Plonjând în Van Gogh

Ah, cât mi-ar plăcea să savurez și eu arta, mai exact picturile. Să fiu și eu o rafinată lady a lumii, capabilă să trăiască și înțeleagă frumosul în dulcele stil clasic. Să intru și eu în câte un muzeu, să mă pierd cu orele prin fața tablourlor înșirate cuminți pe pereți, să mă extaziez cu lacrimi în fața sublimului. Am încercat, zău că am încercat. Dar nu poți face sită de mătase din coadă de câine, zău așa. În mod repetat m-am repezit abrupt pe câte o ușă de muzeu, sperând în obscur că trecerea anilor mi-a produs așa, vreo mutație artistică, fără ca eu să-mi fi dat seama. Și, renăscută, o să parcurg în sfârșit mai mult de trei metri prin marea Casă a tablourilor. Dar de cum pășesc eu așa, cu grijă, prin sălile luminoase, pașnice și de-a dreptul imemoriale, săli unde și timpul zăbovește agale, tândălind și umplându-se de plăcere pură, de cum arunc o privire la tablourile înșirate ca mărgelele pe ață, cum simt că mă apucă strâns de gât spleen-ul existențial. Nici vorbă să mă transform în adoratoare a artei pictate. Mă ia cu leșin de la lingurică și simt cum tonele de nemurire mă strivesc de-a dreptul. Știu că-s frumoase, văd că-s frumoase, dar pur și simplu sunt prea mult.

Trebuie să mă împac cu gândul. Ce mai calea, valea, nu am organul responsabil cu degustarea acestui gen de artă, ar trebui să îmi văd de treaba mea și să accept această soartă tristă. Chiar tristă! Milioane de tablouri și eu nu mă pot bucura de ele. Să nu mai vorbim de muzica clasică. Că și acolo-s pe dinafară.

Trebuie, numai că periodic, deși îmi repet că nu-s în stare, mă apucă iar câte o încercare. Că așa sunt eu, nu pot să accept imposibilul. Am așa, o genă de “gică contra” la imposibil.

Într-o zi, tot rulând de-aiurea pe facebuk, am simțit deodată fiorul marilor descoperiri și m-am și repezit în fața celor doi Alpha ai mei să le spun că de data asta sigur va fi cu noroc. Degeaba trăiau ei liniștiți și fără dorințe de propășire culturală, eu le-am aruncat-o drept în față! Mergem la Van Gogh. Experiența imersivă. Ce nu s-a mai văzut și nu s-a mai auzit. Asta era! Îmi trebuia o imersiune de zile mari ca să înțeleagă și creierul ăsta silly al meu măreția artei. Ferească sfântu’ de vreun Picasso, dar Van Gogh, hai, treacă, meargă. Cum ziceam, Alphamenii, sărăcuții de ei, nu aveau nici cea mai mică dorință să înțeleagă arta pură, erau mulțumiți să viețuiască mai departe la nivel elementar, dar mai puteau cu mine?!

De fapt, cred că a fost chemarea florii soarelui, după care m-am înnebunit în ultima vreme, fără să știu că mi-o luase Van Gogh înainte. M-am simțit bine să văd că și el era obsedat, eram cam în aceeași oală, care va să zică.

Zis și făcut. Ne-am dus.

Expoziția era foarte frumos aranjată, nu în vreun muzeu sclifosit, ci prin hrube englezești, poduri, pivnițe, ce-or fi fost, le-am pierdut șirul, holbându-mă pierdută la seria izbitoare de floarea soarelui. Aproape beznă, erai gata să te împiedici coborând și urcând tot felul de scări scârțâitoare, nici nu mai știam dacă nu cumva sunt în ceva temnițe gen London Dungeon, și brusc te împiedicai de floarea soarelui, pardon de tablourile lui Van Gogh. Îi stătea bine pe acolo, culori izbitoare, minunat de frumoase în semiîntuneric englezesc. Așa mai zic și eu. Să tot vezi picturi, vârâte prin tot felul de cotloane, gata să te împiedici în propriile-ți picioare, neprevăzutul țâșnind de după fiecare colț. Simțeam totuși că familionul începe să se deznădăjduiască, să-și cam piardă răbdările când, din fericire, am dat brusc peste sala uriașă din reclame, miraculoasa sală a experienței imersive. A trebuit să caut în dicționar ce înseamnă cuvântul, deși îl simțeam instinctiv, îi simțeam esența și puterea. Așa sunt eu, instinctivă, draga de mine și mai ales sensibilă, calități de bază când te întâlnești cu arta.

Imersiv înseamnă să te întinzi pe un șezlong, exact ca la mare sau ca în parc și să lași albastrul, verdele să te cuprindă în brațele lor fermecate, în cazul de față Tablourile. O desfășurare uimitoare de forțe. Artistice. Van Gogh pe toți pereții, pe podea, pe tavan. Culori curgând râuri și fluturi și îmbinându-se, contopindu-se, recreând alte și alte picturi, o încântare pentru sufletul meu. Baie de lumină, de soare, de flori și de stele. Aș fi stat acolo o veșnicie, încremenită în mijloc de poezie și de cântec, îmbăiată în culoare. Mă simțeam ca într-un cocon de mătase strălucitoare, gata să mă metamorfozez într-un fluture de-a dreptul splendid în urma tratamentului aplicat. Eu, omida de rând. Aveam să devin o creatură mitică, un fluture de soi care savurează toate picturile lumii.

Cumva, gândul la cei doi suferinzi pe altarul artei m-a smuls din șezlongul unde leneveam fericită și m-a grăbit spre următoarea experiență, cea a realității virtuale. Ochelarii pe nas și gata, m-am avântat atât de rapid spre zonele visului, încât a trebuit să mă țin pe întuneric de scaun să nu mă prăbușesc în timp ce zburam literalmente printre lanuri de floarea soarelui, printre goruni și stele, văzând totul cu ochii lui, ochii marelui pictor care a murit atât de tânăr. Nu vedea culorile cum le vedem noi, o ușoară ceață plutea peste tot, tărâmul prin care mă plimbam, pe scaunul meu zburător părea de poveste, în nuanțe selenare peste care se suprapuneau din când în când Tablourile, desenate în tușe groase de cobalt și auriu, galben de grâne, albastru de cerneală.

Lumea era cu totul altfel pentru el, cum e și pentru noi, cu totul altfel pentru fiecare. Fiecare cu culorile lui, fiecare cu ceața proprie și cu floarea soarelui așteptându-l de dimineața până seara. Neobosit de frumoasă.

Scurtă viață, fantabuloase picturi.

Da, așa îmi place să mă întâlnesc cu arta. Așezată pe un șezlong, purtând ochelari speciali de transcendență, scăldată în culori, muzică și poezie.

Nu cred totuși că aș vrea să mă întâlnesc cu Picasso în acest mod.

La sfârșit de zi, câștigurile artistice ale zilei sunt evidente și de necontestat:

Alex (o țârucă ironic, de-abia sesizabil, așa, cu finețe): - Am bifat și asta de pe bucket list-ul meu. Era chiar în capul listei mele de dorințe, cea mai mare. Acum pot în sfârșit să mă ocup de restul. Asta în caz că nu mai ai tu, mamă, ceva de adăugat. Ceva imersiune sau zbor în cosmos.

Cri (care se tot holbează la posterul pe care l-am primit cadou): - Apoi ca nea Gogu pot și eu să pictez.

Ale: - Îmi place de Van Gogo, îmi aduce aminte de pizza mea preferată. Pizza Gogo. Un deliciu. Chiar, nu comandăm?!

Nu știu cu cei doi, dar eu categoric mă simt un adevărat expert. În Van Gogh, desigur. Și în floarea soarelui. De acolo mi se trage, oricum.