Grădinărit la nivel înalt

Eu, când mă apuc de ceva, mă apuc la modul serios. Mă lovește așa o pasiune a ființării într-o nouă formă sau o nouă formulă încât nimic nu-mi poate sta în cale, mă arunc cu extaz înainte, de zici că-s cel mai mare specialist al tuturor timpurilor și nu am făcut nimic altceva toată viața mea. De zici că fără noul hobby nici nu mai pot să respir. Așa m-am apucat de grădinărit. De când am ajuns în căsuța asta fermecătoare și cu multe hachițe, tot ce am mai văzut în fața ochilor au fost florile. Flori și iarbă, copaci și copăcei, am devenit obsesiv compulsivă.

Iarba exista deja, frumoasă și bogată de la ploile primăverii, dar nici o floricică, așa că dă-i și sapă! Să-mi fac strat de flori, nici una, nici două. Apucată de un elan de nestăvilit, mi-am cumpărat de toate, sapă, mănuși, foarfecă de grădină. Mândră ca un păun de noua mea matrice existențială, am făcut un semn în pământ și am purces la munca grea a câmpului, cine mai era ca mine! Grea muncă, zău.

Mai o lopată, mai un oftat din rărunchi, în cele din urmă am dat de rădăcini de copaci, tot felul, lungi, scurte, mai firave, mai puternice, care cum. Mi-am șters sudoarea de pe frunte și mi-am zis, „Aha, am eu ac de cojocul vostru! Am tot ce-mi trebuie! Mă pricep!” Așa că mi-am luat fericită noua foarfecă de grădină și le-am tăiat cu elan patriotic. Harșt! Ah, încă mă văd, plină de bucurie și de entuziasm aruncând cea mai lungă rădăcină în grămăjoara care se adunase lângă pereții roșiatici ai căsuței! Am mai săpat eu încă vreo 5 minute, când m-am trezit că cineva îmi bloca soarele de primăvară. Era Alex, învăluit în umbră de toate felurile. „Hm, ce caută omu’ afară, doar zicea că are un meeting important la muncă?!”

Ale (cu o figură înghețată, palidă, fatalistă): - Ai făcut ceva cu netul?!

Lilike (complet nevinovată și nedumerită, un înger pe planetă): - Eu?! Ce să fac? Eu doar sap. N-am făcut chiar nimica, nimicuța. De ce?

Alex (tot în stare încremenită, neurlând chiar deloc): - A picat netul și aveam meeting.

Uneori mă gândesc că fiul ăsta al meu a devenit mult prea englez, nu știu zău dacă face bine atâta calm, când ție îți vine să urli de furie și să spargi tot ce întâlnești în cale. În timp ce făceam analiza trăsăturilor britanice dobândite de odrasla proprie în așa scurt timp, mi s-a aprins un beculeț acolo, în spatele conștientului. S-au legat niște fire și brusc a răsărit lumina, care nu era a răsăritului în nici un caz, de n-ar fi răsărit! „Oare rădăcina aia mai lungă de culoare maroniu deschis pe care am tăiat-o ca o războinică a pădurii să fi fost cablul de la net? Prea era uniformă. Prea era netedă. Aveam mănuși, așa că nu i-am simțit textura. Să fi fost plastic, nu lemn?! Sau ce cucului era! Aiiiii! Vai și văleleu!”

M-am uitat drept în ochii călăului și mi-am recunoscut prostia colosală, planetară, mai dihai ca o gaură neagră de necuprins, mai teribilă decât orice greșeală a omului de când s-a inventat universul:„ Ăăăăă... S-ar putea să fi tăiat cablul!”.

Alex a făcut stânga împrejur și m-a lăsat acolo, fără nici un comentariu. Ce vă ziceam! Politețea asta britanică doare pân’ la os. Am rămas în mijlocul grădinii, cu sapa în mână, în plin întuneric, întrebându-mă cum am putut să fiu atât de excesiv de silly! Și dacă poate să mai urmeze ceva după asta.

Instalarea internetului durase vreo lună, dacă nu mai mult, echipele de lucru mișcându-se în ritmul melcilor, venind, dar mai ales plecând fără să facă nimic, că așa se mișcă totul în York, ca și cum există timp, timp destul pentru orice și mai ales pentru scărpinatul în cap. Timpul e resursa la discreție și dacă e, e! Oamenii nu vor să se grăbească și pace.

Deja îmi imaginam o altă serie de echipe, venind dupa 200 de ani și luând-o de la capăt cu timpul nesfârșit și plin de răbdare. În loc de meetinguri și de muncă, Alex s-a pus pe dat telefoane, fără număr și alea, încercând să obțină o reparare rapidă a daunelor produse de mama lui cea sisi.

Culmea norocului, echipa de urgență a venit în aceeași seară. Se pare că urgența are alt statut temporal. Doi tinerei care s-au uitat mirați și politicoși la cablul retezat, din care dispăruse cam un metru, apoi s-au scărpinat în cap la rândul lor, probabil întrebându-se ce fel de creatură fioroasă și dusă cu pluta ar fi putut face așa ceva, și care au reparat linia vitală cu mare măiestrie și viteză. Au plecat cu multe mulțumiri la pachet, că altceva nu le-a trebuit.

Cristinelu' (comentând pe seară, când urgia se mai potolise): - Poi da, cică să nu punem cablul de net prin aer, că poate să fulgere și să vina tornada. Doamne feri, nu vrem să ne dărâme netul vreun uragan! Hai să-l punem pe sub pământ, că e mai sigur! Sigur pe cucu! Nimic nu e sigur când ai o Liliucă prin casă! Și în adăpost antiatomic să-l bagi, tot găsește ea o foarfecă!

Prietenele mele au fost la înălțimea poveștii, declarând că sunt oricum o eroina... Și eroinele o mai bucteaza și ele, da’ tot eroine rămân. Eram eroină a comediei bufe, eu în vârful tuturor bufoneriilor lumii.

Singura lor îngrijorare a fost că nu voi mai fi lăsată să umblu cu obiecte periculoase, gen foarfecă. Oricum sperau să mi se lase mănușile.

O perioadă, Alex n-a prea vorbit cu mine. Am așteptat și eu cu răbdare să-i treacă. Că toate trec, chiar și aiurelile, doar din greșeli învățăm, oricine știe. Și nu era politicos să fie supărat pe mama lui cea prețioasă.

Eu am învățat. El a învățat. Următoarele straturi de flori le-a săpat el, ca să vezi ce întorsătură! Nu cumva să mai fac vreo nefăcută. Tot răul e spre bine, mi-am spus eu.

Acum avem și net și flori. Coexistând în pace. Zen pe tot locul.

Ah, cât îmi place să grădinăresc! Chiar dacă mereu văd câte un ochi spionându-mă printre jaluzelele casei. Cu îngrijorare și cu multă grijă.