Parfum de leuștean

Niciodată nu aș fi crezut că simpla prezență a unor frunze banale în bucătăria mea îmi va umple sufletul de bucurie, de triluri de privighetori, de clara atingere a magicului.

Chiar și acum, în timp ce scriu, mi-am dus din nou mâna la nas și am inspirat adânc verdele amărui și parfumat care mi s-a imprimat fericit în epidermă. Fără ezitare, implozia de endorfine mi-a inundat creierul și m-a adus în pragul lacrimilor. Din alea bune, bune de tot.

Te pui cu reacțiile inconștiente, determinate de te miri ce, de amintiri, de ADN-uri, de picături de rouă vie plantate în imaginar?! Eu una nici nu încerc. Mă las pradă desfătării și nu-mi caut singură nod în papură. Când mă vizitează bucuria, indiferent din ce motiv, pe bază de pătrunjel, de leuștean sau pur și simplu pe bază de respirație, o strâng tare în brațe și mă agăț de ea ca un scaiete disperat. Aș putea să stau așa o veșnicie.

Întâi știu sigur că a fost ciorbița de pui a mamei, finalizată cu aromă de frunze de leuștean, presărate din belșug, pentru că din belșug erau la piață, pe toate tarabele. Apoi a fost cumpăratul lor, eu copilă fiind, trimisă de mama după leuștean și neștiind să deosebesc frunzele. Îmi aduc aminte și acum uimirea mea în fața magiei lumii, frunze de țelină și frunze de leuștean, unele lângă altele, care or fi una, care or fi alta?! Pe care să le aleg?! Ce o să zică mama, dacă greșesc frunzele?! Și apoi ideea salvatoare, pe care am purtat-o după mine și în anii de după, chiar și acum doar așa identific limpede ce și cum, frecând frunzele între degete și umplându-mi apoi nările de aromele robuste, explozive. Leușteanul distilându-se net în parfumuri de grădină și colțuri de gard înflorit în cămăruțele ascunse ale minții mele întortocheate. Nu în imagini, nu, e prea greu să-i învăț frunzele.

Aroma bogată, puternică, ușor amăruie mi-a pigmentat ciorbele, degetele și amintirile dulci legate de mama.

Ajunsă în Anglia, prima oară am inspectat standurile cu frunze, în absolut toate soiurile de magazine. Voiam să fac ciorbiță ca la mama acasă. Lesne de înțeles de ce.

Nici un fel de leuștean nu populează aromele englezești. Oamenii ăștia nu știu ce pierd. Îi dau înainte cu coriandrul, pe care eu nu pot să-l suport, coriandru pe toate coclaurile shop-urilor, cu pătrunjelul și mărarul care au mai puțin de jumătate din intensitatea celor românești, cu tot felul de alte aiureli care nu interesează pe nimeni, nici măcar pe ei. Hai, treacă, meargă, dar fără leuștean?!

În Londra am găsit magazine românești de unde ne-am aprovizionat cu pliculețe de condiment uscat, o variantă destul de reușită, deși cam pălită. Aici, în York, mai adânc în ținuturile englezești, nema pișta. Adio leuștean. Caz clasat.

Dar ieri, surpriză! A venit leușteanul verde. Verde, verde, nemaiauzit de verde. Direct din România, direct de acasă. Celălalt acasă. Primul acasă. Nu mai știu care acasă, că m-am zăpăcit cu totul.

Dincolo de orice bolunzeală, de orice neclaritate a imaginii e această fericire care îmi râde prin inimă, fericirea acestui moment parfumat cu leuștean, din grădină de la Lonea.

Ciorbița fierbe pe foc și toate lucrurile din univers sunt exact unde trebuie să fie. Inclusiv leușteanul proaspăt plantat azi dimineață într-un colț de gard albastru.