Jurnalele adolescenței

Răsfoiesc caiete de demult, tare de demult și zâmbesc cu drag întâlnindu-mă cu mine, cea de atunci, cu fata blondă, palidă, cu ochii ei albaștri și gândurile ei minunate. Cum și-a făcut ea planul de fericiri și nefericiri pe cincinale și secole, cum a crezut ea că o să descopere nedescoperitul și o să cucerească lumea cu iubirea ei de viață. Un pic poate a reușit și picul e tot ce contează.

Eu (la 16 ani): “Nu lăsa obișnuința să te împingă din spate, nu te lăsa mânată tot înainte, pe drumul marcat cu jaloane albe, aruncă-te, sparge gardul mărăcinos, sari peste obstacole, sfărîmă pietrele ce te îngrădesc ca pe o vită dusă la tăiere!”

Destul de bătăioasă, bag de seamă. Asta în timp ce toată lumea vedea în mine un șoricel mic și neapărat gri. Mă gândesc acum, la aproape 40 de ani distanță, dacă mi-am urmat propriul sfat. Dacă am lăsat rutina să mă cenușească, dacă am mers neapărat pe drumurile indicate de alții. Am avut zilele mele, ba chiar ani în care am mers roboțel de-a lungul drumului, dar niciodată nu m-am simțit așa. Mereu m-am dus până la marginea cărării marcate și am privit în zare către noianul de posibilități și da, uneori am sărit gardul, uneori m-am băgat prin mărăcini care mi-au sfâșiat mâinile și uneori am spart bolovani cu mâinile goale.

Stau și mă gândesc, oare nu este asta o definire a unui drum predestinat?! O adolescentă cu capul în nori, împiedicându-se de propriile-i picioare, și-a trasat propriul drum în viitor, a plantat doar jaloane albastre, roșii și de care or mai fi fost ele și apoi a mers. Pe drumul aiuristic și sălbatic care a dus-o dintr-o țară în alta, dintr-o casă la altă casă, o dată și încă o dată, drumul care a smuls-o din muncile ei stabile și a azvârlit-o în înaltul cerului, plutind ca o frunză în propria-i toamnă.

Știți cum e când te gândești mult la ceva și apoi acel ceva începe să se întâmple. Cum nu mai vezi în față decât îndreptare de drum dacă le-ai conceput tu însăți. Direcția devine scrisă în stele:„Tot înainte, dar peste gard!” Cred că adolescenta din mine e destul de mulțumită de potecile urmate. „Destul de” e chiar termenul potrivit, nu poți mulțumi totuși o persoană care își dorește absolutul. Și asta e menirea adolescenților din toate timpurile, să-și dorească absolutul. Dacă nu ei, atunci cine?!

Iar menirea noastră, a tuturor ar trebui să fie să ne întindem degetele cât mai mult spre absolutul cu pricina, doar, doar atingem măcar o scânteie, măcar o pană de curcubeu.

Nu știu ce să zic despre vita dusă la tăiere, o exprimare destul de tăioasă, dar culmea, chiar realistă. Bănuiesc că la 16 ani chiar crezi că poți ieși din rând și îndoi realitatea în falduri nemuritoare, poți spera la un fel de tinerețe fără bătrânețe. Dar acum, cu genunchii scârțâitori și pielea necesitând tone de hidratante ce ai mai putea să zici?! Nu poți decât schimba metafora într-una mai dulce, mai ușor de dus. Nu suntem vite duse la tăiere, scumpa mea, draga mea copilă, doar frunze luate de vânt, doar pene de păun purtate pe aripi de vis.

“Priveam drept înainte și mai ales în sus, spre cerul muncit de stele, mergeam privind drept înainte, cu capul sus și spatele drept -m-am împiedicat și am căzut într-o groapă. Uitasem să mă uit pe unde calc.”

Dacă nici asta nu e definiția vieții, care mai e?! Cel puțin a vieții mele, asta e sigur. Culmea, culmilor! Mi-am definit viața încă de la 16 ani! Ce deșteaptă eram! Poate mai deșteaptă ca acum, asta nu e exclus. Mereu am pățit asta, mereu am căzut în gropi pentru că am uitat să mă uit pe unde calc. Mereu am intrat cu capul în stâlpii planetei pentru că mă uitam în sus. Din fericire, întotdeauna a existat o continuare. M-am ridicat, mi-am spălat pietrele plantate în julituri, mi-am pansat rănile, am strâns din dinți de durere și șotâng, șotâng am mers mai departe. Cu privirea ațintită spre sus, în direcția dreaptă. După un timp șotângăreala s-a îndreptat și, plină de elan creator și visător, mi-am găsit următoarea groapă. Mereu de la capăt, mereu curajos scuturându-mă de praf. Nebunie sau curaj?! Are vreo importanță?

“Ce păcat, ce îngrozitor de păcat ca întotdeauna picătura înmoaie stânca”

Mă vedeam pe mine însămi stâncă! Ce tupeu glorios, ce măreață îndrăzneală a unei copile transparente. Mă imaginam realistă, concretă și punând punctul pe i. Mă pregăteam eu pe mine însămi pentru dezamăgirile vieții. Mă întăream înaintea tornadelor. Neștiind că nu poți să fii niciodată suficient de pregătit.

Cu totul adevărat ce văzusem eu în lume privind-o prin ochii mei albaștri. Picătura întotdeauna înmoaie stânca. Dar acum știu mai multe. O înmoaie și prin asta o face mai blândă, mai iubitoare, mai dulce. Face loc pentru mici lacuri clare și pentru izvoare sprințare. Stânca așa cum e ea e bună doar pentru sprijinit. Pentru curaj și putere. Dar stânca înmuiată în ploaie e bună de iubit. E schimbare și transformare. Și schimbarea e bună, mai ales dacă te schimbă din furtună în apă neîncepută, apă vie. Picătura e mai vie decât stânca, dar amândouă luate împreună fac casă bună. Dar tare eram deșteaptă! Sunt mândră de mine, cea care eram. Și cea care sunt, de ce nu, cineva trebuie să o facă și pe asta.

“Ce groaznic că fiecare perioadă a ceea ce suntem are atâtea definiții!”

Ooo, vorbesc aici despre alegeri și despre imposibilitatea de a ne cunoaște. Acum te definești, clipa următoare te redefinește. Habar nu ai cine ești și mereu ești mai multe persoane laolaltă, uneori certându-se îngrozitor, uneori, pentru foarte puțin timp, trăind în armonie. La chestia asta nu am ce comenta. Tot așa mă simt și acum. Ca un dicționar cu multe definiții, unele ieșite din uz, unele de-abia adăugate, în urma împrumutului din alte limbi. Caut bezmetică printre ele, neștiind dacă e “visuri” sau “vise” nici măcar la vârsta asta. Neștiind cine sunt sau știind prea puține. Fiind gata să mă reinventez în orice minut. Ani de zile am repetat stupefiată “Credeam, știam că sunt așa!” în timp ce descoperam că eram altceva, cu totul altceva. Cam ca atunci când te vezi caleașca aurită din Cenușăreasa și tu ești doar un dovleac păcătos. Sau te știi prințesă și tu ești o biată cenușăreasă. Vai de capul meu!

Mda, cam asta e, drăguța mea adolescentă. Ai avut dreptate. Încă o dată.

Ce bine că ai fost, ce bine că ești încă.