Gata, avem casă!

„Ia te uită ce lumină dulce peste Londonu'”, îi spun lu’ Cristinelu’ dis-de-dimineață, în timp ce mă agăț de mâna lui caldă, e încă răcoare și-mi prinde bine să am o mică sobiță de buzunar numai și numai a mea. Omu’ meu mă conduce în fiecare zi la metrou și mă așteaptă seara, nu de alta, dar Londra, în ciuda frumuseții ei spectaculoase, e destul de potențial periculoasă, ca o floare carnivoră fermecătoare ce poate să te înghită și digere cu totul într-o secundă de neatenție. Cum deseori plec pe întuneric și mă întorc tot așa, îmi prinde bine să am mâna lui acolo, cu mine, rădăcină, copac și frunze totodată. Simt că pot să mă ancorez să nu mă ia vântul și recele lumii.

Dar acum dă lumina și aurește totul în argint moale, fluid, alunecând bogat peste eșarfele răsăritului.

În ianuarie, cea mai depresivă lună a anului, chiar nu am avut timp de depresiile regulamentare, dar nu mă plâng, nu, în nici un caz. Anul nou de-abia își luase startul, când tot mersul universului nostru s-a reglat ca prin farmec. De unde zdrăngănea rău de tot, săracu’, talanga-balanga, la gâtul unei vaci foarte obosite și amețite, brusc a început să sune lin a simfonie pastorală. La gâtul lui Ferdinand, taurul jucăuș, mirositor de flori.

Documentul din Noua Zeelandă pe care-l așteptam de o veșnicie, a reușit să aterizeze cu bine, chiar dacă a venit mai mult târâș, grăpiș decât în zbor avântat, avocații au început să se miște de ambele părți, odihniți și proaspeți după atâta vacanță și, ce să vezi, mare minune, contractele s-au semnat. După cinci luni de vino-ncoa și du-te, să nu te mai văd!

Am umplut cutiile din mijlocul casei, mirându-ne că n-au făcut flori și mucegai de când stăteau de-aiurea, ne-am șters fruntea de sudoarea așteptării, aleluia! Totul alunecă lin pe roți.

Mai am patru zile de grădinițu’ și apoi îmi voi acorda singură o perioadă de regăsire a sinelui prelungită. O merit. Conform trendurilor actuale, asta e exprimarea corectă. Cu sinele și cu meritatul. Sinele meu e destul de regăsit, dar cred că instalarea lui într-o casă nouă o să-mi ia ceva timp. Să-l obișnuiesc frumos și fără grabă cu tihna.

Nici nu aș fi crezut, la Petroșani fiind, acum câțiva ani, în timp ce mă uitam la „Vânătorii de case” la televizor, că am asemenea forță în gândire, că visul meu poate fi atât de puternic, că îl pot modela de o așa natură, încât concretețea lui aproape mă va băga în sperieți. Mă simt exact ca un Yoda, făurind realitatea între mâinile avântate spre înafară și privirea întoarsă spre înlăuntru. Cum spuneam, sinele meu e destul de definit, nici o problemă cu el.

Ani de zile m-am uitat la emisiune, cu o plăcere tot mai mare, imaginându-mi de fiecare dată că eu sunt cea care alege casa, pe diferite meleaguri, urmărind cu atâta atenție detaliile, visând până la leșin cum o să-mi vânez și eu casa, o să pun mâna pe ea și o s-o ascund în buzunarul inimii. De atâta vizualizare, la un moment dat o luasem razna și vroiam să-mi cumpăr o fermă prin pustietăți prin Grecia și să cultiv măslini. Noroc că m-am dezmeticit repede și am luat-o în direcția corectă. Am apucat strâns visul potrivit și m-am ținut agățată de el ca de-un picior de barză călătoare.

Ș-apoi, iaca unde am ajuns. Adică am ajuns! În plin vis, în plină emisiune, în miezul de-adevăratului. Veni, vidi, vici. Nu știu dacă dictonul ăsta latin își avea locul aici, dar așa mi-a venit! Așa mă simt, asemenea cuceritorilor de demult. Ridicând strâns mâna spre cer și avântându-mă în bucurie. Am atins vârful lumii. Nu ăsta e Piscul?! Marele pisc?! Locul ușor țuguiat unde îți este inima?! Locul unde poți să te odihnești.

Casa noastră cea dulce și frumoasă, la fel de dulce ca această lumină a dimineții îmi umple doldora buzunarul cu desăvârșirea ei. Și ticăie acolo, ca o a doua inimă, la unison cu toate inimile mele.

York, mamă dragă, ține-te bine că venim. Taman la timp pentru dealul tău cu verde și zambile.

Ne mutăm în șapte zile. Avem casă.