Prima călătorie

Londra, 2009

Ziua 1

Am plecat cu Emil care a exagerat cu zelul (sau cu dorința nemărturisită de a scăpa de noi) și am ajuns la 3 dimineața în Timișoara. Numai cu patru ore mai repede. Aeroport mititel, plin de tineri (așa îmi imaginez hipioții), care stau întinși pe jos și dorm. Spectacol total neașteptat pentru noi, emoționați de primul zbor al familiei. Tinereii tolăniți prin toate colțurile par toți megarăciți, căci strănută ca apucații - oare au gripă porcină?? E gripa anului, în fiecare an avem alt model. Mă simt încântată de această libertate, chiar dacă nu e a mea. Minunat să-ți fie somn și să te întinzi pe jos, oriunde apuci.

Avionul e roz, drăguțel, îmi leg centura și cad în somn, cu gura deschisă- în poza lui Cristinelu’ arăt ca o babă veritabilă, dar măcar sunt o babă care își face somnul de frumusețe. Alex sforăie și el, Cri ne face poze încântat și ne păzește de rele, ca întotdeauna în viitor.

Londra se scaldă-n nori, în ploaie, în câte un pic de soare, gri cețos peste tot, frumos. Aerul e limpede, spălat și proaspăt, cu iz de apă, cu iz de ocean. Totul e curat, fără urmă de praf, pubelele strălucesc nou-nouțe, septice și vesele. Asta mă impresionează deocamdată cel mai tare. Ce fresh sunt containerele.

Simt că sunt acasă, în sfârșit acasă, ce senzație ciudată de regăsire, de plăcere! Atmosfera e veche, prietenoasă, calmă, atât de civilizată încât simt că am fost proiectată în viitor. Am mai fost aici, e scris în genele mele, căci recunosc totul la un nivel ancestral. Londra e un amestec indefinibil de trecut gotic și lume a viitorului. Cel puțin pentru noi. Miroase clar a viitor și e o aromă pe care o adulmec cu plăcere.

Ne cazăm în viteză, exact în buricul târgului și la drum. Primul obiectiv de pe lista mea prețioasă la care am muncit un an de zile e pe malul Tamisei. Coada pare infernal de lungă, ca un uriaș aligator gata să te înghită, mai că vrem să renunțăm, dar ne așezăm râzând la rând și descoperim una din minunile Angliei. Cozile sunt ceva ultrarapid și organizat, se împuținează văzând cu ochii și te distrează prin marea diversitate umană. Aproape într-o clipă, o clipă uitată de timp, suntem în London Eye, deasupra Tamisei, plouă din nou, e fermecător de ciudat, să le vezi pe toate de sus, deasupra fluviului cenușiu de plumb, care curge greoi și măreț în ploaie. Nu bem șampanie, ca în pozele din reclame, dar călătoria în sine e de-a dreptul efervescentă. Mă simt ca o vitamină plină de bulbuci aruncată foarte de sus într-un pahar plin de apă. Ce minuni ni se întâmplă și nouă, drăguții provinciali de sub munte.

Trecem în pas de plimbare pe lângă Big Ben, Westminster Abey, cu toate zorzoanele lor gotice, nu pot să mă limpezesc din aura de extraordinar care înfășoară totul, sunt în realitatea proprie sau mă uit la televizor?!

Cristi fotografiază de zor, și-a găsit locuința undeva pe malul Tamisei, cu șlepurile alunecând încoace și-ncolo, cu un peisaj futurist în față, încadrat de nobila atmosferă englezească. Suntem în plină călătorie în timp. În viitor? În trecut?!

“Uite-l pe Ciurcil”, strigă Cri fericit, pronunțând exact cum se scrie, în timp ce fuge până aproape de statuie să îl fotografieze pe mărețul om. Să-l pipăie. Ce treabă are el cu Churchil, nu știu. Dar așa e Cristi. Am acceptat de ceva timp inevitabilul.

Ce zi minunată! Ne oprim într-un pub cu atmosferă, “The Albert”, dar voi descoperi curând că toate puburile englezești sunt neapărat cu atmosferă. Mă gândesc serios cum să fac să trec prin cât mai multe. Cri savurează primul Guiness, Alex “the pie of the day”, plăcintă cu mere și sos de vanilie, clasificată ca fiind doar bună! Are el niște standarde înalte formate la mămuca lui acasă. Brioșe peste tot, așa că mă îndop, brioșe cu ciocolată să-nnebunești!

Intrăm într-o patiserie cu sandvișuri, plăcinte, mă mir țărănește în frumoasa limbă românească:”Ce pită! Ce plăcinte! Mamăăă! Ce arome!”. Convinsă că nimeni nu pricepe. De, nu am prea ieșit în lume până acum. Singurul client începe să râdă și ne salută. E român! Încremenesc. Ne salută și cele două vânzătoare. Românce și ele, bineînțeles. Aoleuuuu! M-am făcut deja de râs. Se pare că eu tot eu, oriunde.

Pe pod vânzători ambulanți, prăjesc alune în caramel. Hot dog și ceapă. Oare tot de-ai noștri?!

Cristi arată categoric a turist, poate fi identificat de la mare distanță, ceea ce e bine, nu ne pierdem. Are o bluză portocalie, peste cămașa albastră, cu ditamai aparatul de fotografiat spânzurat de gât. Ce vrei mai mult?!

Clădirile sunt frumoase de nedescris.

Am umblat ca nebunii, zeci de kilometri, suntem cei mai sârguincioși turiști, nu vrem să ratăm nimic. Și avem numai șapte zile. Cam epuizați, dupa noaptea petrecută pe drum si după ziua londoneză, ne târâm spre Victoria. Pe drum, o izbucnire de violență. Trei tineri sunt realmente aruncați de bodyguarzi în stradă. Cu țipete, bătăi. Eu și Cristi, provinciali pașnici, grăbim pasul, spre fugă, gata de supraviețuire, vorbim aici de fuga în galop, la care eram gata să ne întrecem, când vedem că Alex nu-i. Sfinte! Am pierdut copchilu’ în zona de război. Ce părinți denaturați! Dar uite-l! Merge la fel de calm, netulburat în calmul lui englezesc, cu vânzoleala de animale turbate la juma’ de metru în spatele lui. Îl înfășcăm de toarte și-l târâm în viteză de acolo, aoleu, lordul nostru nu are instinctele de supraviețuire activate! Snobismul clasei, probabil. Mai repede, mai repede! Culmea. E revoltat. Nu înțelege ce atâta spaimă. Se scutură de mâinile noastre salvatoare, “Ce tragem așa de el?!”

Să ne revenim, ne aprovizionăm cu donuts-uri delicioase, sandvișuri de toate felurile, niciodată nu vom mai mânca atâtea sandvișuri ca în această primă călătorie londoneză. 13 ore de mers. Ne felicităm reciproc. N-am ratat nici o secundă prețioasă din această călătorie mirobolantă.

Camera pe care am rezervat-o la Huttons Hotel e mică, mică drăgălașă. Păcat că nu e și prețul la fel de mititel. Aproape m-a băgat în faliment. Pășim cu grijă, ciocnindu-ne unii de alții. Cristi face duș în cutiuța minusculă rezervată acestui scop, se aude o bufnitură. I-a căzut dușul. Iese fericit: “Toate-s de pigmei aici. Parcă-i baia din avion. Alex, nu încerca să te miști, că pică toate.”

Cristinelu' privește amuzat cum îmi trec în revistă suvenirurile: “Să vezi cât or cântări la aeroport. Numai turnuri și turnulețe și cutiuțe. Și asta e numai după prima zi! Nu ai zis că hotelul te-a secat de bani?!”.

Mâncăm sandvișuri delicioase cu somon, șuncă afumată și cheddar, cu pui fript, ciocolățele și brioșe. Cădem lați. Londra asta e cu impact major.