Răbdare

Mi-a spus cineva,dar nu ştiu cine, Că vremea va sta si apoi va fi bine .

(Nichita Stănescu)

Parcă totul a încremenit. De când cu pandemia. Nu mai respiră lumea, stă și oftează. Eu una oftez de zor. Pentru că m-am săturat până peste cap de măști, de restricții, de „ferește-te de oameni”. Deja am un nou simț, un detector de persoane, dacă văd că se apropie cineva pe trotuarul îngust, mă dau la o parte din timp, nu cumva să ne apropiem la o distanță nefastă. Nu cumva vârtejul de aer creat de pașii mei să se intersecteze cu vârtejul de particule creat de pașii lui. Sau ai ei.

Nimeni nu-ți mai deschide ușa, nimeni nu mai vine. Lucrezi de acasă. Ieși doar când trebuie să mergi la cumpărături și te gândești serios să renunți și la asta pentru că uite, valul doi urcă și tot urcă, ca o maree gata să te înghită cu fulgi cu tot. Te seacă, te usucă, te sperie.

De câte ori mă încumet pe străzile semipustii simt o încântare de început de lume, totul e atât de proaspăt, atât de perfect respirabil, soarele, vântul, o baie de prospețime de neimaginat, o bucurie a mișcării asemănătoare cu cea simțită când ești într-un parc de distracții și te-ai urcat într-un trenuleț ce aleargă voios în sus și-n jos cu viteze ce-ți taie respirația. Cât de minunată e libertatea mișcării, a colindării nesfârșite pe drumuri împestrițate cu toamnă și frunze. Dar e mai înțelept să stai în casă și să lași libertatea pentru altădată. Ce atâta țopăială pe coclauri! Îți pui degetele pe pleoapele închise și încerci să vezi cu ochii minții. Să vezi vântul și aerul zburdând sălbatic printre crengi și păsări. Să vezi prospețimea neîncepută a lumii, a toamnei plină de vârtejuri și culori. Doar să vezi, nu să simți.

Ieri am avut totuși un musafiruț. Mai degrabă o musafiruță. S-a încumetat să răzbată până la noi. Printre virușii răspândiți pe tot locul, printre metrouri și spații închise și îngustimi. Îmi venea să plâng de fericire. Să dansez samba și rumba laolaltă. Ce bucurie, ce sărbătoare națională, ce strălucire! A intrat cu o floare în mână și cu zâmbetul până la urechi. Ce râs, ce glume, ce savoare a vorbelor, ce dulceață a trăirii. Abia mai respiram de drag. Ce minunăție, să stai la taclale cu oameni frumoși, să simți că trăiești, că ai scos capul la suprafață să tragi o gură de aer albastru, marin bleumarin! Înainte să te scufunzi din nou.

Noroc că nu sunt singură. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă aș fi fost singură. În micul nostru bârlog ne învârtim de colo-colo ca niste lunatici, mai râdem, mai zâmbim, ne mai îmbrățișăm. Când unul, când altul deschide larg brațele și te ia într-o strânsoare de urs. Un șuvoi cald de liniște te acoperă ca o pătură pufoasă și simți că ziua poate curge mai departe, până la următoarea îmbrățișare. Viața se balansează dintr-o îmbrățișare-n alta, ca un săritor disperat la trapez. Departe de pământ, departe de viruși. Nu mai există timp, nu ai alte repere decât aceste pietre prețioase de hotar între ieri si astăzi.

Răbdare, asta e ceea ce ne trebuie. Răbdare de munți și de pietre. Acum timpul stă în loc și nu mai vrea să fie. E blocat aici, în acest tunel îngust și rece, întunecos ca noaptea sau ca moartea, dar se odihnește doar. Își adună puterile, nu e ușor să fii Timp în vremurile astea. Uneori trebuie să-ți mai tragi răsuflarea. Și când asta se întâmplă, totul încremenește.

Știu sigur că în curând Timpul va respira din nou. Va începe să curgă, să alerge. Străzile se vor umple de oameni ciocnindu-se unii de alții, urmărind uimiți și bucuroși cum tornadele de aer iscate de mișcările pașilor lor se vor răsuci și îmbârliga fericite la comun. Moleculele se vor contopi și se vor colora de copiii ce vor țipa din nou ascuțit ca păsările în zbor și se vor bucura ca niciodată, țopăind pe toate notele jocului. Iar eu, eu voi umbla de năucă, cu razele soarelui bombardându-mi epiderma și fabricând vitamina D3 în neștire, atingându-mă de vorbe, de râsete, de oameni frumoși. Fără mască, trăgând adânc aerul în piept, aerul curat și dulce colorat cu albastru, aerul pur și alb din care toți virușii nebuni vor fi plecat spre alte timpuri.

Doar încă puțină răbdare. Și poate încă o îmbrățișare.