Nu mă îndoiesc

“Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge.

Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina."

( Nicolae Titulescu)

Mai știți starea aceeea binecuvântată a copilăriei când nu te îndoiești de nimic?! Când crezi că mama și tata sunt atotputernici, că Spiderman chiar există și că tot felul de spiriduși trăiesc sub pat?! Minunată stare, dar de scurtă durată. Apoi începem să ne îndoim de toate. Aflăm că Moș Crăciun e o fantezie, că părinții fac nenumărate greșeli, că iubirea te trădează și că, asta-i chiar culmea, noi toți îmbătrânim. Ce e după bătrânețe nu are rost să mai discutăm. Îndoiala se strecoară în inimile noastre și roade acolo, o larvă măruntă și un pic nebună, roade temeinic vis cu vis și încredere cu încredere. Devine un vierme uriaș, lipicos și scârbos, sâsâitor și periculos. Cam ca Cel ce nu poate fi numit. Gata să se prelingă vâscos în toate gândurile tale, gata să îți înghită toate speranțele.

Mă îndoiesc, dar nu vreau să mă îndoiesc. Mă îndoiesc de tot și de toate. Dar e contra voinței mele. Așa că aleg să nu mă îndoiesc. Sunt Toma Necredinciosul, dar refuz să fiu. La urma urmelor e o alegere, poate prea puțin înțeleaptă, căci te duce acolo sus pe culme, unde mergi exact pe muchie, în vârf de frumusețe. Dar cu abisuri de stânci colțuroase la stânga și la dreapta. Gata să te tragă-n țeapă. Căderea, dacă urmează să se întâmple, va fi mortală. Nu se compară cu aceea care ar avea loc dacă ai accepta îndoiala, dacă ai accepta simbioza cu târâtoarea uriașă și ai merge doar pe drumul ei ușor denivelat. Te-ai îndoi de tot și de toate, exact ca onduleurile de pe spinarea ei gelatinoasă și nu ai avea de unde să cazi. Plus că îndoiala e atât de lipicioasă, încât te-ar ține acolo, înțepenit în glodul drumului. Dar frumusețea, frumusețea culmilor ar fi dusă pentru totdeauna.

Nu poate exista frumusețe fără certitudine. Aleg pentru că pot să aleg, pot să nu mă îndoiesc. Am dreptul ăsta și am putința. E liberul arbitru. Mi-a fost dat și îl socot unul dintre cele mai grozave daruri din toate timpurile. Umblu cu el în brațe și nu am de gând să-i dau drumul, oricât ar fi de tentant să arunc responsabilitatea în curtea altuia. Aleg drumul pe creastă, în plin soare, cu albastrul curgând valuri, valuri peste mine.

Și nu mă îndoiesc de lumina care arde strălucitor în spatele ochilor mei.

Nu mă îndoiesc că părinții mei sunt undeva cu mine, eliberați de relele veacurilor și plini de iubire. Așa cum erau când erau ei înșiși.

Nu mă îndoiesc că pandemia se va sfârși în cele din urmă. Au fost rele mai mari pe capul oamenilor și au trecut. Am avut preistoria și marele frig plin de gheață, e de mirare cum au reușit, dar oamenii au continuat să meargă, numai ei știu cum. Mie mi-e frig rău și dacă sunt zece grade. Mă înfofolesc și tremur de zici că am aterizat brusc în minus treizeci, probabil specia a degenerat rău de tot până a ajuns la mine. Dar nu mă îndoiesc că o să supraviețuim și cu așa exemplare deteriorate. Am avut ciuma neagră, Evul Mediu, războaie ce au părut nesfârșite, gripa spaniolă și câte și mai câte și peste toate am trecut. O să trecem și peste pandemie. Copiii au să se refacă cel mai repede, în ciuda previziunilor pesimiștilor, ei întotdeauna reușesc să se adapteze cel mai bine, pentru că sunt cei mai liberi și cei mai curajoși. Cei mai flexibili. Ca firele de iarbă, verde, verde, alunecând fluid în bătaia vântului.

Nu am nici cea mai mica îndoială și nu am avut niciodată că natura e uimitoare în frumusețea ei, proaspătă ca o mireasă în ziua nunții și veșnic neschimbată. Nu-și pierde deloc aerul de fată îndrăgostită, fremătând de candoare, de fapt e însăși bucuria dansând cu rochiile ei curcubeice peste câmpuri și munți, peste copaci și trandafiri. Cum ai putea să te îndoiești de așa ceva?! Cum ar putea asta să nu îți limpezeasca alb creierii năpădiți de neguri?!

Nu mă îndoiesc că zâmbetele fac bine, un bine nesfârșit, că vorbele bune sunt mereu de folos, că îmbrățișările sunt colosale și salvatoare. Așa că le dăruiesc așa cum le primesc, ba chiar înainte, sunt cea care face întotdeauna primul pas, nu cumva să rămână nefăcut.

Nu mă îndoiesc de bunătate și de strălucirea ei dulce, alinătoare, de iubire și de plenitudinea ei atotcuprinzătoare. Iubirea care te ia în brațe și te încălzește în mijlocul gerului arctic al tuturor îndoielilor, iubirea care iartă întruna toate greșelile, nemăsurând și necântărind care ce și cum. Iubirea care nu are nimic de-a face cu matematica. O, nu, în nici un caz.

Nu mă îndoiesc de mirarea mea în fața frumuseții de nemăsurat a lumii, de extazul meu în fața darurilor nesfârșite ale firii. Continuu, fără de sfârșit. Nouăzeci de ani să am (omul poate să spere, nu?!) și tot am să mă încânt în fața desăvârșirii albastre a mării, mi-o și imaginez pe bătrânica de mine stând într-un scaun cu rotile drept în fața valurilor, surâzând alb și lucios cu noua-i proteză, cu extazul încrețindu-i fața deja încrețită, gata să devină una cu minunăția, chiar în pragul Marii Treceri.

Nu mă îndoiesc.

De puritate, de firul de iarbă, de limpezimea și răceala apei, de stâncă și de puterea ei alunecând prin timp, de picătura chinezească și de furtună, nu mă îndoiesc de fulgere și nici măcar de curcubeie. Toate sunt la locul lor și sunt bine așezate.

De trăitul acesta de caramel sărat, dulce și amar.

De râsul atotstăpânitor, râsul biruitor și efemer al omului, râsul magic făcut din bomboane și scoici colorate, râsul păpădie și râsul ciocârlie.

Și cu cât nu mă îndoiesc, cu cât cred, cu atât o putere uriașă urcă în mine. O energie tumultoasă care se declanșează de câte ori aleg această forță albă ce mă ridica mereu, mă împinge înainte cu ochi scăpărători de bucurie, mă ridică și nu mă lasă să plec capul sub povara îndoielilor, mă face să râd în clocot de viață și să împing cu ambele mâini la o parte ceața posibilelor dezastre, să simt cum milioanele de celule roșii transportă viață și tărie, tărie ce se răspândește prin toate fibrele ființei mele, ca un vin bun și tare, ca vinul de Porto.

Mă întreb de ce e o alegere așa de grea pentru atât de mulți oameni?! Cu ce e mai bună neîncrederea?! Cu ce te ajută când te îndoiești de tot și de toate?! Te ferește de durere?! De moarte?! Sau îți distruge și ce ai, pe lângă ce nu ai?! Nici măcar nu e o alegere dintr-acelea imposibile, parfumul potrivit între mii de alte parfumuri. E doar între alb și negru. Nimic altceva.

Trebuie doar să îndrăznești. Să întinzi mâna spre alb. Să-l atingi, să-l simți cum se scurge din vârful degetelor tale spre interior, răsărind înapoi prin ochii tăi, dinlăuntru în afară, umplând lumea de lumină. Așa o să vedem cine suntem, ca să nu ne mai îndoim. Să încercăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna. Întunericul se mai abate câteodată asupra noastră. Asta-i firea lui. Nu se poate abține. E mereu agresiv. Și noi, invariabil, ne îndoim sub povara lui, și atunci urâtul umple lumea. Așa că eu nu mă las. Nu-mi place urâtul defel, cât o fi de real. Pentru că tot reală e și strălucirea ca de zăpadă din cealaltă parte. Acolo unde bate soarele.

Da, asta aleg. Aleg să nu mă îndoiesc. Câtă vreme mă țin puterile. Până la scaunul cu rotile, până la malul acela al mării, până acolo unde am să devin una cu albastrul.