Recunoștințele găsite pe plajă

Mă apucă din când în când acest exercițiu simplu. Să fac o listă albă cu tot ce mă fericește. Mă limpezește, mă adună de pe unde sunt risipită, îmi dă sens și conținut.

Uite, și acum fac asta, în această dimineață clară de pe o plajă micuță, oarecare a lumii. Stau întinsă pe șezlongul meu albastru, în costumul meu de baie, și ăla albastru, cu ochii scăldați în această baie nesfârșită de albastru.

Uite, îmi spun, chiar pentru asta sunt recunoscătoare. Că există atâta albastru de jur împrejurul meu, recunosc, o culoare de care sunt obsedată. Atât de obsedată că mi-am turnat-o și în ochi. Să o port cu mine peste tot. Cum port cerul, bleu ciel, cum port marea de cerneală și azur. Ambele de o frumusețe care-mi taie respirația.

La fel ca nisipul fin, auriu, care se încinge atât de tare încât joci țonțoroiul când pășești pe el, ca pe jăratec. Îmi imaginez că e un masaj foarte folositor, dacă rămâi cu niscaiva piele pe tălpi. Dar cât de recunoscătoare o să fiu pentru amintirea asta în celelalte anotimpuri, când picioarele o să-mi fie veșnic înghețate, ei?! Așa că îmi prețuiesc acum fiecare țopăială prin fierbințeală.

Sunt pur și simplu fericită de tot verdele puternic, secular ce coboară pe toate dealurile din jur până la stâncile adâncite-n mare. Un verde atât de intens încât am senzația că mă pot sprijini pe el ca să mă ridic și să ating cerul. Un verde care, dacă mi-ar fi infuzat în vene, m-ar face să trăiesc veșnic. Ca măslinii răsuciți peste tot în arabescuri vechi, încărcați de fructe până la refuz.

Și cum să nu fiu recunoscătoare pentru dispoziția mea ușoară, genetică avansată sau pură construcție personală, sunt de-a dreptul flu, flu, ca o pasăre-n zbor, ca o scoică albă cufundată confortabil, doar până la gât, în ape străvezii. Nu vreau să le menționez culoarea. Nu din nou.

Pentru omul „melone”, care trece pe plajă în fiecare zi, la ora 12 (îți poți potrivi ceasul vacanței după el), cărând pe cap, într-un echilibru precar, un întreg eșafodaj de gogoși uriașe cu ciocolată sau kinder bueno, fructe care mai de care și care strigă cu glas subțirel în timp ce scutură clopoțelul: „Melone, donaț!”. Mor de plăcere. Zâmbesc numai când mă gândesc la el. E a treia oară când venim aici în ultimii zece ani și n-a lipsit niciodată.

Sunt recunoscătoare pentru poveștile nesfârșite pe care mi le imaginez uitându-mă la oamenii dimprejur, povești sclipicioase, povești cu roz în fundițe, povești cu piruete, exact cum reușește chiar acum micuța în costumaș lămâie, vrând să-și uimească bunica. nu mă plictisesc nici o secundă.

Pentru soarele care transformă totul în strălucire și magie. Părul fetiței săltărețe devine de o frumusețe izbitoare în razele lui albe, șuvițe de pădure, arămii și aurii, împletindu-se luxuriant în amestecuri vibrante, lucioase care se rostogolesc odată cu piruetele ei.

Sunt recunoscătoare pentru soțul meu blând care ține o lăcustă uriașă pe deget, ce să facă și el pe plajă! Dar a aterizat pur și simplu pe mâna lui, atrasă probabil de niscaiva afinități elective, eu probabil aș fi urlat sănătos și aș fi dat din mâini ca o zănatică, făcând spectacol pentru toată plaja. El însă o privește cu drag și se încântă pe-ndelete de frumusețea-i de mic dinozaur nisipiu.

Pentru căldura care mă învăluie în pătura ei adormitoare și pentru apa care mă îmbrățișează cu blândețea mamei din visele mele.

Sunt recunoscătoare pentru cartea limpede, bună și caldă pe care mi-am adus-o. Am ales-o la întâmplare pe net, decisiv a fost, cred, că avea cuvântul „albastru” în titlu, o modalitate extrem de inteligentă de a pescui o carte, știu. Și totuși, uite ce bine am nimerit-o, nu-mi vine să cred cât de bine se potrivește în căușul zilelor mele grecești.

Pentru că sunt sănătoasă și pentru că astfel toate astea au un rost.

Pentru fiul meu minunat, capodopera vieții mele.

Pentru că în uriașa Londră am găsit grădinița și grădinița m-a găsit pe mine.

Sunt recunoscătoare pentru toate mâncărurile delicioase de la taverna de pe plajă, ne e lene să mergem la cealaltă, care e la cinci minute distanță, slavă domnului că asta e grozavă! Tot ce am de făcut e să stau la masa frumoasă, cu vedere largă spre albastru, să ascult muzica fină, dulce sau valurile, uneori le ascult pe rând, uneori le-mbin, am aceste puteri magice, să stau cufundată-n zen și să pun degetul pe cea mai apetisantă mâncărică a zilei. Asta-i tot și nu e rău deloc.

Sunt recunoscătoare pentru prietenele mele dragi care chiar acum călătoresc prin miez de vacanțe sau citesc sau își îngrijesc florile, cățeii și grădinile. Care chiar acum se gândesc la mine, cum și eu mă gândesc la ele.

Pentru balconul acestei veri care este exact cum am știut că va fi.

Pentru somnul de după-amiază, care uneori se întinde spre seară și are atâta plinătate și adâncime. Care e pur și simplu inconștiență pură.

Pentru această vacanță, plină de miere, de înghețată și de albastru. Mai ales de albastru.

Pentru scoici și apusuri, pentru smochini și frunzele de mentă, pentru umbrele și roșii, oh, ador roșiile. Pentru vânt, pentru stânci și pentru albine. Și așa mai departe.

Brusc mi-am dat seama că aș putea continua la infinit. Și că sunt recunoscătoare până și pentru infinit. Și că toată această numărătoare pe degetele lumii m-a umplut cu apă vie și m-a completat și m-a potrivit. Exact în locul menit. Locul acesta.

Locul încărcat de fericire al vacanței mele, atât de încărcat că se îndoaie, ca vița de la prea mulți struguri. Atârnând în soare, galben-aurii. Fericirea mea e și ea aurie și rumenă de la prea mult soare.