Draga mea prietenă

De ce să renunți dacă poți să încerci?

De ce să stai ascunsă în cocon dacă poți să-ți simți fața măturată de vânturi și zori?

De ce să spui „Nu pot” când de fapt nu trebuie decât să faci un pas înainte? E mic, mititel, are doar vreo 30 centimetri și e, în mod extraordinar cu totul posibil.

De ce să accepți colivia aurită când te poți strecura iute, iute printre zăbrelele ei?

De ce să te lași manipulată cu atâta artă și precizie când mintea ta e atât de bogat rafinată?

De ce să-ți zici „N-are nici un rost” cu ochii-n tavan când rostul vine din mers, din zâmbetul adus de ploaie, din propriul curaj azvârlit înainte în mijloc de neant, ca o săgeată de lumină pornită spre înalt?

De ce să stai ghemuită în poziție fetală așteptând loviturile viitorului când le poți încasa în plină figură, râzând în furtună?

Draga mea prietenă,

De ce să te uiți la pereți strângându-se în jurul tău când poți să stai în mijloc de câmpie verde, plină ochi de floarea soarelui, să respiri aerul dureros de dulce și să te cuprinzi pur și simplu de plăcerea trăitului?

De ce să simți atât de acut și de dureros că ești efemeră când efemeritatea e atât de plină de culoare, de vibrație? E momentul tău de glorie, strălucitor și bombastic ca o supernovă ce sfâșie întunericul.

De ce ai trăi cât o broască țestoasă de Galapagos stând cuminte pe petecul tău de țărână, când poți să zbori frumos, preț de un fluture albastru?

De ce să te agăți cu atâta încăpățânare de propriile-ți limite, când valurile și cerul sunt de jur împrejur, gata oricând să-ți șteargă zăbrelele ce ți le-ai scrijelit pe față?

De ce să vrei să renunți când asta nu îți aduce nimic? Înainte e totul. E neprevăzutul acolo după colț. Neștiutul ascuns. Bucuria. Zâmbetul și lumina. Curcubeiele lumii. Toate aleargă râzând doar pe drumurile ce duc înainte.

De ce să nu termini în plină explozie solară ce ai început atunci, demult, când erai doar un copil? Atunci când cerul ți-era limita și speranța ta înverzea tot pământul.

De ce să nu vibrezi cu entuziasm ca o strună de vioară tremurând sub clar de lună?

Trebuie să gândești că pur și simplu poți.

Când lumea e atât de străvezie, să simți că vezi.

De ce să te zbați cu disperare că ești singură pe lume și nimănui nu-i pasă când ție îți pasă?

Când iubirea ta singură poate să sape trepte în muntele întunericului și să-ți deschidă toate coliviile? Când doar ea poate să-ți lase păsările dinăuntru să zboare în afară.

Draga mea prietenă, de ce să crezi că nu ești bună de nimic când comorile mărilor stau ascunse sub pleoapa ta albastră, în scoica roșie ce-ți bate atât de curajos în piept?

Un pas. Îndrăznește. Uite, îți întind mâna.