Hai odată la consulat!

Nu pot să spun cât ne-am câcâit, exact ăsta e cuvântul, până să ne luăm inima în dinți și să ne punem la punct actele. De prin primăvară ne-a apucat, uite, ne expiră pașapoartele în toamnă, nu ne facem programare?! Că am auzit povești de speriat, trebuie să-ți faci programare înainte cu șase luni, cozi interminabile și apoi ești trimis acasă că ți-a lipsit o hârtie. De, ca la români.

Avem o spaimă atavică de sistemul birocratic românesc, o spaimă moștenită din moși strămoși, o spaimă de pe vremea primelor scrieri chirilice sau mai de demult, de pe când se zgâria pe răboj. Înzidită deja după zeci de ani de trăit printre dealuri și văi aruncate domol în calea valurilor rele de hârtii îndosariate și dosare cu șină.

Am stat și am procrastinat, printre străzi englezești și anotimpuri, până ne-au expirat toate, buletinele expirate, pașapoartele expirate, să vezi că ne expulzează ăștia din Anglia, ne fac pachet și ne trimit acolo unde nu mai avem nici casă, nici nimic. Ne trimit de unde am venit, și cu morcovul după noi. Să dăm mărunt din buze și să ne întrebăm cum am ajuns în halul ăsta.

Ne-am văitat și am avut coșmaruri și am făcut tot felul de scenarii bune de tras în film, ce mai calea valea, am fost foarte creativi în găsirea celor mai dramatice tablouri ale viitorului! Niște dramolete de plângeau și pietrele de pe drum de mila noastră. Adevărați români, uite, vine ciobanul cu coasa, dar noi nimic și nimic.

Până nu am mai avut încotro și ne-am aruncat în apele tulburi pe care ni le desenaserăm singuri sub nas timp de luni întregi. Doar nu era să renunțăm la călătorii! Fără pașaport, nema pișta insulele grecești. Aolicăăă! Asta ne-a pus în mișcare. Asta a fost groaza groazelor. Am deschis pagina consulatului din Londra și ne-am apucat să citim. Ne-am pus toți trei pe citit deodată pe trei laptopuri diferite, încercând să interpretăm corect semnele. Greșeala se pedepsea cu tăierea vacanțelor viitoare. În nici un caz!

Dar de comentat, am comentat. Că doar nu era să fim civilizați și politicoși și să ne trădăm vâna. Ia te uite! Trebuie să faci programare online, dar să te prezinți în carne și oase. Normal, că de ce să fie ca aici, unde de doi ani jumate ne trimitem actele online, totul e online, până și amprentele ți le iei la poștă, dacă ai nevoie, la români tre’ să te prezinți față-n față. Model de cerere cu antet sus, “Republica Moldova”. Sfinte Sisoe, ce e asta?! Ce caută Moldova în discuție?! Nu or fi actualizat site-ul, a fost concluzia noastră măreață. Am concluzionat asta de mai multe ori, la orice tulburare a minții survenită pe parcursul lecturării repetitive.

Informațiile erau destul de clare, în afară de câteva chestii minuscule obscure, normal, dacă vrei să găsești nod în papură, găsești. Pentru a dovedi domiciliul în UK trebuie să prezinți doar unul din multele documente înșirate acolo. Unul și aveam, codul de presettled. Urma să ne facem pașaport cu domiciliul în străinătate. Oare chiar așa să fie?! Să accepte românii un cod scris pe hârtie?! Hm, urma să vedem. Am făcut programarea online. Culmea, am găsit loc în trei săptămâni. Rapid. Asta ne-a pus nițel pe gânduri dar tot ne-am înarmat cu poze ale site-ului, cu energie de luptă, cu argumente și posibile dezbateri internaționale, iar fiul nostru ne-a sfătuit ca în caz de ceva să chemăm managerul. Trebuia să fie și un manager responsabil de încurcături.

Am schimbat două metrouri și am ajuns la consulat cu 45 de minute mai repede, de spaima cozilor interminabile. Ce să vezi, nu era nici un șir lung de așteptare în fața porții. Doar steagul românesc fluturând lejer printre imagini cu frunze de toamnă și autobuze roșii cu etaj. Am simțit un mic fior de drag, tre’ să recunosc. Un fior de recunoaștere. Era bine. Un tânăr la intrare, cu tabele, care ne-a zâmbit drăguț și ne-a bifat rapid pe listele lui, apoi ne-a poftit înăuntru. Pe scări în sus și la dreapta.

Alt tânăr, tot zâmbitor, ne-a indicat biroul la care să ne luăm un bilet de ordine, apoi ne-a rugat să luăm loc și să privim ecranul pentru a vedea la ce ghișeu să ne prezentăm când ne vine rândul. Tot personalul îmbrăcat în negru, ca într-o uniformă elegantă, toți extrem de amabili și gata să te ajute. În stare de șoc, ne-am așezat. Aveam numărul 97. Pe ecran se ajunsese la numărul 90. Nu ne venea să credem. Am așteptat cam 15 minute, aveau vreo zece birouri care lucrau, ne-au spus că au sute de solicitări pe zi și lucrează în schimburi. Totul a mers șnur. Fotografiat, amprentat, semnat. Depunerea actelor. Am fost tratați cu zâmbete și respect. Jos pălăria. Ce nebuni, să ne facem atâtea griji! Nebuni de legat.

Toată experiența s-a terminat în 45 de minute și am ieșit înainte să ne vină ora programării.

Acum așteptăm. Ca actele să se ducă în România și să se întoarcă sub formă de pașapoarte. Aceste carnețele drăguțe care au să ne deschidă porțile Greciei, Italiei, porțile lumii în general, că eu una m-aș duce peste tot.

Și ce bine m-am simțit pe micul teritoriu românesc! Vorbind românește, înconjurată de români. Ce mândră am fost de românașii mei. Atât de isteți, atât de eficienți.

Organizați atât de englezește. Bravo lor!