Giruetă-n vânt

Orice mamă știe ce înseamnă ușa care se închide încetișor după copilul ei. Care tocmai a plecat în lume. Întâi mi-am înghițit nodul care îmi bloca sub formă de pumn traheea. Apoi mi-am șters cu furie lacrimile. Și mi-am dat seama că nu mai am ce face cu viața mea. Că nu mai știu ce să fac cu ea. Nouăsprezece ani fusesem mamă. Aproape nimic altceva. Restul erau activități colaterale. Niște roluri jucate cu mai mult sau mai puțin talent. Soție, fiică, prietenă, profesoară, chestii banale, pe care orice femeie le poate desfășura cu doar o mică laterală a creierului ei straniu și înzestrat cu puteri magice. Se știe că ocupația de mamă ocupă cam toate rețelele neuronale superperformante. Plus toată inima, asta e sigur. Și restul celulelor.

În zilele următoare a început un proces accelerat de descompunere. Pe orice puneam mâna se transforma în fum și abur. Orice gând încercam să derulez, simțeam că mă preling pe același țărm al disperării. Ca o balenă deprimată zăcând pe nisip și horcăind de atâta aer. Mă țineam deasupra hăului agățată de un fir subțire de păianjen. Și păianjenul se holba la mine de sus.

Scopul vieții?! Nu-l mai știam. Dispăruse. Se dezintegrase odată cu ușa închisă încetișor, absolut final. E o chestie ciudată cu scopul ăsta al vieții. Apare și dispare ca fata morgana. Dispare foarte des ca măgarul lui Buridan în ceață. O ceață ca o tornadă care mătură tot ce întâlnește în cale. Dacă ai o clipă din aia aurie, de fericire, hopa și scopul. Toată existența se umple de scop, ca un câmp de maci. Ca puiul de puf. Trece momentul, vine iarna. Instantaneu. Scopul, cum ziceam, se evaporă în lumile lui paralele, de apă de ploaie și de nimic legate frumos cu fundă. Ți-e și frică să te uiți la cadoul din poalele tale. E doar o cutie goală. Lumea se umple de crăpături prin care fumegă abisul.

Fire energică din tată-n fiu și chiar din mamă-n fiică nu am stat să văd cum mă scufund centimetru cu centimetru. Daunele puteau fi ireversibile. Am trecut la acțiune. Pripită, că doar n-aveam timp de judecăți profunde, am hotărât că schimbarea mobilei din casă îmi va umple viața. Repede, credite la bancă și comandă de lemne, pardon, de prefabricate. Mi s-a năzărit chiar că vreau, dar vreau cu tot dinadinsul mobilă de la Ikea, București. Neavând mașina potrivită, l-am sunat pe fratele meu în Banat și l-am șantajat emoțional cu nerușinare. Că niciodată nu i-am cerut nimic, că mereu l-am ajutat, bla, bla, să vină la Petroșani și să mă ducă la București, la Ikea, să-mi iau mobila. Oricine cred că poate sesiza gradul avansat de turbulență mentală în care mă găseam. Scopul vieții mele devenise greu de atins. Taman la IKEA îl puteam realiza pe deplin. A venit săracul, cu dubița lui veche, care prindea 60 la oră în afara localităților și ne-am dus. Ne-am întors. Am montat mobila. Toată casa strălucea sub privirile mele încântate și un pic nebune. Mă simțeam un pic dusă cu pluta, dar îmi ziceam că așa e când cucerești vârfurile. Iar eu eram în vârf de Himalaya, în mijlocul mobilierului alb, îmbrățișând cu foc biblioteca și măsuța și mai ales canapeaua. Steagurile victoriei îmi fluturau sub ochi ca roșul în fața taurului. Euforia reușitei a durat vreo săptămână. Cam atât durează orice jucărie nouă.

Într-o dimineață am deschis ochii și am văzut iar păianjenul sus pe tavan, cu ochii lui multipli holbați la mine, aruncându-mi sarcastic și răuvoitor firul străveziu care să mă țină deasupra vidului. Sau să nu mă țină. Lui îi era totuna. Oareșicum și mie. Am închis ochii la loc. Frig rău peste tot.

Dar tatăl meu m-a învățat să lupt până la capăt. Să fiu un don quijote. Să fiu o walkiriie a luminii. Să fac pe dracu-n patru și să nu mă las. Să mă târăsc în patru labe sau chiar pe burtă,

dar să zbor mai departe. Să mă frâng și să mă fracturez, dar să mai fac măcar un pas mic spre înainte. Înaintele era cuvântul de ordine. Cuvântul cheie. Cred că mi-a spălat creierul de mică, pentru că orice mi se întâmplă eu insist să fac ce m-a învățat. Continui să merg, să încerc, să mai fac un pas. Și încă unul. Și când o să fiu cenușă, probabil o să vreau să mă înalț spre largul și înaltul mării, departe, departe, pe aceeași linie trasată cu rigla printre neuronii mei. De către tata, dragul de el.

M-am dus la școală, m-am întors acasă, zi după zi, în rutina vieții bine așezate, am trăit, am disperat și nu am scăpat de monstrul cu opt ochi care îmi vâna orice mișcare. Am gândit și am tot gândit de mi-au sfârâit creierii în cap. De aproape mi s-au dizolvat în cerneala neagră a disperării. Simțeam că și creierii mei vor să scape de mine, să aibă și ei o clipă de liniște, fie și cu riscul prăbușirii în vidul cosmic.

Apoi a venit momentul acela prețios. Momentul diamant, momentul răscruce. Momentul răsucirii mele spre vânt. Parcă eram o giruetă sfârlează gata să capteze cea mai mică adiere. Respirând vânt, prinzând vânt, râzând în vânt.

Și atunci am fost salvată. Căci am descoperit călătoriile.