Prosopagnozia sau felul aiuristic în care eu nu înțeleg nimic din lumea oamenilor

Cuvântul vine din greacă, de la prósōpon care înseamnă față, și agnōsía, care înseamnă neștiință. Ce mai calea, valea, se mai numește face blindness, și este inabilitatea de a recunoaște fețele. E ca și cum ai fi lovit de un soi orbire parțială, care apare de câte ori te uiți la cei din jur. Nu când te uiți în sus, nu când te uiți în verde. nu când în fața ta e doar marea.

Multă vreme n-am știut că am această boală, n-am știut că e o boală. Am observat doar, cu foarte multă stupoare, că alții din jurul meu păreau să recunoască cu mare viteză oamenii pe care îi mai văzuseră, în timp ce eu aveam mari probleme cu asta. Practic, ca să se înțeleleagă și mai bine cu ce mă confrunt, pot să dau nenumărate exemple, de fapt toată viața mea e un exemplu.

Dacă stau la masă în vreun restaurant, lucru ce nu se întâmplă foarte des, din fericire sau din păcate, vine chelnerul, ne conversăm vreo 5 minute despre toate cele și pleacă. Ceea ce urmează e hilar, dacă vrei să o iei pe panta umoristică. De câte ori trece vreun chelner pe lângă noi și mâncarea nu mai vine, eu îl întreb pe Cristinelu’:”Ăsta e chelnerul nostru?”. El îmi răspunde răbdător, după atâția ani s-a învățat că nu are nici un rost să nu accepte ceea ce nu poate fi schimbat, “Nu, nu e ăsta. Uite, e ăla cu părul închis la culoare. “ Dar dacă toți au părul negru, m-am ras. Până învăț figura omului, se gată timpul de petrecut în restaurant și arividerci, Roma. Așa că m-am obișnuit, nici măcar nu mai depun efort, ce rost ar avea?! Îmi întreb bărbatul de câte ori e nevoie și el răspunde. Săracu’!

Mama mea se întâlnea pe stradă cu adulți de vârstă mijlocie și le zâmbea recunoscându-i cu o ușurință de nedescris:”A, tu ești Gigel, din clasa a V-a B, banca a treia, rândul de la ferreastră.” Absolut uimitor. Mă lua cu leșin de fiecare dată în fața acestei măiestrii ieșite din limitele universului meu atât de limitat. Oare cum e să recunoști o față după treizeci de ani și nenumărate schimbări fiziologice?! Eu mă uitam la elevii mei și vedeam fețe repetitive, aproape toți la fel. Un univers populat cu gemeni și tripleți. La început, mai deschideam gura și întrebam stupizenii de genul: “Voi sunteți frați?”. Când aflam că Ionel și Gheorghiță nu aveau nici cea mai mică legătură unul cu altul, decât eventualul strămoș comun din perioada pleistocenului mediu, de prin Africa momentului, mă scuturam și-mi dădeam seama că iar am dat-o-n bară.

Normal că restul funcțiilor creierului îmi funcționau cât de cât, așa că am dezvoltat strategii de supraviețuire în această lume de chipuri asemănătoare.

Întâi și întâi am învățat să accept că într-o clasă de elevi, mulți sunt cam gemeni identici. Am învățat că trebuie să le rostesc numele cât mai rar. Nu de alta, dar mereu ziceam Bogdan și el era Octavian. Sau viceversa. Și ei, drăguțeii, au trebuit să accepte că această profesoară nu le știe numele și mereu îi încurcă. După un timp am început să le explic că eu am o problemă, nu ei.

Apoi am învățat să mă descurc când mă întâlneam cu părinții pe stradă. Ei mă întrebau: „Ce mai face copilul meu, doamna profesoară?”. Când eram tânără și neștiutoare intram într-o panică de nedescris pentru că nu știam care era copilașul lor din cei peste 300 de elevi pe care îi aveam. Unicul lor prunc, atât de special și de minunat. Iar eu habar n-aveam. Dar, cum ziceam, am învățat să mă descurc. Param întrebarea, o întorceam ca un spadasin încercat. “Dumneavoastră ce credeți?”. Și asta îmi dădea timp să gândesc, să îmi strofoc creierii într-o analiză comparativă neimaginat de grea a trăsăturilor, încercând să identific copilul ascuns în chipul părintelui. Plus că uneori aveam norocul ca ei să pomenească numele drăguțului de puișor sau alte detalii relevante, de genul:”Știți, când a vrut să-și pună cercelul ăla uriaș în ureche, eu m-am opus, dar tată-său l-a lăsat.” Aaaa, deci e băiețelul cu semiluna uriașă atârnând din urechea stângă. Și așa mai departe.

Bineînțeles că și prosopagnosia asta poate fi mare sau mică, slavă domnului. Dacă e mare de tot, nu îți recunoști nici soțul cu care ai întâlnire pe banca din colț în parc, dacă nu poartă cravata cu smiley faces pe care ți-a spus că o ia special pentru tine.

La mine mersul prin lume ca orbeții e destul de mic ca procentaj de bază. Îmi recunosc omu’, îmi recunosc dragii și îmi recunosc prietenele, deși ele făceau bâză de mine în căminul nostru studențesc, că degeaba mă dau eu mare în prietenie, dacă nu o să le mai recunosc pe stradă după zece ani. Pe atunci crezându-se că nu fac diferențe faciale din cauza aiurelii și visării continue. Din cauza nepăsării existențiale.

M-am gândit cu groază cum o să mă descurc la grădinița de acum, unde trebuie să predau copilașii la ușă doar părinților sau dădacelor, evident. Că doar nu o să-i dau de aiurea. Mamma mia, am încurcat-o, m-am gândit cu groază. La început nu știam dacă stau de vorbă cu mama sau cu nanny. Aolicăă, vai și-amar. Noroc că dulceii de pruncuți se luminează la față și pornesc cu brațele deschise exact spre mămuca lor. Uf! Noroc că ei nu suferă de chestia asta!

Încă mă minunez cum desenează unii la poliție portretul infractorului pe care l-au văzut două minute, când i-a atacat în semiîntuneric. Cum știu să spună despre arcul sprâncenelor și despre curbura buzelor. Dacă eu aș fi chemată să identific pe cineva dintr-un grup de alți șase, aleluia, aș zice că de ce mi-au pus sextupleți la vizionare. Noroc că nu am intrat în situații de genul ăsta. Mai am și noroace, nu numai lipsuri generoase.

Nici nu vă puteți imagina cum e să trăiești într-o lume în care oamenii sunt de multe ori repetiții la indigo și reușești să îi distingi cu ușurință mai ales pe cei care și-au tatuat un papagal pe frunte sau și-au pus trei piercinguri în nas. Normal că plutești cam paralel cu omenirea. Normal că nu știi cu cine te-ai întânit și cu cine ai vorbit. Normal că ești bezmetic și socotit nepăsător.

Noroc cu cerul albastru de deasupra. Cu copacii. Cu vântul, cu frunzele. Noroc cu lumina blândă a soarelui. Cu parfumul trandafirului alb-roz de la colț de stradă.

Noroc cu roșioarele astea din palma mea. Perfecte. Bune și limpezi cu toatele. Recognoscibile. Veșnice. Mereu la braț cu mine, fie vreme rea sau furtună. Nu e o minune că pot să recunosc albastrul mării și roșioarele?

Noroace adevărate, lanuri de trifoi cu patru foi aruncate peste tot în drumul meu.