Odă bucuriei

“Ce sălbatică e viața, e sălbatic de frumoasă! Stări de spirit, asta trebuie să dai altora, nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături!” ( C-tin Noica)

Ce frumoasă e lumina! Se revarsă în valuri albe, strălucitoare prin toate ferestrele balconului meu. Ce copleșitor albastrul cerului! Își întinde palma azurie de acolo de sus și îmi ține inima în căușul plin de apele mărilor.

Cât e de bună cafeaua dimineții! Aromată, amăruie, abur de energie, de putere, plină de savoare fierbinte în liniștea începutului de zi. Îmi place momentul acesta limpede când încă nu a început nimic și timpul se odihnește nemișcat pe o bancă alburie, plutitoare, așteptând răbdător între raze și nori să îți bei cafeaua.

Doamne, ce splendoare e dimineața! Cum strălucește totul a prospețime și curaj, toate posibilitățile deschise și gata de zbor. E verde translucid și miere de lumină, e gândul plin de zvâc țopăind avântat ca un albatros-păun.

Cât de delicios e porridge-ul meu. Presărat cu mure, bleumarin acrișor, cu galbenul dulceag al bananelor și roz de zmeură. Ciocolata neagră topindu-se încetișor printre fructele curcubelate. Îmi coboară ca o mângâiere pe gât în jos, răspândindu-și aromele fosforoscente peste întreaga zi, neîncepută încă.

Vântul care șuieră, fluieră, îți răscolește părul cu degete reci, dansează printre frunze, cât de înviorător e vântul cu toate ale lui, mereu stârnind, mereu alergând spre păduri și valuri de-a valma.

Sorb din cafea și-mi savurez visul de azi-noapte. Marea era în fața mea, iubita mea mare, cu niște vălurele mici, drăguțe, dansatoare, acoperite de bucățele mărunte de gheață, cu un cer plumburiu, gata să se prăbușească peste ea și cu un soare frumos, în apus, ce răzbătea din când în când printre nori. Movuliul apei devenea atunci un adevărat caleidoscop de culori și imagini, soarele ruginiu bătând peste cristalele de gheață înfățișa ba o mulțime de corole de floarea soarelui, plutind senine pe mare, ba mici piramide translucide prin care lumina cânta în diferite nuanțe. O frumusețe nepământeană. Nu îmi puteam lua ochii de la ea. Așa vis să tot ai, nu-ți vine să te mai trezești. Simți cum ți se încarcă toate bateriile cu zen de mare si de floare.

Dau radioul mai tare. Tudor Gheorghe cântă despre salcâmi și nebuneala lor, despre primăvară si miresme tari de ceruri, o altă strună din măreața odă a bucuriei ce răsună duduind prin toate celulele mele.

Ați observat cât de banali, cufundați în derizoriu sunt oamenii când îi privești din stânga, din dreapta sau din orice unghi total nepotrivit. Până le vezi ochii. Mari, frumoși, calzi, pătrunzători. Ochi-corole. E o adevărată minune să-i vezi cum se deschid când dau de lumină și de îmbrățișări. Ca floarea-soarelui din visul meu. Îmi plac oamenii frumoși, îmi dau o stare de bucurie greu de egalat de orice altceva.

Și ce minunăție dodoloață e întâlnirea cu prietenele mele de demult și dintotdeauna! Ah, nu pot să descriu ce înseamnă pentru mine! Ce albastru turcoaz violet în nuanțe tari, neon. Ce splendoare în iarbă! Linia noastră continuă. Să redescopăr fetele, să îmi placă la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, femei adevărate pe acest pământ. Cât sunt de faine, de diferite și de asemănătoare. Ce frumos se deschid toate, încetul cu încetul, flori ale soarelui si ale bucuriei autentice, cum orice urmă de frică dispare. Cum legăturile dintre noi devin tot mai puternice, indestructibile. Cum fiecare cuvânt spus acolo mă ajută să strălucesc în timp ce îmi fac pașii prin zile și clipe. Să respir. Sunt profund, profund recunoscătoare pentru acest dar. Nici nu știu ce am făcut ca să merit așa ceva. Nesfârșit recunoscătoare.

Bucuria e o stare de spirit permanentă zilele acestea, micuț hobbit râzăreț, alergând prin Comitatul plin de raze de soare si veselie atotcuprinzătoare. Servind două mic dejunuri grăsunele zilnic. Râzând cu gura până la urechi și plănuind festinuri cu prietenii.

Să ai permanent pe limbă o picătură de fericire, să o savurezi conștient ca pe un strop de apă vie, rece și proaspăt scoasă din fântână, să primești viața cu râs și îmbrățișare fierbinte, cine n-ar dori să trăiască așa pân’ la adânci bătrâneți? Eu una da, așa că nu mă mai satur plimbând gustul bucuriei de la o papilă gustativă la alta, recunoscătoare până la delir.

În astfel de momente, în care Fericirea sosește râzând în fiecare dimineață, cu ochii ei albaștri ca cerul, infinită particulă de lumină și Timpul curge melc prin clepsidra cerului, mă simt plină de certitudini ca o grădină beată de iarbă, ca o pădure clocotind de frunze, ca o mare acoperită de corole galbene.

Cântă toate simfoniile în rotundurile mele și simt că nu mă mai încap, îmi simt adâncurile arzând pe jaruri albastre, străpungând pălăria cenușie a timpului, spărgând cerurile în continua coloană infinită ce urcă în mine, e pur si simplu desăvârșirea. E lumina și e bucuria.

Aș vrea să adâncesc undeva prin mine această senzație a covârșitorului, desfătarea fără margini a ființării, bucuria simplă de a exista pur și simplu, de a bea o cafea bună și de a zâmbi, încântarea de a mă uita la vânt și la copaci și de a zâmbi, plăcerea de a vorbi cu o prietenă și a ne spune cât de minunate suntem. Și de a zâmbi încă o dată. Încă o dată. Și tot așa.

De a trăi întru Bucurie.