Foc și pară și explozie solară

Stau pe balconul meu londonez. Liniștită. Privind răsăritul. Un balcon absolut minunat și dublu fermecat. În dreapta văd începutul zilei, în stânga apusul. Fiecare cu propriile-i culori și volute. Sorb din cafea și zâmbesc. Verdele ce se întinde până departe vibrează, moale și cald. Din când în când cobor privirea spre cutia din brațele mele. E doldora de amintiri, poze și scrisori, de-o veșnicie tot depozitez, adunând ca un avar bani albi pentru zile negre. Apucată de harul minimalizării, poate e timpul să mai arunc câte ceva. Poate chiar din cutia pe care am adus-o din România fără să îndrăznesc să o deschid.

Atâtea alte lucruri am aruncat peste bord înainte să plec. Încercând să fac balonul în care sunt să plutească. Balonul meu aproape dezumflat și trăgând cu obstinație spre pământ. Spre neant.

Balast inutil, am zis, când am început să arunc, înainte de marea mutare. Tot ce mă sorbea în jos, tot ce mă lipea de țărână a fost aruncat peste marginea îngustă, tăioasă a nacelei.

Apartamentul în care locuiam. Micuț, dar bine pus la punct. 23 de ani râsesem și plânsesem între pereții lui, încă îmi amintesc colțul din bucătărie, între bufet și masă, în care mă ghemuiam, cu genunchii la gură, în poziție fetală. Să plâng de una sau de alta, umplându-mă de suferință până la anihilare. Încă știu râsul și fericirea noastră din zilele cu soare, când Alex, ghemuit pe podea se juca cu soldățeii lui și nouă ne exploda inima de bucurie uitându-ne la dulceața de copil care aurea totul în jurul lui. Clipe magice și clipe pline de oroare, cum îi șade bine unei vieți adevărate. Trăind din răsputeri, până la sânge, până la os fiecare moment alb și fiecare fâlfăire de pană albastră. Dând drumul pumnului strâns ori de căte ori cenușa nu mai încăpea în el. 23 de ani. Fiecare colțișor purtând o amintire. Rădăcini. Care mă ancorau, dar care începuseră să mă țină. Să mă strângă. Ca o armură care devine brusc prea grea, sufocantă.

Anul acela strivitor, ultimul înainte de plecare, când a murit mama mea. Încă mi-e greu să mă gândesc la asta pentru că lacrimile amenință să mă sugrume cu degetele lor ruginite. Nu le slăbește puterea deloc, deși timpul trece. Încă trag cu putere și spaimă veșnică de ușile negre care duc spre amintirea ultimelor ei clipe. Cât aș vrea să le șterg din memorie. Oroarea e absolută. Felul în care s-a stins, zi după zi, lună după lună. În micuțul ei apartament frumușel și cochet. Felul în care s-a uitat cu disperare de jur împrejur cu ochii împăienjeniți de moartea care venea galopând și a întrebat:”Ce-o să se întâmple cu lucrurile mele?!” Groaza oripilantă când m-am văzut apoi în casa ei goală, înconjurată de lucrurile ei și ea dusă în neființă.

Pur și simplu simțeam că mi se jupoaie carnea de pe mine dacă mă uit la ele, dacă le ating. În două săptămâni am vândut tot, nu mai exista nimic. Decât crucea din cimitir, o vestuță roșie pe care o port de câte ori mi-e frig și pozele la care mă uit acum. Pe balconul meu londonez. Ce poveri le sunt date oamenilor. Și ei le duc.

Nu știu, golirea și dispariția de pe fața pământului a tuturor lucrurilor ei a golit de conținut propriul meu apartament. Nu mai avea nici o valoare în ochii mei. Era doar ceva ce urma să fie vândut în foarte mare viteză când crucea urma să crească peste amintirea mea. Mă simțeam pur și simplu trecătoare și efemeră, ca într-o călătorie, ca într-o cameră de hotel.

Senzația de depărtare și irealitate s-a adâncit după ce am fost operată la Cluj.

Două boli rele în același an. Eu și mama. Mama a pierdut. Ca eu să înving?! Asta e balanța?

Ce nebună! Uite ce poză mi-am tras! Doar pantalonul meu de pijama cu floricele roșii. În salon, înainte de operație. O amintire ce s-a impregnat în rădăcinile mele coborâte adânc, mai jos de subsolul blocului, pe sub jumătate de munte și oraș. Floricele roșii, sânge și neputință. Plânsul speriat și nevricos că poate operația nu a reușit, că poate celule nebune au scăpat și zburdă prin cotloanele oaselor și mușchilor, se ștanțează pe vecie în straturile epidermei. Plânsul disperat de durerea mâinii pe care nu mai puteam s-o mișc, chinul orelor nesfârșite de gimnastică, lipsa de speranță, covârșitoare, strivitoare. Lupta sisifică (mie așa mi s-a părut) pentru a-mi recupera nu numai mâna, ci mai ales esența, forța mea albastră prin care escaladam norii și înotam toate mările lumii. Deși în continuare nu știu să înot.

Caut cu mâinile prin cutie, trebuie să fie la suprafață. Da, l-am pozat. Apartamentul. Toate cotloanele i le-am pozat, dulceața aurie a parchetului alb, când soarele aluneca ușor peste el, focul arzând vesel și clocotitor în sobă și căldura parfumată care învăluia toată camera, biblioteca mea doldora de cărți, frumoasele mele cărți, magneții de pe frigider, embleme prețioase ale tuturor călătoriilor de-a lungul și de-a latul, în susul și în josul. Am pozat, uite pozele, mă uit cu bucurie și drag la ele. Apoi l-am aruncat peste bord. Apartamentul. I-am făcut vânt. Și balonul meu a prins imediat vântul de degete și de pletele-i vânturate și s-a ridicat binișor spre înalt. Ușor, fără rădăcini. Doar izvoarele iubirii din inima mea au continuat să se strecoare de jur împrejurul nacelei, ca o armură împletită de liane și crengi. Era tot ce mai aveam. Tot ce am avut vreodată, dacă stau să mă gândesc.

Mai scot o poză, râd cu toată fața, cu brațele pline de flori, cu o eșarfă pictată în verde de iarbă și răsărit. La școală. Ah, ce mi-a plăcut să fiu profesoară. 30 de ani. Nu m-a dezamăgit niciodată. Nu cu adevărat. Dulceața fiecărei dimineți-copil care răsărea și înflorea rotund sub palmele mele de olar priceput, îmbrățișarea subtilă din ”Mulțumesc, doamna profesoară!”, pur și simplu împlinirea adusă de lucrul bine făcut. Făcut cu temei. Îmi place să cred că am fost foarte pricepută la asta, atât de mult i-am iubit pe copii, încât nu aveam cum să nu fiu bună din răsputeri pentru ei. Ah, ce mi-a plăcut. Dar am obosit. Acum, la 53 de ani, parcă aș vrea ca lumea să nu se mai sprijine pe umărul meu. Parcă aș dori ca orice responsabilitate uriașă să fie acum pe umerii altcuiva. “Ia paharul acesta de la mine”, spun în liniștea răcoroasă a noului început, “ca să pot să respir, să pot să visez, să pot să mă liniștesc”.

Dacă apartamentul a fost refugiu, a fost rădăcini, să predau era siguranța zilei de mâine și plăcerea de a construi ceva cu mâinile mele. Era făurire și frumusețe.

Dar boala a adus cu ea o chestie ciudată. A împărțit toate lucrurile în “înainte” și “după”. Înainte mersul la școală și asigurarea viitorului aveau importanță, după - nu au mai avut nici o relevanță. Nici cât un fir de nisip, nici cât o petală de fluture sau un fir de păpădie. Nimic. Nu mai însemna nimic pentru mine că peste zece ani o să iau o pensie care o să-mi pună pâinea pe masă, că o să am micul meu apartament în care să citesc, că voi fi doamna profesoară ieșită la pensie. Nimic.

Acum Protectorul meu se uită îndelung la mine, când crede că nu-l observ. Cred că simte că dacă își întoarce privirea pentru o clipă o să dispar. Acum îmi vine să plâng din orice prostie, în orice moment. Acum toate lucrurile din casă sunt în faza de După! Viața mea a devenit cea de După. Când nimic nu mai e sigur. Când trebuie să înveți să trăiești cu asta. Când știi că poți să zbori liniștit cu balonul, nu ai nimic de pierdut. Așa că și slujba cea frumoasă a zburat în neant. Și balonul a mai săltat o dată. În zbor de căprioară țanțoșă spre albastrul cerului și al călătoriei.

M-am hotărât cu mult timp în urmă că trebuie să plec. Să îmi tai rădăcinile și alea, alea. Pentru că nu puteam să îmi las fiul să bântuie de unul singur printre englezi. În mijlocul planetei. Nu puteam să ne las pe noi să trăim departe de el. Să îmbătrânim și să dispărem așa, disipați printre nisipurile mișcătoare ale lumii. De-aiurea. Iubirea mi se pare mult mai importantă decât orice altceva. Am trăit în această așa-zisă utopie de când m-am născut și cred că asta este cel mai important lucru pe care l-am făcut în această viață. Că m-am ținut cu dinții și cu tot ceea ce sunt agățată de balonul fantasmei mele. Iubire și numai iubire. Realitatea mea și nimic altceva.

Voiam să plec. Și doar anul în care am plecat a fost anul în care am putut să plec. Nu altul.

Poze cu toți dragii mei. Nu simt că i-am părăsit, sunt mereu cu mine, cred că nu te pierzi de oamenii tăi niciodată. Nu poți să te pierzi. Nu ai cum.

Scrisori de la mama, prea multe, prea dureroase, am să păstrez numai una. O scrisoare de la tata?! Nici nu am știut că o am. Ce frumos! Și frumosul îmi alină inima în timp ce citesc cuvintele lui de demult, tatăl meu drag și blând, cu ochi albaștri ca ai mei, tatăl meu cu suflet neînfricat de călător pe care îl moștenesc și eu, desigur. Safir și diamant. O moștenire de zile mari.

Mâinile îmi coboară tot mai adânc spre fundul cutiei, dar nu mai sunt mâini, ci un magnet din piele și celule efemere, din riduri și linii adânci. Piele aspră și uscată tânjind după tinerețe fără bătrânețe. Simt foșnetul înainte de a atinge, simt parfumul înainte de a respira, simt chemarea înainte să înțeleg ce se întâmplă, scot cu grijă infinită pergamentul și ochii încep să-mi râdă văzând foaia îngălbenită ce-și poartă lejer cei peste 30 de ani. C-așa sunt unele scrieri, lejere - plutind prin timp.

Soarele e acum sus pe cer, pescărușii se aruncă în țipăt înalt din adâncul cerurilor și o grămadă de verde vibrează până departe. Citesc, silabisind, ca și cum ar fi un descântec magic. Ca și cum aș fi uitat să citesc. Într-o limbă cunoscută, dar uitată. “Clocot, foc și pară și explozie solară”. Așa am fost. Eu. Asta e metafora mea, vraja mea, felul în care odată, demult, m-au numit fetele mele dragi. Le murmur o dată și încă o dată. Mi se răscolește toată cenușa zilelor și simt cum pâlpâie ușor focul uitat. Explozia solară e acolo sus pe cer, se revarsă asupra mea exact în acest moment de bucurie explozivă, bucurie care mă năucește și mă limpezește, mă ajută să arunc în sfârșit peste nacela balconului meu orice urmă de tristețe, orice urmă de regret, orice spaimă de vid. Vântul le ia pe toate, le rupe în bucățele de frunze pale și le duce cu el, în fuioare de aburi și alunecări de trecut. Da, chiar asta sunt eu, foc și pară și explozie solară. Și dacă asta am fost la 20 de ani, asta sunt și acum. Pot fi, urmează să fiu. Chiar sunt.

Ating ușor urmele de vechi și de litere. Cuvintele prietenelor mele, comentariile lor vesele și năstrușnice, povestea frumuseții și a tinereții. A tinereții nemuritoare. De atunci, de la căminul 13, din Timișoara, când am trăit una din cele mai frumoase povești de iubire din viața mea. Eram șapte și prietenia noastră era exact explozia solară care mă scosese din aripile mele gri, mărunte și mă aruncase în plină înflorire a focului.

Literele vechi îmi dansează în palmă, pulsează ca o inimă, mi se strecoară printre degete, îmi șoptesc sprințare și calde:”Dar dacă?!...” dar dacă totul e încă acolo, ca acum 30 de ani?! Nemișcat și neschimbat?! Acolo, de neclintit?!

Într-un impuls de zile mari fac o poză și, fără să mai stau pe gânduri, postez pe facebook. Apoi stau și mă uit țintă la mesaj. “Clocot, foc și pară și explozie solară.” Îmi imaginez cum aleargă pe fire nevăzute de electricitate de-a lungul și de-a latul lumii cu viteza unei scântei magice.

Nu stau degeaba, repet din toată inima și cu toată rezonanța mea pozitivă:”Come on, come on! Haide odată!”. Și uite, se întâmplă! Chiar se întâmplă! Inima îmi țâșnește înainte într-un galop frumos de cal sălbatic, mustang alergând pe câmpii în soare. Mesajele ticăie unul după altul. Mă lovește pe neașteptate râsu-plânsu, râd și plâng de-a valma, într-o frenezie a trăirii care îmi înalță balonul tot mai sus. Uite-o pe Rozâie, cu toată dulceața inimii ei, trimițând îmbrățișări de departe. Și Cămiță, cu eleganța și finețea ei de căprioară, cu toate detaliile amintirilor brodate în filigran în extraordinara ei memorie. Edith cea splendidă, aruncând direct cu iubirea ei tumultoasă peste mări și țări. Încă un tic-tic. Ali cu toate misterele ei căutătoare, pală, translucidă, gata să dispară ca un spiriduș în umbrele pădurii. E Bobiț din Canada, cu sufletul doldora de lăcrămioare blânde și înțelepte, toate cristalin de frumoase, mărgăritar cu mărgăritar. E Angi, minunata, cu vorba ei săltăreață și ghidușă, răsucind orice instantaneu spre partea plină a paharului. Spre partea cu soare.

Încă tremur. Încă îmi șterg lacrimile, încă îmi dansează bucuria de nebună prin toate venele, alergând în sus și în jos ca o tornadă curcubeică. Ca un crazy tsunami.

Nu s-a schimbat nimic, totul e neschimbat. Incredibil. Intergalactic, cosmic, stelar. Indescriptibil de frumos. Uneori e atâta frumusețe pe lume, încât nu poți decât să îngenunchezi și să murmuri rugi solare de minunare și recunoștință.

Și-așa a început și reînceput totul. Ne începem ziua împreună, o terminăm împreună. Miraculosul se strecoară sclipicios în toate momentele zilei. Corola de minuni a lumii e mereu aici, la un click distanță, urcă și crește în sufletul meu ca o maree clipocind albastru de jur împrejur.

Rădăcinile s-au dus, le-am retezat, ca să-mi fac balonul să zboare, dar fetele mele îmi sunt acum rădăcini. Și e tot ce am nevoie. Mă leagă strâns de tinerețea mea îndrăgostită de tot și de toate, mă ancorează de mine însămi ca femeie pe planeta Pământ, adună pentru mine seva luminii și a râsului pur, seva iubirii noastre răspândite prin viața fiecăreia. Mă hrănesc aceste rădăcini, îmi dau putere în fața furtunilor zilei, mă fac să râd nepăsător în fața bătrâneții care se apropie cu pașii ei șterși, furișați. Mă țin cu fire nevăzute departe de marele gol.

Nu mă mai simt păpădie izbită de vânturi, nici fluture gata să fie ucis de orice bec fluorescent. Nu mă mai simt lup singuratic alergând prin pădurile iernii, nici copilă fragilă plângându-și părinții pierduți. Nu mai sunt rătăcită. Sunt eu această salcie superbă, cu trunchiul ei puternic și elastic, îndoindu-se în dansuri neștiute de nici un vânt, cu crengile plete verzi-aurii alergând după soare și albastru. Sunt eu acest copac cu rădăcini adâncite în tărâmuri de frumusețe pură și iubire dulce, alinătoare. Fetele mele dragi, sunt din nou foc și pară și explozie solara. Așa cum voi m-ați văzut, apoi m-ați creat, m-ați visat, m-ați sculptat, m-ați regăsit și m-ați refăurit. Așa m-am regăsit. Eu, pe cea pierdută în imaginile tinereții.

Mă sprijin acum de peretele de sticlă al balconului meu londonez, sticlă care nu mai e sticlă. E doar transparență și portal. Oriunde mă uit, una din voi râde sau plânge, gătește sau își vopsește părul, se joacă de-a bunica sau de-a mama, înțelepțește sau greșește, oriunde mă uit simt zâmbetul vostru iubitor, mâna gata să mă sprijine sau să-mi șteargă lacrimile, oriunde mă uit, suntem toate împreună. Și asta mă face fericită, foarte fericită.

Clocot, foc și pară și explozie solară. Atunci, demult, în căminul 13 mi-ați pictat fața în portocaliu și roșu, în galben aprins și alb fierbinte. În albastru de flacără. Mă simțeam ca o războinică apașă, înfășurată în culorile războiului. Fiecare a dat cu pensula ei proprie și fiecare a adăugat puțin de la ea. Asta mi-a făurit și modelat viața în feluri știute și neștiute, de la încăpățânarea de a mă uita mereu în sus, chiar și când aveam genunchii zdreliți, de la felul în care mereu am râs, cu soarele în brațe, chiar și când m-am prăbușit prin genuni, până la tonurile elementare în care am inventat și țesut fiecare liană împletită din această nacelă simplă care zboară încă deasupra vieții și a lumii mele.

Mulțumesc, fetele mele dragi.