Când vrei să vezi

Trebuie să înțelegeți că facem aceeași plimbare pe același traseu de luni de zile, prin cartier. Avem o zona frumoasă, verde, care ne spală gândurile și negurile, prin larghețe, prin luminozitate, prin faptul că stă așa, pur și simplu, între blocuri și te lasă să respiri. Tragi aer adânc în piept și ești gata renăscut, reîncărcat până la următoarea plimbare. Ei bine, și ce am făcut eu la ultima plimbare?! Același traseu, da?! Brusc m-am ambalat în entuziasm, motoarele mi s-au turat la maximum de fericire și am exclamat efervescentă:”Uite, au plantat copaci frumoși pe două rânduri! Ce minunăție! Vine primăvara, dacă s-au apucat de plantat!” Cristi se uita la mine, fără să scoată un cuvânt. “Vezi, am adăugat, probabil au venit cu mașinării speciale si au dat câte o gaură circulară în pământ, iarba dimprejur nu a fost deranjată! Bravo lor!”

De când sunt aici am văzut atâtea lucruri minunate, încât am o încredere nemăsurată în capacitatea englezilor de a sădi chiar și copaci fără să lase nici o umă, nici o cicatrice pe obrazul pământului. Mereu se lucreză aici, în cartier, se aspiră trotuarele, se îngrijesc rondurile de flori, mereu vezi câte un grădinar aplecat peste ceva piguleli, ce mai calea, valea, e o zonă bibilită de numa’. Cel puțin din punctul meu de vedere. Apoi am văzut ghioceii de jur împrejurul fiecărui copac. Scoarță de pin și ghiocei. Uite, m-am gândit, ce delicatețe a gândului, ce gingășie a împărtășirii, să planteze ei și ghiocei, așa, să pară naturali de-a dreptul, doar ca să mă încânte pe mine, trecătorul! O, ce poezie! Bucuria mea era așa de debordantă, încât aproape reușisem să-l conving și pe Cristi că vine primăvara și se plantează copaci mari, frumoși și ghiocei mici și drăguței. Dar apoi am văzut cum se scutură brusc, ca de sub vrajă și zice cu voce moale și blândă:”Liliuca mea bezmetică, copacii ăștia sunt aici de vara trecută, cel puțin. Tu nu vezi ce impecabilă e iarba în jurul lor?! Zău așa!”

No, iaca, cum s-a găsit să-mi spulbere iluziile. Da’ aiurită mai sunt! Oricum nu l-am crezut până nu m-am uitat acasă pe poze. Da, copacii erau acolo. Acolo, exact unde le era locul. Dar eu abia acum îi văzusem pentru că numai acum aveau ghiocei! Ghioceii ăia miculuți, picături albe de zăpadă m-au făcut să văd copacii. Așa mi-am dat eu seama că nici un ghiocel nu apare vreodată fără să sublinieze apăsat existența unui copac. Vedem ceea ce vrem să vedem, ni se întâmplă ceea ce vrem să ni se întâmple. Copacii apar atunci când vrem să apară. Și ghioceii strălucesc atunci când e chiar momentul potrivit.

Așa că totul e relativ, există copaci, nu există copaci, îi văd, nu îi văd, sunt bezmetică, nu sunt bezmetică, e ceva greșit sau nu e?!

Oricum, e evident, lumea e mereu nouă pentru mine! Și ghioceii mă bucură de nu mai pot!