Povestea mea de Crăciun

Tare îmi plac poveștile de Crăciun. Și alea inventate și alea care mi se întâmplă mie. Care și ele sunt într-un fel inventate, deși sunt reale. Zic într-un fel, pentru că mereu am convingerea că s-au născut nu din spuma mărilor, ci din puterea zămislitoare a gândului meu năzdrăvan.

Dar să o spun pe asta. Să vedeți și voi că am dreptate. La început de decembrie, familia, adunată în jurul mesei deocamdată goale, a stabilit de comun acord ca fiecare să își scrie lista de dorințe de Crăciun și fiecare listă să conțină nici mai mult, nici mai puțin de trei elemente. La ei a fost foarte greu, că nu-și doreau nimic (ce oameni, dom'le, ce oameni!), la mine a fost foarte greu să aleg doar trei din lunga lista de așteptare a dorințelor mele. Și încă am avut mult bun simț și nu am ales cadourile barosane, gen vacanță în Hawaii sau în căbănuță cu acoperiș de sticlă drept sub aurora boreală. Am fost destul de modestă, sărăcuța de mine. C-așa-s eu, simțită. Am cei șapte ani de-acasă.

În fine, dorința mea numărul 2, de adevărată flower power a fost o brățară. Nu am căutat-o cu tot dinadinsul, mi-a apărut în fața ochilor pe facebuk, așa, pur și simplu, și am vrut-o, ce mai calea valea. Așa mi s-a năzărit și peste tot scrie că trebuie să-ți urmezi instinctele și să fii natural. Ei, după cum se știe, naturalețea e unul din obiectivele mele majore.

Ce s-a întâmplat mai departe, am aflat în ajunul Crăciunului, sub brad, mă rog, lângă brad, că avem unul minuscul de trei palme, care stă țanțoș pe blatul din bucătărie, singurul loc în care putem să îl observăm și să nu îl călcăm în picioare. Am aflat povestea când mi-am deschis pachețelul cu ochii strălucitori și nu am găsit brățara. Nema pișta brățară. În locul ei am găsit un flacon de vitamine pentru păr. De mi-am și dus mâna instinctiv la podoaba capilară să văd ce a vrut fiul meu cel prețios să insinueze. O dorință am avut și io și aia nu s-a împlinit. Mă rog, trei, dar asta era cea mai cea.

Cică dragul meu Ale a comandat-o, deși s-a mirat în sinea lui absolut profund ce anume m-o fi apucat, niciodată nu am părut interesată de asemenea lucruri “ușurele”, deși s-a întrebat dacă nu cumva eticheta aplicată chiar de el, cea de “silly mum” nu a dus la transformări majore și ireversibile ale celei care avea onoarea de a-i fi mamă. A comandat-o, a plătit suma deloc mărunțică și a așteptat. Brățara cu pricina venea taman din Olanda, că de, lui Lilike nu îi ajungea toată Marea Britanie ca să-și găsească brățara visurilor. Brățară pe care să o poți comanda de pe Amazon, acest uriaș planetar demn de toată încrederea. Nu, ea trebuia comandată de aiurea, de la o firmă obscură de care nu mai auzise nimeni. În numele autenticității sus declarate.

Au trecut 2 săptămâni și brățara nu a apărut. Începând să fie cam îngrijorat de urmările neîndeplinirii unei asemenea dorințe fundamentale, Alex a schimbat mailuri din ce în ce mai furioase cu olandezii, care i-au dovedit negru pe alb că ei au expediat-o. Ce s-a întâmplat mai departe nu era vina lor. Ci a lui British Mail. Alex i-a renegat până la a șaptea spiță și s-a hotărât, pe ultima sută de metri, săracu’, să o scoată la capăt cu mămuca lui adorată prezentându-se cu niște vitamine de păr. Nu am cerut detalii despre această alegere.

Am râs de poveste, cu drag, că doar ce era să fac?! „Dă-o-ncolo de brățară!” am zis eu, hotărâtă să-mi salvez fiul din ghearele disperării și să renunț la identitatea de flower power, deși mă simțeam chiar bine în ea.

După ce Alex s-a retras în camera lui, probabil ușurat că părusem încântată de vitaminele miraculoase care urmau să îmi restabilească podoaba capilară mai ceva ca la 20 de ani, zice Cristinelu’, cu milă: "Nu vrei să mergem la mall-ul ăla mare și să îți căutăm o brățară, biata de tine?”.

Atât mi-a trebuit. După ce i-am spus categoric că nu există brățară din aia în tot imperiul britanic, fie el și expirat, am deschis site-ul cu obiectul miraculos și i-am explicat soțului, cu lux de amănunte cât era de frumoasă, ce albastru grozav era în ea, de-a dreptul cerneală de nu-mă-uita, ce pietre vindecătoare, ce minunăție, etc, etc. Noroc că avea un pahar de Porto în față și a putut să treacă relativ ușor peste descrierea detaliată a unei brățări întinsă pe minute care probabil i s-au părut ore. Dar n-a crâcnit, bietul, ba chiar a dat din cap cu simpatie exact la momentele potrivite. Ce să-i faci, dacă asta face parte din sarcinile căsniciei, tre’ să-nduri, n-ai încotro.

Bun. Apoi m-am îmbrăcat în pijama și m-am băgat în patul meu englezesc, că doar eram femeie matură și mă durea în cot de o brățară oarecare.

La 21:40 cineva a început să bată la ușă. Am crezut că sunt vecinii noștri din Hong Kong (cărora și noi le bătuserăm la ușă ceva mai devreme, cu prăjituri românești în dar și primiserăm multe plecăciuni drăguțe, cu zâmbete largi), dar nu, era tinerelul de la Concierge (biroul central care există în complexul unde locuim, necesar unei bune organizări a tuturor angaralelor). Bătea la noi la ușă, că a găsit din întâmplare un pachețel destinat nouă care zace pe rafturile lui de vreo săptămână și mai bine. Și iacătă, îl livra în ajunul Crăciunului, la 10 seara. Și ce credeți că era în el?!

Brățara mea miraculoasă! Nu puteți să vă imaginați ce răcnet indian am scos în liniștea nopții. Ce dans în jurul focului am executat cu artă și precizie dezlănțuită. În jurul blatului de la bucătărie, mai exact, că foc nu mai avem de mult. Pardon, în jurul focului care ardea în mine. În numele naturaleței proaspăt asigurate.

Am fost absolut convinsă că gândul meu puternic, desfășurat în volute artistice și rezonatoare l-a făcut pe tinerelu’ cel drăguț să ridice privirea de unde stătea el pe telefon și să vadă pachețelu', i-a dat puterea să se ridice și entuziasmul faptelor mărețe, gândul meu strălucitor ca o supernovă l-a mânat să iasă curajos în ploaia torențială care cădea peste Londra și să vină să-mi aducă cadoul cel prețios. Alex preferă să creadă că e vorba de fapta noastră bună cu vecinii, care s-a întors la noi ca un bumerang drăguțel. Dar eu știu mai bine, că doar sunt mai trecută prin viață. Doar știu ce-mi poate gândul.

Ei, ce ziceți de povestea mea de Crăciun?!

Cristi zice:” Dickens!”