Despre întinsul rufelor

Cred că una din marile plăceri ale vieții mele este să întind rufe. Operațiune care durează maxim cinci minute. Absolut depline, pârguite și parfumate.

Întind rufe și nu mă gândesc la nimic.

E unul din acele lucruri care mă deconectează deplin.

Și-apoi mă reconectează.

De o parte a ușii sunt femeia sofisticată a secolului 21, cu ideile bubuind atât de amenințător și atât de continuu încât trebuie să îmi fac planificări nesfârșite și liste peste liste pentru a supraviețui asaltului nebun care îmi ciocănește clipă de clipă în spatele pleoapelor. Nu cumva să scap ceva netrăit, nu cumva să uit ceva. Uneori nu mai știu ce e cu listuța aia sau cu cealaltă, care e prima, ce vor toate acele cuvinte de la mine și atunci le numerotez, asta e nr 1 de luni și asta nr 1 de marți! Muncesc 12 ore pe zi sau mai mult, printre picături analizez la nesfârșit mersul vieții și starea clătinată a relațiilor mele, ajustez pe parcurs, uneori îmi repet greșelile crezând că a doua oară o să-mi iasă mai bine. Cresc cu fiecare secundă în care îmbătrânesc. Sunt tot mai deșteaptă pe măsură ce clipele îmi dispar și pielea își pierde netezimea. În curând va fi nevoie să îmi monitorizez și înțelepciunea, mă va apăsa atât de rău, încât va trebui să o descarc pe listuțe sau fișiere! Întâmplările vieții și-au pierdut frăgezimea, dar și dramatismul. Nimic nu mai e dramatic, punctul culminant s-a dizolvat în mersul continuu, am suferit atât pentru toate, încât acum știu că e cum spun bătrânii. Toate trec. Încep să zâmbesc ca ei.

Apoi apuc hotărât ligheanul plin de rufe și pășesc de cealaltă parte a ușii.

Sunt doar eu și iarba. Soarele pe fața mea. Secolele dispar și sunt aceeași femeie simplă de la începutul veacurilor care iese între dealuri, să-și atârne rufele în lumină și vânt. Îmi place să cred că e Scoția cea sălbatică. Cămășile flutură, mirosind a proaspăt, murmurul frunzelor e atât de limpede, aerul încins se vălătucește în jurul mâinilor mele care scutură hainele, atingând fluturii de lumină, trag cu nesaț în piept miresmele verii și ale primăverii totodată, sunt fericită. Sunt esență. Sunt o piesă de puzzle potrivită exact în spațiul destinat ei la nivel cosmic. Marginile mi se îmbină armonios cu toate celelalte. E liniște. Nu mai am nici un gând. Doar adieri de păpădii, de verde. Picură parcă de peste tot lumină aurie și albastră, sufletul meu râde în bucurie. Cufundată înlăuntru, privirea mea îmbrățișează dealurile molcome, frăgezimea cerului, nesfârșitul lumii. Trag de timp, trag aer adânc în piept.

Viața mi se rotunjește amețitor între spirale programate și nebune, urcând sau coborând și platouri verzi pe care întind rufe.