din piatră seacă

M-am așezat în fața laptopului, mi-am suflecat mânecile mele imaginare și am dat să scriu. Cum obișnuiesc eu să scriu. Cum scriu de o viață. Când atât de multe subiecte am încât nu prididesc și a trebuit să îmi fac un fișier cu idei, să nu le pierd printre cotloanele zilelor. Sunt acolo zeci de idei deștepte.

Și...nimic. Nimic. Am deschis dosarul virtual cu titluri, dar nici unul nu îmi spunea vreo vorbă. Fie ea și amărâtă. Se prostiseră. Se goliseră de conținut. Se autoexterminaseră de atâta stat în casă, de atâta pandemie. Nu mai aveau nici un sens, nici o frumusețe. Doar o înșiruire de litere moarte. Mă uitam la ele ca măgarul lui Buridan. Ca vițelul la poarta nouă.

Păi da, trebuia să ajung în punctul ăsta. Am văzut venind nenorocirea de ceva timp încoace. Nu mi se întâmplă nimic, nu întâlnesc nici un om, nici o călătorie. Cum să mai călătorești când covidul stă la pândă după colț?! Nici o tresărire a universului, nici un zvâc, de unde ar putea răsări subiectele? Din piatră seacă? De luni de zile parcă sunt pe o insulă pustie. Cu cei doi oameni ai mei, clanul nostru fericit, alergând între cei doi metri pătrați de la un palmier la altul, pardon de la un ghiveci la altul. Piatră seacă. Unde dai și unde crapă.

Parcă am scris toate subiectele și s-au terminat toate ideile lumii. Gata, cariera mea de măreț scriitor al planetei s-a încheiat înainte de a-si lua avânt. A murit în fașă. Muza mi s-a dus pe alte coclauri, lipsită de orice urmă de bun simț, pe aici bat numai vânturi deșertice. Bate a pustietate.

Scrie, îmi ordon cu o voce sfârșită! Scrie naibilui ceva! Ieși din starea asta de legumă congelată! Scriu pe cucu! O oră m-am holbat la ideile numerotate!! Oameni buni, nici o idee nu voia să iasă din fișier și să devina eseu. Așa ceva nu am mai experimentat. Nu mai am trăiri autentice. Stau numai în casă. Nu mi se mai întâmplă nici o întâmplare. Fie ea și-ntâmplătoare. Ce să scoți din piatra seacă??!!!

Încerc să aplic metode “inteligente” de trezire a balaurului creativității. Cel cu șapte capete, care aruncă flacări până la cer. Mă învârt că o găină beată prin casă și mă uit la obiecte, poate îmi inspiră ceva. Zero absolut. Mă duc la piscină, dau alene din aripi, doar, doar un mic delfin începe să țopăie. Nici un animal nu vrea să iasă de sub ape. Îmi rulez înainte și înapoi fișierul cu idei, în speranța aprinderii unei scântei. E complet dus pe lumea ailaltă. Trebuie să-l duc la crematoriu.

Zici că sunt contele de Monte Cristo, în celula lui de piatră. Holbându-se de zeci de ani la pereții-închisoare. Parcă sunt un sihastru în peștera lui din vârf de munte. Sunt Iona în burta balenei. Zbătându-mă fără să pot să ies. Sunt Ana blocată în pereți. Sunt Seinfeld închis între zidurile nimicului.

Am nevoie de viață! Am nevoie de oameni! Vreau ideile mele înapoi! Vreau să-mi iau balconul de o aripă, să-l arunc în înaltul cerului și să-l fac covorul lui Aladdin. S-o iau la stânga, s-o iau la dreapta, în sus și-n jos. Oriunde e mai bine decât niciunde.

Oare despre ce să scriu?!