Printre privilegiații planetei

Niciodată nu m-a dus capul cum să câștig mulți bani. Mereu am muncit școlărește, am bibilit orice treabă pe care o făceam, uneori abia ducându-mi zilele. Cu doi profesori în familie, sărăcia s-a ținut la doar un pas distanță. Noroc cu bunicii, că mai furnizau mâncare, uneori și haine. Ba chiar și apartamentul lor ni l-au dat. La început nu ne adunam la un loc cu finanțele cu nici un chip, trebuind să ne luăm ba televizor, ba aragaz, ba mobilă de bucătărie. Orice cheltuială de genul ăsta ne destabiliza pentru luni întregi. “Dar nu sunt toți tinerii așa?!” mă gândeam eu și eram fericită. Abia când Alex mi-a spus că el știe că noi am fost săraci toată copilăria lui am rămas cu gura căscată. Eu mă simțeam aparținând unei clase mijlocii confortabile. Aveam casa (dată de socrii, dar casă), aveam mâncare (de multe ori adusă de la mama sau tot de la socrii, se întreceau și unii și alții să ne ajute), aveam țoalele necesare, doi nădragi și trei bluze, absolut suficiente în opinia mea. Ce ne trebuia mai mult?! Dar el se simțise sărac. Ideea de sărăcie nu era ea însăși atât de dramatică, cât era nesiguranța care venea la pachet cu ea. Te știi sărac, te simți amenințat. Eu eram bine, dar copilul meu nu.

Chiar și în zilele bune de tot, de după adolescența copilului, în care reușeam să câștig două concedii în străinătate, munceam și zece ore pe zi, iar toți banii adunați în felul acesta îi făceam praf în cele două vacanțe de câte șapte zile prin Europa. Șapte în Grecia, șapte în Italia poate, și anul o lua de la capăt. Nouă, zece ore poate munci oricine, dar să predai engleză zece ore pe zi nu e floare la ureche, consumul nervos te duce în pragul bătrâneții și al colapsului. Stresul e destul de consumant, ca un șobolan perfid care roade și roade, până găurește. Pentru că e esențial să fii mereu cu zâmbetul pe buze, de o energie pozitivă debordantă, explicând încă o dată și încă o dată, schimbând strategiile în mișcare, pentru că fiecare copil e diferit, ce funcționează la unul, nu mai funcționează la altul, mereu cu blândețe și drag, că doar nu își trimite nimeni copilul să îți bati joc de el, să țipi, să te enervezi sau mai știu eu ce alte manifestări de chihuahua nevrotic.

Undeva, pe la mijlocul vieții mele, încercând să motivez un prunc de a șasea, care nu învăța nimic, l-am întrebat la ce îi trebuie engleza în viață. S-a uitat în jur prin bucătăria unde făceam orele, mititică și drăguță, din punctul meu de vedere și a spus senin, dar de-a dreptul tranșant: “Nu știu la ce vă trebuie dumneavoastră, că uite ce frigider aveți.” Auch! Gura copiilor și adevărurile lor! Abia atunci mi-am văzut frigiderul, ruginise, săracul, pe ici, pe colo, dar încă mai avea viață în el, așa că l-am lăsat să mai trăiască vreo câțiva ani până să-l schimb cu marele elefant gri. Nu vedeam rostul schimbării aparaturii, când orice bănuț trebuia să meargă spre zările calde, spre zburdălnicia zen din zonele de vacanță. Altădată m-am minunat că o mare patroană care venise la mine să învețe engleză nu știa unde e Londra. Și mirându-mă eu cult și superior mi-am dat seama că ea mă plătea pe mine și evident se minuna și ea de cât de folositoare îmi erau cunoștințele mele. Și cât de tare mă îmbogățiseră.

Așa că nu am știut decât să adun bănuț cu bănuț, muncind de să-mi iasă ochii și nefiind în stare de nici o idee măreață prin care să fac banii să curgă în șuvoi nestăvilit și sălbatic spre cardurile mele. Asta-i viața, mi-am zis, continuând să mă simt norocoasă.

Punctul culminant a fost când a plecat Alex la facultate în Anglia, atunci, în numai trei ani, datoria familiei pe carduri a sărit de nivelul admis și nu făceam decât să acopăr într-o parte luând din cealaltă. Ca tot omul, de altfel. Noroc că în al patrulea an, copchilu’ propriu a lucrat. Apoi s-a milostivit de părinți și le-a acoperit datoria, așa, dintr-o mișcare a mâinii. De pe un cont pe altul. În zbor. Economisise într-un an cât mine în cinci. Stând în fața unui calculator și având doar 24 de ani. Ba mai contribuia major și la concediile noastre. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Cu mine sau cu sistemul.

Evident îmi lipsea inteligența de afaceri. Nu știam decât să fiu un salahor oarecare pe câmpul muncii și să câștig fiecare leu dând în brânci de atâta efort. Amețind de atâția neuroni distrusi. Cine a încercat să stea o oră cu propriul lui copil făcând lecții, să înmulțească chestia asta cu zece. La sfârșitul unui maraton de acest gen, care a ținut aproape o viață, cu toate gândurile fluturând sfâșiate între rămășițele zilelor, nu vrei decât să găsești marea și liniștea, așa că nu prea mai îți pasă dacă ești mare afacerist sau nu. Ce este, este și ce nu, nu. În tot timpul ăsta am fost fericită. Ca tot omul în luptă cu viața. Mi-a plăcut aproape fiecare secundă.

Astăzi mă simt tot așa, mulțumită și absolut convinsă că fac parte din clasa mijlocie, ăsta e snobismul meu, deși Cristi se îndoiește profund. Bine, el nu e la fel de romantic și de dus cu pluta că mine. El are idei din astea progresiste, tinerești, cum că trebuie să muncești mai puțin și să câștigi mai mult. Dar unde vine norocul ăsta peste mine?! Până atunci, fac ce știu, ca o furnică, punând grăunte peste grăunte. Zidind, construind.

Momentan mi-am luat un an sabatic. Că de. Tot omu’ are dreptul la nițică odihnă. Mai ales dacă e pandemie. De un an respir în deplină libertate și fac absolut ce vreau. Te pomenești că de fapt aparțin privilegiaților planetei! High class. Măi să fie, păpădie! Hei, dar chiar așa este!

Tocmai am urcat în rang. Singură mi-am deschis ușile și m-am cățărat aici. N-am un ban chior, dar în același timp am tot ce îmi trebuie. Zică cine ce-o zice. Eu știu ce știu. Știu ce sunt.