Despre spaimă, berze și răsărituri

Întâi am fost liniștită. Activitățile zilnice aducătoare de mulțumire s-au înșiruit ca mărgelele pe ață. Multe zile am fost liniștită, ba chiar săptămâni, luni de zile. Uneori spaima se ivea pe neașteptate, evadând în mijlocul unei clipe, rânjind strâmb, ca și cum locul ei ar fi fost exact acolo și faptul că lipsise ceva mai mult se datora doar mersului prost al trenurilor. Apoi a început să scape tot mai des la suprafață, trecând ca prin șvaițer prin toate zidurile de oțel și beton pe care le turnasem cu atâta răbdare, rupându-le de parcă ar fi fost pânze de borangic, o nimica toată. Spaima țopăind tot mai triumfătoare, printre perdelele sfâșiate. Pe măsură ce se apropia termenul. Termenul analizelor anuale.

“Dar dacă?!” a devenit atotprezent și atotcopleșitor, mantra mea de fiecare zi. M-am umplut de “dar dacă...” ca o plantă de apartament ofilită năpădită de pureci. De sus până jos și de la stânga la dreapta am fost numai “dar dacă...”. Mă uitam la mine însămi căutând dovezi. “Uite, ce e chestia asta aici?! Parcă nu a fost aici înainte. Și adâncitura asta?! Dar dacă...?!” Și dacă toată zbaterea a fost în zadar, toată lupta unui an de zile, lupta cu lacrimile, cu zâmbetele așezate unul peste altul, pietre de râu în calea puhoaielor?!? Dacă o celulă mică, neagră și urâtă, picătură de scârboșenie a scăpat din calea bisturiului marelui doctor și s-a divizat și a început din nou să facă ceea ce știe ea mai bine, să distrugă total și ireversibil?! Să mă distrugă pe mine.

Zilele au început să se tulbure, să se amestece în două tușe violente și eu am început să mă simt în mijlocul luptei de-a trasul frânghiei. Spaima de o parte, trăgând malițios și insinuant, prelingător și lipicios scârbos. Liniștea de celalală parte, trăgând cu toate forțele luminii și ale speranței, cu superioritate efemeră, cu aere de mare doamnă, înfiptă bine pe picioarele ei puternice și elegante. Eu, la mijloc. Simțind alternativ fazele curentului, recunoștință că mi s-a mai dăruit un asemenea an și asemenea clipe absolut glorioase, simțind lumina și bucuria până la os, dar și spaima că de data asta s-a terminat, că până aici mi-a fost, că nici o recunoștință din lume nu o să poată să mă țină departe de abisul ce se cască la picioarele mele. Și tot așa. Asta am făcut pe toată durata pandemiei, că ce să fac și eu?! Sus-jos. Ca în carusel. Atârnând de o ață subțire deasupra golului.

Apoi a venit ziua. Ziua vizitării Clujului și a minunatelor lui clinici. Binecuvântate fie ele. Nu contenesc să mă minunez cum Clujul e așa o altă țară.

Am știut de dimineață că o să fie bine, că de data asta celulele mele au stat cuminți și drăguțe la locurile lor, una nu a luat-o razna de nebună. Că am mai căpătat un răgaz. Cam așa gândești după ce ai pățit-o o dată. Pur și simplu nu te poți abține. Stiu că toți trăim și viețuim în aceeași oală, sub același punct de fierbere, dar când totul iese din imaginar și intră pe teritoriul realității arse, nu mai poți să te întorci niciodată la inocența neștiutului. La candoarea stării de dinainte de.

Semnele drumului, cum ziceam, au fost extraordinare. Atunci când spaimele sunt gata să te prăpădească, să te culce la pământ asemenea unui luptător de sumo de sute de kile, zona în care ajungi să respiri e una la limită, de fapt abia mai respiri. Lipsa de oxigen, răsuflarea asta gâfâită și superficială duce la viziuni, semnele apar peste tot, devii mistic cu diplomă, gata să te convertești, gata să renunți la orice spoială de rațiune.

Întâi a fost visul. Când m-am trezit, la 4 dimineața, visam absolut glorios că eram undeva în concediu, într-o casă absolut fermecătoare. Starea mea era de pură încântare și liniște luminoasă. Armonie hygge. Exact așa m-am și trezit. Armonioasă. Hopa, mi-am zis, semne bune ziua are. Apoi, pe drum, în timp ce Cristi șofa, mestecându-și și el spaimele, în tăcere, am citit al doilea semn. Drept în fața noastră răsărea soarele, tulburând cerul în ape și perdele de aer înmuiate în acuarele din ce în ce mai vibrante. Aproape două ore am asistat la minunatul spectacol al reinstaurării luminii și auriului lumii. În cele din urmă am realizat că mergeam spre soare-răsare. E clar, mi-am zis din nou, nu se poate să mergi spre răsărit și să fie rău. Nu poate fi decât bine. Răsăritul nu-i totuna cu apusul.

Dar semnul care m-a convins definitiv a fost unul extrem de simplu și de nevinovat. Am ridicat ochii și am văzut cuibul. Și în el, în plină splendoare a răsăritului, o barză. Ador berzele, mi se par păsările mele emblemă. Uite-o ce pașnic și abstract stă urmărind soarele și drumul lui. “E clar”, m-am întors spre Cristi, “poți să te liniștești. Semnele sunt bune.”

Și chiar au fost. Universul stă atât de bine așezat în jurul nostru și așteaptă doar să-l citim. Semne peste tot. Nu trebuie decât să vrei să le vezi. Berzele sunt mereu aici.

Spaima s-a ghemuit undeva, prin cotloanele ei mizere, redusă brusc la stadiul embrionar. Un an de zile nu mai vreau să aud de ea. Între timp mai pun niște zâmbete, pietre de rău, aici în stăvilar. Sunt pilulele mele fermecate, scântei de lumină ce radiază orice celula mică și neagră. E subconștientul meu drag care dă acum cu bidineaua pe toți pereții, făcându-i strălucitori și albi. Scârboșenie mica și urâtă, să văd cum mai reușești tu să te cațeri pe albeața asta imaculată! Piei din ochii mei!

Zâmbesc. Încă o dată și încă o dată. Ce zi minunată! Berzele mele zboară alb peste tot.