Nu așa se face

Între februarie și iunie am stat în chirie într-un apartament cu două camere din Petroșani. Eram între drumuri, tocmai ne vânduserăm locuința și încă nu o luaserăm la picior, pardon, la microbuz spre UK. Era micuț, dar curățel și foarte bine situat. Am descoperit curând că și destul de întunecos și umed, friguros de-a dreptul dacă nu puneai centrala, chiar și mai spre vară, asta pentru că avea o grămadă de copaci frumoși în fata geamurilor, vedeai copacii, dar nu mai vedeai lumina.

În fine, toate bune și frumoase, deși chiria cerută ni s-a părut cam mare, 250 de euro pe lună, în condițiile în care, atunci când am verificat locuiam tot în Petroșani, nici vorbă de Timișoara sau Cluj. Plus garanția de 250 de euro. Și rugămintea Doamnei Proprietărese de a nu zgâria blatul din bucătărie pe care dăduse mulți bani și la care ținea foarte mult. Am vrut să ne facă contract și să ne facem mutația în buletin, dar Doamna a zis că nu e nevoie, ajunge dacă încheiem o hârtie pe masa din bucătărie. Am încheiat-o, ce să facem, trebuia să ne mutam undeva.

După ce ne-am adaptat, făcându-ne un pic de loc prin sertare și dulapuri (Doamna își lăsase toate lucrurile pe acolo, inclusiv trei rafturi pline ochi cu zacuști și dulcețuri din diferiți ani planetari, știu asta fiindcă aveau etichete: 2016, 2018, unele chiar și mucegai), am folosit destul de mult jocul mulțumirii (a la Pollyanna), încercând să fiu fericită că aveam și eu un raft pentru propriile borcane sau propriile haine și tacâmuri (proporția de unu la trei mi s-a părut echitabilă, în condițiile în care eu eram doar un biet chiriaș amărât).

Au trecut repede lunile, în așteptarea plecării, cu pandemia, cu alea, alea. Răstimp în care ne-am plătit regulat chiria, facturile și Doamna a avut tot timpul să ne verifice numele sau renumele prin oraș. În iunie ne-am dus să îi spunem cinstit, în față, că plecăm la sfârșitul lunii, că poate veni în orice clipă să verifice apartamentul, dar nu mai vrem să plătim chiria pe ultima lună. Să rețină ea garanția drept chirie.

Nu a vrut cu nici un chip, că “nu așa se face”, repeta asta întruna, dacă plecăm cu frigiderul, dacă îi tăiem mobila cu toporul (asta am adăugat-o de la mine, dar cam asta era ideea de bază). Așa că am plătit chiria și pe iunie, deși îmi mușcam limba să nu dau drumul păsăricilor. Dacă “nu așa se face”, dacă făceam totul cum se face, unde era contractul nostru?! Unde erau chitanțele pentru banii dați?!? Mersese ea la fisc să declare veniturile?! Dacă voiam să plecăm cu frigiderul ei prețios în lume o mai anunțam noi că ne mutam în Anglia la sfârșit de lună?! Puteam să spunem că stăm până în august și să îi golim casa. “Nu așa se face” funcționa într-o singură direcție, era clar că nu are pic de încredere în noi, niște străini, dar noi trebuia să avem încredere că ea o să ne dea garanția înapoi. Puncte de vedere diferite, jocul încrederii era practicat doar de cei mai pămpălăi, adică de noi, normal.

A venit și ziua ultimei vizite, noi mai stăteam patru zile, dar Doamna pleca în concediu, așa că a venit să verifice totul înainte. I-a cerut lui Cristi să îi dea ultimele citiri la apă, curent, etc. Înainte de a veni ea. Fiindcă ne-a anunțat că vine doar cu trei ore înainte, ne-am spart în figuri să facem curat, să frecăm vizuina de sus până jos, ca nu cumva vreo urmă de nemulțumire să o facă pe Doamna să nu ne dea garanția înapoi. Eram înainte de marea emigrare și avem nevoie de fiece bănuț. Tre’ să recunosc că ne era cam frică de ea. Toată perioada călcasem prin casă ca pe ouă vopsite de teamă să nu stricăm ceva.

Doamna Proprietăreasă a sosit, frumoasă, aranjată că de, d-aia îi ziceam Doamnă! Chiar era! A început prin a face poze la toate contoarele, băgându-se și sub chiuveta din baie pentru a avea o poziție mai bună, apoi s-a pus la masă și a confruntat datele, declarând ritos: “Da, mi-ați dat datele corect.” Măi să fie, păpădie, am început să simt o urmă de enervare la această declarație fățișă, parcă se mira că eram cinstiți! A deschis ușa la dulapul unde încă atârnau hainele noastre (bănuia oare că i-am furat bara din mijloc?!), a tras de mânerele dulapului, să vadă că nu sunt rupte bucățele?!, apoi, vizitându-și propriul balcon a ciripit tot felul de amabilități, drăguța și eleganta Doamna, de genul: “Am mai trecut pe sub geamuri, frecvent și n-am văzut geamurile deschise și m-am întrebat: “Oare cum trăiesc oamenii ăștia?!”

Cu greu mi-am dat seama că vorbea despre noi, care friguriserăm în apartament toată pandemia și care deschiseserăm geamurile câteodată, măcar dacă aș fi știut exact când trecea ea pe acolo! Le-aș fi deschis larg, frate, cu riscul să murim înghețați și să ne găsească dupa o lună, când nu ne prezentam cu chiria în dinți. Apoi a deschis ușa cămării și Cristi a anunțat-o repede, cu un zâmbet verde pe figură și cam strepezit:”Puteți să verificați, n-am mâncat din borcanele dumneavoastră!”. Că de ce altceva ar fi deschis, dacă nu să verifice cum i-am hăpălit dulceața pusă cu patru ani în urmă?! Sau cum ne-am tratat cu penicilina obținută pe cale naturală din mucegaiul borcanelor.

Am mai schimbat și alte amabilități memorabile, de genul:

Doamna: -M-am gândit că poate ați vărsat cerneală pe covorul meu și am dat 300 lei pe el!

Lili (folosind rarul ei zâmbet sclifosit): - De mult timp nu mai folosim cerneală.

În cele din urmă Doamna Proprietareasă a plecat mulțumită că scapă de noi și de producția de euro, spunând că nu o să mai închirieze, că nu ar mai rezista presiunii. Păcat, voiam să îi dau un review drăgălaș. Și a adăugat că poate ne mai întâlnim. Cum a închis ușa, Cristinelu’ și-a scuipat în sân și a zis, epuizat de parcă ar fi lucrat o zi întreagă în agricultură: “Pe asta nu o mai văd veci pururi, ce fericit sunt! Dacă o mai întâlnesc pe stradă scot crucifixul!”

Ca să ne revenim psihic după groaznica încercare, oameni ai grotelor ce eram, bicisnici cu geamurile nedeschise zi lumină (nu de alta, dar nu prea ne dădeam seama când era lumină!), ne-am pornit să ne recreăm, eu la laptop, să-mi vărs of-ul, Cri a început să scotocească prin casă după lucruri, lucruri de luat, de furat, ca să se răzbune. E incredibil câte prostioare a putut găsi. Dăduserăm peste un hoarder mai mare ca noi. Știam că e doar o fază atipică de-a soțului, așa că nu m-am implicat. Nu furase în viața lui nici un fir de ață, nu era să înceapă acum. Am continuat să izbesc tastele cu oareșice resentimente.

Cri: -Uite, Lili, sita asta?! Nu ne trebuie?! Dar ce zici de bețele astea parfumate?! Asta o iau, cutiuța de sandvișuri!

Li (de un calm feroce):- Ei, na, nu-ți trebuie! Nu mai ai copil de trimis la școală.

Cri: - Și-atunci ce să iau, Lili, că-s disperat!!!

Li: - Ia frigiderul, că și-așa se temea că îi facem ceva prețiosului! Îl scrijelim, îl cărăm pe scări, îl aruncăm pe fereastră. Hai să ne tatuăm inițialele pe el, cu o inimă mare roșie, să ne arătam iubirea veșnică! Avem o lamă?!

Mai era problema garanției, nu putea să ne-o dea când ne-a vizitat pentru ultima oară în această viață (slavă domnului!). Nu putea pentru că “Nu așa se făcea!” A avut o încercare nechibzuită de a ne spune că respectiva garanție se dădea înapoi după o lună, dar la figura pe care a facut-o soțu’ meu cel blând, a zis repede că prietena ei o să vină să ia cheile și să ne returneze garanția.

Zis și făcut. În ziua X ne-am luat banii și am plecat. Drept spre biroul de schimb valutar, îmi trebuiau lire, nu euro. O hârtie de o sută mi-a fost respinsă, era ruptă la un colț. Ce a fost la gura noastră, gata cu civilizația! Ce femeie, dom'le, cum a vrut ea să ne dea peste nas și în ultima clipă, probabil a schimbat bani de concediu și a dat peste o hârtie ruptă și ne-a pasat-o nouă, nenorocita, prefăcuta! Scaraoțchi! Etc. Puteți să vă imaginați și singuri. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe prietena cu cheile. “Mi-ați dat o bancnotă ruptă!”. Răspunsul ei a fost foarte simplu:”Prietena mea a zis că sunt exact banii pe care i-ați dat ca garanție.”

Brusc m-a lovit amintirea. Primiserăm banii pe apartament, am descoperit tardiv că o hârtie era ruptă și o strecurasem Proprietăresei cu speranța că nu o să observe. Am înghițit în sec.

Fariseul eram eu.