele din urmă. Și o să fie. Dar n-a fost să fie. E momentul să acceptăm adevărul, eu și ea. Draga mea inteligență. E cam subțirică, nu numai la mijloc, ci de sus până jos. Cam străvezie de felul ei. Uneori mi se face aproape milă când o văd atât de jalnică. Plus că am și o memorie de goldfish. Asta n-a ajutat prea mult. O combinație de-a dreptul nefericită. Dar asta mi s-a dat. Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

N-am fost nici vreo măreață profesoară, altă iluzie. Tot ce am avut și asta mi-e limpede acum, a fost iubirea. Foița asta, iluzie ori ba, nu a zburat spre niciunde, e încă aici, cu mine. Iubesc copiii, mari și mici, și iubesc frumusețea din inima lor, culorile tuturor posibilităților care le pătează degetele atât de pătrunzător. Era cam gălăgie la orele mele, mă rog, nu se măsoară un profesor bun în câți decibeli are la clasă, dar totuși. Mereu făceam altceva decât trebuia, Harry Potter și scenete cu zombi, mereu mi se părea că e mai important să-i las să vorbească, decât să-i fac să tacă. Nu pe zombi, pe copii. Bunăstarea lor sufletească și voioșia mi s-au părut mai importante decât orice învățătură aș fi putut să le dau. Așa că da, nu am fost prea științifică în orele mele, oricum, acum nu mai are nici o importanță. Dar am făcut cu atâta plăcere ce am făcut, încât, adânc în sinea mea, o să mă mai las uneori să visez la ce mare profesor aș fi putut să fiu. Fiindcă voiam să fiu. O să mă mai las să zâmbesc cu drag la gândul fantabulos că am fost acolo pentru câțiva copii și le-am călăuzit bine culorile și apele. Măcar câțiva.

Așa că da, eu sunt această femeie mediocră, fragilă, gata să plângă pentru toate nimicurile. Eu sunt această visătoare cam naivă, pe care mulți o pot păcăli pentru că prea des crede că tot ce zboară se și mănâncă. Sărăcuța de mine, mereu cred ce e mai bun despre oameni, mereu cred că ei trebuie ajutați, că se pot schimba, că vor să se schimbe.

Nu mă las defel, oricâte aiureli mi-ar face cineva, eu tot simt că are ceva frumos pe undeva și mă străduiesc ca o tembelă să descopăr filonul de aur ascuns. Uneori de negăsit. Dar eu, de nebună, tot încerc și tot încerc.

Deseori stau și mă minunez eu de mine însămi. Cât sunt de permanent drăguță ( a se citi prostuță) și cât de naivă. Dar asta-s eu și ce să-i faci, nu prea ai ce să faci.

Nici vorbă de femeia puternică care răstoarnă munții, plină de curaj urieșesc. Nici vorbă de stânca care nu acceptă nici un compromis și stă mereu dreaptă în bătaia vânturilor. Nu-s eu aceea. Deși am crezut mult și enorm în această fantasmă a tinereții. Cam multe fantasmagorii, recunosc.

Eu plâng la orice provocare și mă vaiet din toate balamalele când trebuie să schimb ceva, să încerc ceva nou, mă prăbușesc prin genuni de câteva ori pe zi și mă culeg cu greu de acolo, bucățică cu bucățică, scrum după scrum, fug de conflicte ca de tauri furioși și nu-s capabilă să mă țin dreaptă în furtună, ba mă mai și târăsc câteodată încercând să ies din ochiul tornadelor.

Mă răzgândesc des și mi-e greu să fac alegeri, uneori fac cele mai proaste alegeri, că de, probleme cu inteligența și cu memoria. Cred că memoria asta scurtă mă face să uit câte și mai câte mi s-au făcut, nici măcar nu trebuie să iert, eu doar uit. Ai de capul meu, cum să nu fac alegeri proaste dacă îmi dispar din cap datele problemei?!

Îmi place singurătatea, dar îmi plac și oamenii, ceea ce e cu totul zăpăcitor, trăiesc mult în imaginație și dup-aia fantazez și în viața reală, astfel încât, în unele puncte ale zilei nu mai știu nici eu dacă sunt în realitatea realitate sau într-una paralelă. Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

Trecutul s-a desprins și alunecă în urma mea ca o eșarfă de fum, gata să se spulbere la o adiere mai acătării. Mi se pare uimitor cum mă simt, atât de atemporală, sunt fără trecut și în afara lui, toate s-au întâmplat atât de demult, încât aproape le-am uitat. Le-am pierdut oare din cauza memoriei mele de albatros nițel senin sau pentru că am reușit să mă eliberez de sub mormanul de dărâmături iscat de smulgerea copacului cu tot cu rădăcini?! Copacul vieții mele de până acum, viața mea închipuită sau reală.

Pășesc prin prezent, cu adidașii mei cu talpă elastică, nu am trecut și nici viitor, tot ce am e doar acest drum străjuit de cărămizi galbene. Merg curajos pe el, deși tremur de frică, eu, cea mediocră în tot și în toate, cam silly, cam firavă, merg, deși nu știu cum de merg. Eu, acest goldfish scârțâitor în toate balamalele lui de bază și un pic dus cu pluta. Dar ce altceva poți să faci?! Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

La o adică, dacă stau să mă gândesc bine, deși asta nu înseamnă neapărat că o să fie chiar o gândire bună, e exact ce îmi aduce bucurie.

Să fiu eu însămi, fără nici un podium care să mă aștepte, doar cu această potecă care duce spre mare.