Mâinile mele împletite

Mă uit atent la mâinile mele. Nu știu de ce arată așa de rău. Am 53, dar pielea de pe ele e atât de uscată, ca o foiță, ridată, încât îmi văd cei 70 de ani din viitor oglindiți pe deplin în această fragilitate efemeră. Poate de la spălat vase, apa asta londoneză e atât de clorată încât lasă pete albe pe orice speli. Ar trebui să folosesc mănuși, dar nu pot să lucrez cu ele. Asta e, îmi zic doar un pic supărată, pagubă-n ciuperci.

Nu o să stau să mă holbez la amprentele timpului, această Godzilla care zdrobește totul în jur. Am altele mai bune de făcut. Și uite, fața arată destul de binișor, îmi zic încurajator, în timp ce mă privesc în oglindă. S-a mai dus din strălucire, lumina aia interioară care izbucnește dinspre înăuntru în afară când ești tânăr, ba chiar în proporție destul de mare, dacă ar fi să împărțim pe proporții. Trăsăturile, încă frumoase din punctul meu de vedere, care mă zbat de o viață să fiu narcisistă, au așa, un abur, un voal de toamnă, un praf de frunze mărunțite așternut străveziu peste ochi, peste gura ușor obosită, peste întreaga față. Culori de toamnă, un cenușiu translucid, gata să se transforme în vânt și ceață. De câte ori fac o poză, trebuie să-mi amintesc să zâmbesc cu ochii, chemând lumina dinăuntrul meu. Mai este ceva lumină pe acolo. Dacă uit să fac asta, deși zâmbesc cu gura până la urechi, ochii au așa o privire de cățel părăsit, încât invariabil mi se face milă și șterg poza. Cu zeci de ani în urmă, zâmbetul aducea cu el lumina, exploda strălucitor ca o supernovă. Acum trebuie să dau comandă prin creier, hei, trimite niște lumină, cheam-o de undeva și așterne-o nițel pe față, să nu murim de tristețe când ne uităm la vreo poză cu mine.

Mă mai uit o dată în oglindă, îmi zic liniștitor că e bine și oricum nu am ce face, așa că mă împac cu situația și mă duc pe balcon, locul filosofelilor mele știute și neștiute. Azi dă a ploaie, nori de furtună se văluresc de-a lungul și de-a latul, dar îmi place, furtunile m-au umplut întotdeauna de râs clocotitor, de o energie sălbatică, mă bucur că asta nu s-a schimbat. Stau liniștită pe scaun, respirând adânc aerul viguros încărcat de electricitate și mă caut. Eu pe mine însămi.

Fetița aceea mică și blondă de demult tare mai este oare?! Aveam vreo cinci ani și părinții mă lăsaseră singură acasă, așa că am hotărât să plec după ei. Întind palma mea ridată prin perdeaua timpului și iau de mână copilașul acela curajos care merge pe o stradă pustie în beznă, exact pe mijlocul ei, copaci înalți de o parte și de alta. Îi zâmbesc, nu-i e frică deloc. Oriunde mă uit după codița săltăreață, același curaj și avânt spre înainte, uneori necugetat, dar proaspăt și plin de putere. Îmi place copilul acesta, îmi întorc privirea spre înlăuntrul celulelor mele, da, e încă acolo, în această femeie de astăzi. E aici, fetița săltăreață și bravă, cu ochii ei de peruzea transparentă. Din ea s-au tras toate îndrăznelile mele, din curajul ei nemăsurat m-am hrănit și inspirat o viață. Și încă mai este. O fetiță minunată care încă aleargă voios pe strada întunecată, străjuită de copaci bătrâni și înțelepți. Cu un chip mic și serios, netemându-se de balaurii întunericului. Degetele ei mărunțele se împletesc cu ale mele pe dinăuntru. Mânuța ei mititică tare se strecoară în mâna mea de acum, ascunzându-se ca într-o armură. „Curaj!”, îi zâmbesc, „aici sunt”. „Curaj!”, îmi șoptește, „aici sunt”!

Adolescenta visătoare, palidă și tăcută, șoricel cenușiu, străveziu, oare unde o fi?! Citind întruna, zeci de cărți, visând și umblând prin lume într-o stare de absență perpetuă, construind povești elaborate, în detaliu de filigran și trăind doar în poveștile din capul ei. Cu zâmbet fraged și vise fără capăt. Mergeam pe trotuare pe drum drept și cădeam pentru că privirea mi-era întoarsă spre fantasmele pline de strălucire și curcubeie dinăuntru. Mă adunam din bucățele, îmi oblojeam palmele zdrelite și genunchii și visam mai departe. Abulică, senină, utopică până la miezul alabastrului. Albastros frumos încercând zborul și căderea din înalturi. Atât de sensibilă, atât de puternică în slăbiciunea ei de neînlăturat. Construind mirajul dragostei ce urma să vină din pene de porumbel și de păun, din fire de iarbă și umbre de nori.

Mă uit atent la palma mea ridată, tablourile desenate de ea sunt acum întipărite în ridurile fine, ea a pictat cu penelul ei neștiutor această dungă neîntreruptă a iubirii, această forță de neînlăturat a credinței în iubire. Am și acum probleme cu mersul înainte și, de câte ori cad pe drumul drept de prea multă visare, de câte ori îmi zdrelesc genunchii la propriu știu că e tot ea, adolescenta subțire ca fumul care mi-a scrijelit atunci demult liniile viitorului. E încă aici, strâng palma și îi îmbrățișez mâna delicată, cu pielea proaspătă, translucid de albă. Încă lupt pentru iubirile mele, încă merg pe drumurile născocite de ea, adolescenta aceea nespus de fragilă și de frumoasă. Am ținut minte tot ce m-a învățat, tot ce mi-a spus să nu fiu. Draga de ea. Cât de mult se temea să nu devin un adult plictisit și cinic, cât de mult se temea să nu îmi pierd speranța. Cum aș putea să fac așa ceva când ea încă respiră dulce prin toată ființa mea?!

Tânăra îndrăgostită, palpitând de pasiune și energie solară, foc și pară și explozie solară. Oare a mai rămas ceva din ființa ei plină de culoare, oare mă mai bântuie prin celule sau de-acum o să am doar această privire ușor pierdută și un pic cețoasă?! Tremura sufletul în mine de bucurie, viața râdea și dansa în cercuri magice de jur împrejurul meu, oamenii străluceau ca felinarele în întuneric. Aproape îmi dau lacrimile de frumusețea viziunii care mă străbate ca un fir de înaltă tensiune. Ardeam cu flacără înaltă și viața ardea la rându-i, arzându-mă, plină de savoare, de dulceață și de dramatism, toate încinse în cele mai înalte furnale. Acolo s-a călit oțelul de care m-am sprijinit în toți anii care au urmat. O mai simt încă, în toate celulele amintirilor mele. Încă aleargă ca o zână albastră, flacără ce apare ici și colo, uneori în extazul cu care îmbrățișez viața și clipa, alteori în puterea iubirii care mă stăpânește cu determinare și încăpățânare feroce, nevrând să se dea la o parte, nevrând să renunțe la nici o secundă de supremație în sufletul meu. Iubesc încă și viața are rost și savoare pentru că ea, îndrăgostita de douăzeci de ani e încă aici. Mâna ei puternică, vibrantă se agață de a mea și mă trage în sus, mă ridică în picioare, mă sprijină când mă clatin, e aici mereu, pentru mine mereu. Crezul ei fierbinte curge ca o sevă de un verde aprins dintr-o palmă în alta, bolborosind ca un gheizer fierbinte în care te poți scălda pe îndelete în orice zi de toamnă ploioasă.

Mă uit cu atenție la mâinile mele, de vreo două zile le dau insistent cu cremă, doar, doar își mai revin și se stabilizează la anii mei reali, nu la alte vârste încă netrăite. Incerte și neîncepute. Încă nu se vede nici un efect, dar mai insist. Aș putea să încerc și cu ulei de măsline, doar e miraculos. Dacă nu uit. Poate mâine. Acum mi-e prea lene.

Uite-o si pe ea, Doamna. Femeia matură de acum vreo zece, cincisprezece ani zâmbește frumos și cam dramatic din dosul liniilor adâncite în palmă, liane acvatice încolăcite sinuos în mijloc de deșert, de pustiu. Prin multe porți negre a trecut, multe vârtejuri vineții, dezamăgiri crunte și greșeli, greșelile altora au plesnit-o peste față, greșelile-i proprii au săpat șanțuri adânci în zâmbetul ei crispat. Uneori gata să cadă, gata să renunțe, să accepte inevitabilul, efemeritatea. Lipsa de sens. Deznădejdea cruntă a pietrelor albastre, cenușite. Alteori umblând ca un zombi lunatic prin lume, încercând cu disperare să-și recupereze visele. Uneori gata să accepte că nu există nimic, că sferele au dispărut demult, că iubirea e doar suferință și nemișcare cufundată în moarte. Învățând pe de rost tristețile și pașii înapoi. Uitându-se mirată și sfârșită cum castelele ridicate în zeci de ani de muncă sisifică s-au prăbușit la pământ cu zgomot de nimicuri zornăind aspru. E aici și ea, nemișcată, cu toate experiențele adunate frumos în straturile inimii, una peste alta. E liniștită acum, nu se mai zbuciumă. Cu vorba ei domoală și blândă mă ajută să ridic doar această casă simplă, de lemn frumos mirositor, cu cornișe de stejar și de mesteacăn, casa în care locuiesc acum. Aceasta casă a înțelepciunii. Fără ea, eu însămi, nu aș fi fost nimic. Palmele ei fine și răcoroase mă mângâie și mă alină, ea știe că tot ce mi se întâmplă s-a mai întâmplat, că nu e nimic fără întoarcere, că totul sfârșește, dar totul renaște din nou. Ea știe. Că iubirea e aici și va fi aici, atâta timp cât ea ține felinarul aprins. Nimeni nu se rătăcește dacă vede un felinar aprins. Eu una nu am cum să mă rătăcesc, Doamna mea, această femeie de o noblețe rară, care a crezut atât de mult și a luptat atât de mult, care s-a ridicat de atâtea ori, don quijotele meu interior e încă acolo, păzindu-mă de ceață și de pământ, e acolo, luminând drumul.

Îmi privesc mâna. Degetele ușor fluturătoare și un pic strâmbe, dar încă puternice. O închid, ca și cum aș vrea să ocrotesc o scoică albă, sidefată. Dar sunt eurile mele cele pe care le ocrotesc. Strâng tare în pumn mâna mică a fetiței curajoase de demult, palma dulce și plină de visuri a adolescentei de atunci, mâna puternică, caldă, a îndrăgostitei cu ochii aprinși de trăire, degetele fine, ușor bătătorite de drum ale doamnei care am fost. Toate sunt eu și eu sunt toate.

Dacă stau să mă gândesc bine, pielea asta cam ridată, întinsă nu așa de bine peste falangele ce încă vibrează acoperă o mână onorabilă, care și-a făcut datoria din plin, o mână de viking, descoperitor de noi ținuturi, o mână de mamă, blândă și ocrotitoare, o mână care a înfruntat furtuni și arșiță, ape clorate și ape infestate. Chiar are tot dreptul să fie cum dorește și cum poate să fie. Ridată, neridată, devine un detaliu complet nesemnificativ.

Zeci de ani, mâinile mele diferite ce s-au împletit cruce într-un legământ al frăției au fost mereu paznici de încredere ai drumurilor bune. Am greșit de multe ori direcția, dar în cele din urmă ori una, ori alta m-a smuls de acolo, din neguri și friguri, aducându-mă iar în miez de albastru. Miez de mare. M-au scuturat de cenușă și mi-au arătat drumul bun, drumul meu curajos și plin de iubire, pe care pășesc acum atât de vulnerabilă, atât de fără măști. Neînfricat pășesc și plină de speranță. Ce va fi va fi, oricum trebuie să fie. Nici acum nu mă înspăimântă copacii înalți și întunecați de la marginea drumului. Merg înainte, un pas și încă un pas.

Sunt cu privirea până departe în zare. Vântul a risipit norii și aleargă nechezând nărăvaș pe cerul de-nu-mă-uita. Eu tot pe balconul vieții mele. Aș vrea să am un telescop și să mă uit până în zarea zărilor. Să văd nevăzutul de departe.

Ce sper să nu pierd în anii care vin?! E atât de simplu. Nu vreau să pierd ceea ce am fost, ceea ce sunt și ceea ce voi fi. Dulceața și asprimea, curajul și înțelepciunea, speranța și iubirea. Sunt încă toate astea. Bucuria clipelor și căutarea zenului. Plăcerea de nedescris a îmbrățișărilor și a zâmbetelor. Nu vreau să pierd ce se pierde atât de ușor.

Sunt eu. Aceeași.

Poate că totuși am să mă dau cu niște ulei de măsline. Să mai salvez ceva din frumusețea pierdută a mâinilor. Pentru un timp. Mai am de adunat vârste. Scoici, frunze, bețigașe de vânt.

Mai este încă timp. Mâinile mele pot încă să înflorească în buburuze.