Pierdute și regăsite?!

Știți cum zici că nu-ți trebuie ceva. Nu ai și nu-ți trebuie. Pentru ce ți-ar trebui?! Ai trăit o viață fără să ai, e clar, e ceva inutil. Mofturi. Chestii capitaliste! Așa am pățit eu când am ajuns aici. L-am luat pe “nu îmi trebuie” în brațe.

Mașină de spălat vase?! Ce e prostia asta?! Chiar îmi place să spăl vase, de ce să irosesc atâtea resurse, apă, curent, nu știu cât detergent, când uite, hopa-țopa, le spăl cu mânuțele astea două. Plus că mai trebuie să și clătești farfuriile înainte să le bagi în mașinărie. Păi dacă tot le clătești, atunci poți să le și speli. Am perorat o perioadă pe tema asta, vorbind mai mult singură, până într-o zi când, obosită, ca tot omu’ l-am rugat pe soțu’ să se ocupe de mormanul din chiuvetă. El s-a ocupat, desigur. E un soț bun. Fire practică, a aruncat sarcina de lucru în spinarea mașinii de spălat vase. Pe seară le-am scos de acolo, casant de strălucitoare, lună bec, mai curate decât fuseseră nou-nouțe. Măi să fie! Adică așa se întâmplă? Adio spălat cu mâna. Astăzi nu îmi vine să cred ce bună e chestioara asta la casa omului. Nu mai renunț la ea. Asta e. M-am upgradat.

Abia intrată în noua bucătărie de aici, ochii mi s-au făcut cât cepele și am început să-mi plâng de milă. Aragaz electric?! Nu și nu și nu. Că ce bun era ăla cu gaz, ce frumos încălzea el mâncărica, că din ăsta nu înțeleg nimica nimicuța. Bărbații casei au venit pe rând să mă instruiască, că uite așa, că uite pe dincolo, na și o carte de instrucțiuni despre cum să folosești cuptorul, funcție de grill, funcție de aburi, simțeam că ies eu din funcțiune. M-am tot plâns despre nefericirea mea profundă vreo două luni, răstimp în care am ars ceva copturi sau le-am scos prea crude, mi-am ajustat prin cap informațiile și iar le-am ajustat și ce să vezi, minune! Cât de mirobolant e aragazul electric! Cum pot să setez exact ce temperatură vreau, cu aburi sau fără, ce ușor se curăță plita neagră lucioasă. Ce repede, incredibil de repede fierbe mâncarea! E o comoară la casa omului. Nu mai renunț la el.

Alte lucruri care nu mi-au trebuit? Multe. Curățător de morcovi și cartofi. Cuțitul ce are?! Și m-am încăpățânat ani de zile, aruncând o grămadă din cartof odată cu coaja, că, de, doar nu eram robot să tai subțire, subțire. Cristi m-a tot bătut la cap până am cumpărat o prostioară din aia care rade jos coaja sub formă de foiță transparentă. Ba mai face și decupări artistice. Ia ghici cine curăță acum orice doar cu drăguțica?! Eu. Nici un cuțit de aici încolo! Adio!

Nu am vrut sa aud de avocado, scărboșenie verde fadă, quinoa, alge, toate aiureli. Cine adoră acum prospețimea verde a fructului miraculos și savurează ca pe o culme a bucătăriei internaționale bobițele mici amestecate cu tot felul de mirodenii si busuioace? Eu, cine altcineva?!

Mașina de spălat cu uscător! Măi, măi, ce complicat mi s-a părut totul! Să nu mai întind eu rufele la uscat pe toate ușile, sforile, scaunele?! Cum adică, le scot gata uscate din mașinărie?! Aproape îmi venea să sufăr crunt pentru eliminarea uneia din treburile mele de femeie harnică. Și în preistorie se întindeau rufele la uscat. Cum să nu mai fac această trebușoară care mă leagă de lanțul trofic? Până la urmă am luat decizia măreață să nu mai sufăr pentru nimicuri și să scot naibilui hainele gata uscate din aparatul cu pricina. Zău așa! Uneori avem o tendință exagerată de a suferi pentru orice mărunțiș!

Dacă la astea adăugăm și piscina, tabloul e complet. Până cu puțin timp în urmă nici măcar nu intram în vreo piscină. Cum vedeam una apărând la orizont, făceam stânga-mprejur și aproape o luam la sănătoasa. Motivele erau foarte simple, nu știu să înot și mi-e frică de apă. Așa că în nici un caz nu îmi trebuia abonament inclus la piscină. Ce să fac cu el? Moft și ăla. Apoi, brusc, ceva s-a schimbat. S-a răsucit cu totul prin minunatele volute ale creierașului meu de blondă. M-am trezit că ador piscina. Tot nu știu să înot. Și ce dacă?! Apa îmi vine până la bărbie, dar nu-mi mai e frică nici o picătură. Nici o secundă. Valsez prin apa albastră de câteva ori pe săptămână, dau din aripi și simt realmente cum zbor. În siguranța lichidului amniotic, în splendoarea pură a albastrului. Visez în stil mare, cuprinsă de o plăcere pură și dulce, bălăcindu-mă ca o rață, pardon ca o splendidă lebădă albă. Efectul apei răcoroase este instantaneu. Din rață dodoloață devin pasăre grațioasă avântată spre înalt. Nu pot să cred că nu mi-a trebuit, că am trăit fără așa ceva.

Să adunăm unu și cu unu. O grămadă de lucruri de pe lista neagră au trecut pe lista albă. Brusc și fără avertisment. Ca și cum erau pierdute și rătăcite prin lume și acum s-au regăsit laolaltă, fericite și pline de vitalitate, valsând printre clipe și gesturi. Prin viața mea.

În acest spirit, fiind o femeie deșteaptă de felul meu, îmi pun niște întrebări legitime: „Ce alte lucruri care nu îmi trebuie acum îmi vor deveni curând indispensabile? Ce nu-mi place azi și mâine o să fie sarea și piperul de fiecare zi?!”

Îmi vin repede în gând doar câteva lucrușoare. Nu îmi trebuie nici pisică, nici câine, nici trotinetă electrică. Nici păr roz. Aoleuuu!