Jurnalele adolescenței 2

Eu (cea de demult): “Mi-ar trebui urgent niște picături de neceață. Să mi le pun în ochi la fiecare răsărit și la fiecare apus. Lumea să devină un cristal uriaș, limpede ca o fântână adâncă. Să mă uit la oameni și să le văd din prima fața. Fața lor adevărată. Nemincinoasă, nefabricată. Să mă uit la lucruri și să le văd din prima miezul. Privirea mea să meargă direct în inima lor. A oamenilor și a lucrurilor. Să nu mă mai păcălească nimeni și nimic. Dar n-am picăturile magice, merg prin ceață și sunt așa o naivă!”

Fenomenal! Tot în ceață sunt și acum, tot o pămpălaică, risipită în toate direcțiile, silly mum și nimic altceva. Picăturile de neceață tot nu s-au inventat și eu continui să cred că oamenii sunt frumoși și dulci, că întâmplările vieții mele sunt pagini fermecate dintr-o carte cu Merlin, vrăjitorul. Degeaba mi-am tocit papucii pe drumurile bolovănoase, ochii mei privesc în sus prin aceeași peliculă albăstrui cețoasă. Mă uit la fiecare trecător ce se intersectează cu mine și îi caut frumusețea înainte de toate, frumusețea aia care se ascunde și e doar pentru privilegiați, mă holbez minute în șir în scoici și frunze vrând să le citesc literele ascunse. Totul e misterios și frumos pentru mine. Așa o naivă, sfinte sisoe! Am descifrat corect, cu zeci de ani în urmă, unele definiții de-ale mele și schimbarea care e peste tot nu le-a schimbat deloc. Cum vine asta?! Înclin să cred că a fost o alegere. Am ales să mă uit către lume prin partea asta a lentilei uriașe. Mai șterg din când în când la ea, dar tot are ape roz diafane.

“Era să cad de pe degetul jucăuș al sorții care mă ținea în aer, învârtindu-mă crud și nepăsător, dar și așa am privit spectacolul de sub mine, hăul deznădejdii destul de mult. Pentru o fire slabă ar fi fost ultima privire, o zvâcnitură finală înainte de marele negru și apoi căderea, dar eu m-am scuturat sălbatic de zădărnicie și m-am forțat herculean să cred. Mi-am repetat cu încăpățânare, atât de aprig de tremura carnea pe mine, mi-am repetat că trebuie să trec peste, să cred mai departe, să merg mai departe. Să răzbat neapărat și cu orice preț, crezând.”

Adolescența e de asemenea zona marilor furtuni și a marilor dramatisme. Nimic nu va mai fi la fel de profund dramatic vreodată. “Te iubesc, furtună!” spune adolescentul și se aruncă în vâtejul de emoții ca în bungee jumping, nefiind nicidecum sigur că frânghia care îl salvează nu se va rupe în mii de franjuri inutili. Apoi suferă până la dumnezeu și înapoi și se bucură ca și cum el ar fi descoperit bucuria.

Ia te uite, sărăcuța de mine, cea de demult. Cine știe ce suferință din dragoste aveam. Dragostea, bat-o vina, mereu e cu buclucuri. Dar îmi place că eram forțoasă și nu mă lăsam. Niciodată nu m-am lăsat. Iar cu lauda de sine am stat mereu bine spre foarte bine. Dacă adolescenta cea fragilă, străvezie ca o dimineață încă nenăscută a fost în stare să se ridice de prin hăuri, cum aș fi putut să nu o fac și eu, pe măsură ce anii mi-au dat și mi-au luat?!

Dramele mi le fac și acum din orice nimic, se termină lumea aproape din două în două zile, bag seama că-s tot o adolescentă zgubilitică, dar mereu mă ridic și zâmbesc. Vreau să răzbat până la Marea Poartă cu același zâmbet, cu același curaj. Vreau să rămân eu însămi, cu naivități și melodrame, cu speranța uriașă că în final toate au să se așeze în locașurile predestinate. Cu speranța pur adolescentină că lucrurile și oamenii sunt așa cum le-am văzut. Cum am vrut să le văd. Cum nu m-am lăsat biruită să le văd altfel. Eu și Don Quijote.

“Ah, destin ticălos, te dor și te sugrumă zilele și nopțile mele, de nu-mi lași în pace curcubeiele?!”

Dar ce forță combativă aici, eu, mititica de mine, în luptă cu însuși destinul. Nu e de ici, de colo. Între timp cred că am biruit de câteva ori în ring cu sus numitul și probabil că am fost biruită de tot atâtea ori, dacă nu de mai multe, că nu stau să număr chiar așa, la marea precizie. Dar ceea ce e foarte clar e că de atunci eram conștientă că eu vreau și vreau să văd curcubeie plantate pe tot locul și realitatea nu prea vroia să-mi ofere acest privilegiu. Lupta mea de o viață a fost de fapt cu realitatea și cu felul în care ea demistifică orice arbore magic. Cu felul în care ea înșfacă brutal orice curcubeu și îl dă de-a dura până îl sparge în picuri banali de ploaie. Niște picuri amărâți care nu ar putea să farmece pe nimeni. Eu vroiam să trăiesc în Disneyland, nu pe un trotuar cenușiu înmuiat de ploaie. În această lume a mea iubirea e iubire și oamenii sunt oameni. Da, și piticii sunt pe creier. Dar fiecare cu reziliența lui. Pe mine asta m-a salvat de fiecare dată. Trăiesc în lumea zânelor în capul meu și de asta încă dansez de bucurie prin zile cu frumuseți. Să nu credeți că e ușor.

“Găsesc că cel mai chinuitor și mai deșart lucru pe care îl poate simți cineva e sentimentul inutilității. Suferința pe care o resimte neștiind ce are de făcut și de ce răzbate ca un pojar la suprafață, se întinde ca o plagă lipicioasă și îi răpește vlaga și lumina.”

Tii, ce înțeleaptă eram! Pentru că poți să le duci pe toate, dar nu poți căra în spinare lipsa de sens. Ca să poți merge cât ți-a fost dat să mergi trebuie neapărat să îți găsești un rost. Cât de mic. Dacă nu altul, măcar să plantezi niște copaci. Măcar să faci fiecare zi mai bună pentru cei dragi. Măcar să le faci o supă caldă de pui ca la mama acasă. Să ridici o casă, să astupi o groapă de pe drum, să oferi un exemplu de curaj, să crești un copil, să înveți pe cineva alfabetul. Sau măcar să fii un loc. Locul unde se întorc toți pentru a căpăta putere, pentru a-și vindeca rănile, pentru a se încălzi și a respira un pic, feriți de griji. Sau poți să ajuți albinele. Să existe, să aibă ele liniștea lor și florile lor ca să poată să facă miere. Sau poți să oferi zâmbete și îmbrățișări. Și ai făcut totul. Sunt atâtea pe care poți să le faci și să simți că ți-ai avut rostul tău pe planetă.

Numai să vrei, numai să faci o alegere. Doar să nu te lași să nu fii.

Iar a fi nu se contrazice cu a învăța să fii.

“Îmi răscolesc cu încăpățânare bugetul de cuvinte uzate și încerc să găsesc simțirea care le face vibrante.”

Aoleu, ce-am mai uzat eu la cuvinte de atunci. Le-am învârtit și răsucit și împlinit. Exterminat, aruncat și reînviat. Am încercat să le însuflețesc cu iubirea mea, să le transform în corzi de vioară, în cântece de iarnă și flori de vară. În colțuri de zăpadă, în vârtejuri căzând în mișcări de roți, de oțel. Cuvintele mi-au fost munți și văi ridicate și coborâte, rotundul desfăcut în bucăți dezarticulate, unghiuri calde semănate cu nori, pitici mici și agitați mărunțind foșnetul ierbii. Am încercat și încă încerc.

Așa cum m-a învățat ea, fata albastră care vroia să atingă absolutul.

Draga mea adolescentă, sper că nu te-am dezamăgit prea tare.