Stai o clipă, doar o clipă!

Știți momentul acela dis-de-dimineață când nici nu te-ai trezit bine și alergi spre muncă, nu cumva să întârzii? Cafeaua pe care ai băut-o în fugă nu a ajuns încă unde trebuia să ajungă, parcă nici n-ai băut-o, simți așa o sfârșeală aducătoare de leșin și totuși gândurile îți huruie prin cap, întrecându-se care mai de care, participând de nebune la un miting destul de gălăgios, cerând imperativ încadrarea lor pe liste de lucru și listuțe. Fiecare dând din coate să fie cap de afiș, desigur. “Ce să gătesc diseară?”, ”De ce nu mi-a zâmbit?”, ”Oare cum să rezolv situația aia?”, “Chiar îmi trebuie cizme de ploaie?”, "Ce să fac în weekend?"etc, etc, înghesuială mare, încât nici nu mai știi de la ce gâfâi, de la alergătură sau de la toate frământările ce ți se bulucesc printre sinapse.

Te uiți în jur, alți și alți alergători. Figuri absente, preocupate, uneori încruntate. Fiecare cu gândurile lui zbârnâitoare, trăgând de el în toate părțile. Smucindu-l ca pe o marionetă, lăsându-l fără voință proprie, la mila uraganelor ce-i vuiesc în cap. Mulți alergători și tu printre ei. Participând la acest maraton de o viață.

Stai! Ce rost are să lași toate trenurile să-ți alerge prin gară de colo până colo, făcând un zgomot de nedescris?! Un zgomot infernal, smintitor de-a dreptul. Stai. Respiră adânc. Scutură-te ca un cățel proaspăt ieșit din băltoacă. Uită-te în jur. Vezi ce e de văzut. Cerul. Întotdeauna acolo. Uitându-se la tine cu dulceață de nedescris. Schimbător, dar atât de prezent. Vezi copacii. Frumoși la nesfârșit. Și trandafirul. Pur, fraged, de o claritate minunată, ridicându-se învolt pe lângă zidul mănăstirii, vechi și nou, veșnic și efemer laolaltă. Vezi și nu te opri din văzut.

Simți cum se face liniște în capul tău?

Vântul colorat cu frunze de toamnă, picurii de ploaie alunecând mici și rotunzi pe supergeaca ta waterproof, proaspăt cumpărată, se pricep englezii ăștia la geci de ploaie, tre’ să recunosc, un copilaș de școală cu pantaloni scurți și șosete gri cu verde ce urcă până sus pe piciorușele înfrigurate, noblețea albului ce împodobește casele victoriene înșirate ață printre anotimpuri. Zâmbetele pruncilor de grădiniță și vocile lor de cristal, răsunând subțire în rozul dimineții. Nu trebuie decât să stai un pic. O clipă.

Bucuria răsare pe deplin din acest superb trandafir al toamnei, ce se veselește de unul singur, la adăpost de vânturi, lângă ziduri bătrâne. E efemer, și ce dacă?!

E ca un fluture, e doar o clipă. Dar e de-ajuns.