Povestea albastră a ardeilor umpluți

Le simt aroma, închid ochii, amintirile mă plimbă de colo până colo.

Eu, într-o tabără la mare, pe la 15 ani, plimbându-mă prin Constanța, absorbind cu toți porii tinereții frumusețea din jurul meu, plimbarea pe faleză, marea, încă de pe atunci iubită, totul atât de proaspăt pentru ochii mei naivi și entuziaști, eu, cu codița mea blondă, visând la iubirile ce urmau să vină și plimbându-mă până la epuizare. Moartă de foame. Buzunarul îmi era aproape gol, poate de un covrig aș fi avut bani, nu mai mult. Mirosul agățându-mă din stradă, trăgându-mă în autoservirea cu mâncărici înșirate ispititor una după alta. Și capătul amintirii: eu, holbându-mă minute în șir la frumusețea cu totul albastră a tăviței cu ardei umpluți, aparținând visului imposibil de realizat. Arătau absolut incredibil, în tava bleu, grăsunei și durdulei, plutind serafic în sosul gros, roșu, îl simțeam dulce-acrișor pe limbă, nu cred că mi se păruse vreodată o mâncare mai demnă de regi și mai dezirabilă. Eram acasă. Era mirosul de acasă.

O văd pe mama în bucătărie, gătind mâncarea ei preferată, ardei umpluți. Veselă, cu zâmbet cald și frumos, casa aromată a bine, a copilărie, unul din momentele acelea pe care le poți lua cu tine peste ani, agățat de tortițele inimii, ca un lăcățel de iubire agățat de un pod peste neant.

Ani în șir am adus ardei umpluți de la mama și i-am mâncat aproape singură, lui Cristinelu’nu-i plăceau, lui Alex nici atât. Încă mă văd, încă mă simt în căsuța din Petroșani, la masă, soarele bătând auriu prin perdeaua de in, ardeii aruncând la înaintare batalioane impresionante de mirosuri, o carte deschisă în fața mea, pacea albastră cu totul, liniștea lumii. Răsfățul.

După ce mama s-a dus, nimeni nu a mai făcut ardei umpluți, de ce aș fi făcut?! Nu vroiam să-i mănânc de una singură.

În Londra, nici atâta. Oricum, aici nu aș fi putut să gătesc nimic cu ardeii din supermarket, mari, lucioși, fără aromă, fără gust. Sper că măcar nutrienții le mai sunt la locul lor. Ar putea fi numiți ardei cu nutrienți. Ia, neamule, nu te mai holba, minunându-te unde s-au dus celelalte detalii. Culoarea a rămas. Ce vrei mai mult?!

Și apoi s-a întâmplat minunea. Eu și Cristinelu’ tândăleam printr-un magazin românesc, proaspăt descoperit, încântându-ne ochii cu tocană de legume și murături asortate, cu parizer neaoș și cârnați de mistreț, când hopa, simt mirosul pătrunzător al verdelui, chemarea sălbatică a ardeilor. Și uite-i, mânca-i-ar mama, mititei, gălbiori și parfumați, de ziceai că-s chiar pe câmp la Tomnatic, satul copilăriei mele. Mi s-au aprins toate beculețele și m-am întors spre omu’meu, întrebându-l cu juma de voce, dar cu speranță:”Vrei să facem ardei umpluți?”. Și, spre mirarea mea veșnică, a aprobat entuziast. Ce declic s-o fi produs printre poftele lui culinare, ce nefericiri flămânde o fi îndurat săracul, despărțit fiind de piața noastră românească, unde legumele erau legume, nu niște simple chestii de hrănit, nu știu. Dar știu că am primit undă verde la una din mâncărurile mele preferate. Și o tot fac de atunci.

Până nu dispar ardeii, aduși peste mări și țări. Până nu vine iarna și ni-i răpește.

Știu că rețeta e pe toate coclaurile, dar asta e rețeta de Anglia. Și aici treburile sunt un pic mai complicate, dar se procedează în felul următor.

Se planifică o zi în calendar când aproximezi că sosește marfa, să fie “proaspătă”, după trei zile de călătorie. Speri că a făcut doar atât între câmpul de departe și micul magazin românesc rătăcit pe o stradă oarecare din mijlocul furnicarului englezesc. Să mai existe încă vigoare de soare și vigoare de vânt de câmpie printre fibrele țesute în verde și galben. Speri să nu plouă cu găleata, dar te duci oricum. Vreo jumate de oră de mers pe jos, dacă ai o pelerină bună, treacă, meargă. Cristi face de obicei asta, mărșăluind hotărât spre atingerea țelului suprem. Uneori nu găsește și trebuie să repete. Și drumul, și ploaia.

Se cumpără apoi vreo 11 ardei bombolici, românești get-beget, parfumați de te leșină, 700 g carne tocată tot de la români, că a englezilor e seacă rău, poporul ăsta nu înțelege rostul grăsimii, n-au nici slănină, dacă puteți să vă imaginați oroarea asta! Slăninuța noastră cea de toate zilele! În fine, se pun două cepe la prăjit, un picuț, așa, să nu devină prilej de discuții pentru nutriționiști, se adaugă 100 g orez, boia, și mărar la grămadă. Se poate și din cel britanic, că de, nu poți avea pretenția de la niște biete fire verzi să supraviețuiască unui asemenea drum. Cimbru și o linguriță de pastă de roșii. Gata umplutura, care se îndeasă cu elan în ardeiuții mult iubiți, se acoperă totul cu apă, se presară sare, cimbru, dafin, piper și se dă la cuptor în oală de fontă neapărat, să fiarbă vreo oră, până când casa s-a umplut de arome îmbietoare, până când mirosul s-a furișat prin toate cotloanele, de nu mai știi dacă ai zece ani și părinții tăi sunt pe acolo și ei sau dacă nu chiar și bunicii zâmbesc, așteptând cu farfuriile în față.

Se scoate oloiul din cuptorul încins și se face sosul de roșii, neapărat gros, un pic dulce, mult acrișor. Catifelat pe limbă, cu roșii coapte în soare și-n vânt. Presărat din belșug cu mărar.

Mâncarea asta nu poate fi mâncată decât cu pâine, aici nu merg farfastlâcuri, pâine sănătoasă, de casă, cu coaja crocantă și miezul moale, preferabil făcută de Cristi, cu mult talent și dedicație. Atunci aromele pot să se combine în fuioare împletite, eșarfe fluturate prin toată casa și e clar, știi unde ești.

Ești pur și simplu acasă. Cu cerul albastru al lumii deasupra.

Alex:- Iar ați făcut ardei umpluți?!

E ziua mamei astăzi. Normal că am făcut ardei umpluți.