Chiar fără nici o vacă?!

Vai de mine! Scrie aici să renunțăm la vacile noastre. Adică la ideile proprii despre ce ne face fericiți. La ce vrem cu tot dinadinsul ca să fim fericiți. Să lăsăm fericirea să vină la noi pe căile ei magice. Să lăsăm misterului ce-i al misterului. Să nu strivim corolele lumii.

Poi eu am renunțat la multe vaci. Vaca-apartament, vaca-mașină, vaca-țară, vaca-slujbă. Plus alte văcuțe mai mici, viței și vițelușe. Și am reușit să fiu fericită și fără ele, chiar e adevărat! Măi să fie, păpădie!

Dacă stau să mă gândesc bine, nu mai am așa multe vaci la purtător. Sunt liberă ca un fluture. Într-o clipă de efemeritate la fel de curcubeică. Îmi imaginez că viața de o zi a unei efemeride e o scufundare bogată în corole de flori și parfumuri. Fără vaci.

Sunt în autobuzul superaglomerat în drum spre grădiniță. La metrou e grevă, nemapișta comfort. Dar m-am urcat chiar înainte ca valul de oameni să măture totul în vale, disperat să ajungă la muncă. Și oamenii ăștia cu vacile lor! S-a chiar aglomerat de la atâtea vaci câte pasc pe pășunile fiecăruia. Am loc, sunt norocoasă, pot să stau relaxată și să analizez la sânge ce papură vodă de vaci mai am prin dotare.

Vaca cărților. Mereu cred, simt, știu că mai multe cărți mă vor face fericită. Vreau și vreau să le cumpăr, să le am, să ridic ziduri de cărți de jur împrejurul meu. Aș putea deveni un hoarder de cărți absolut fericit. Până și pe gardurile mici de piatră ale englezilor mă uit după cărți, (unii drăguței de pe aici își împart bunurile în modul ăsta fericit și lăudat). Tocmai am pescuit una foarte bună despre atașament, „Attached”. Culmea, tot despre un fel de vacă, nu?!

Mă frământ nițel în timp ce simt că oxigenul dispare cu viteză din autobuzul roșu. Să renunț la vaca asta?! Să stau cu ochii holbați în tabletă și să citesc de acolo?! Să nu mai pipăi eu cartea, să-i întorc filele cu venerație, să o îmbrățișez cu trup și suflet?! Hm.

Hopa! Mai am și vaca călătoriilor. Vaca asta chiar mă face fericită. La modul superlativ. E adevărat că mereu trebuie să adun bani pentru acest moft. Să economisesc la greu câte un an. Asta nu mă face prea fericită. Dar mi se pare corect. Un ciclu echilibrat de nefericire-fericire. Pentru că nu știm cu toții?! Totul se plătește cu egală măsură. Sau nu foarte egală, ce mai contează?! Ideea e că vaca asta îmi place tare mult. La nebunie. Cu ochii ei mari, blajini, albaștri ca mările Greciei, cu pielea ei tărcată în zeci de nuanțe gaudiene e de-a dreptul fermecătoare și strălucește ca un miez de perlă în inimă de scoică. Parcă aș mai ține-o pe lângă casa omului.

Nu e mult două vaci. Le păstrez, fie ce-o fi.

În rest și în plus, las fericirea să vină singură la mine. Pe căile ei spontane și pline de bucurie.