Tu poți să încerci

Ce fac eu când vine tornada peste mine și emoțiile îmi țâșnesc ca un gheizer inflamat drept prin gură și nas și ochi?! De mă apucă apoi conjunctivita și rinita și amigdalita și mă tot mir ce dau bolile peste mine. Oficial e stabilit, sunt alergică la Londra. La poluare, la flori, la metrou, la nu se știe, la tot ce alcătuiește acest oraș fantastic, plin de dragoni ce aruncă flăcări exact spre nevinovata de mine. Neoficial, nu-mi priesc emoțiile negative. Dar cui îi priesc?!

Ce fac eu când nu am nici o replică și mă ghemuiesc în mine însămi, ca o scoică ce se retrage în adăpostul cochiliei atât de fragile, cam silly de altfel, pentru că oricine o poate fărâma în mii de bucățele, nisip cenușiu și nimic altceva?! Replicile deștepte, ieșite din comun îmi vin după aceea, la ani lumină, vin în singurătatea capului meu ce luptă, sărmanu’, absolut de capu’ lui să găsească, vezi, doamne, drumul drept printre nisipurile înșelătoare. E cam încetinel, tre’ să recunosc. Capu’. Până găsește el soluții și explicații e deja noapte. Și mă lasă și fără somn.

Mai nou am tot felul de metode prin care încerc din răsputeri să rămân în starea lunatică, a mea și numai a mea, specifică mie, starea echilibrată a sinelui meu. Uneori îmi iese, de mă minunez și eu.

Ce încerc mai întâi și mai întâi? Încerc să ies din cercul vicios al nervilor, al supărării, repetându-mi poezia. Mi-au trebuit vreo 5 minute s-o învăț, stăteam în metrou cu ochii ficși, tre’ să fi părut de-a dreptul zănatică, și repetam în gând meticulos, o dată și încă o dată, n-am fost niciodată bună la toceală: “Am ajuns, sunt acasă, sunt aici și acum. Sunt curajoasă, sunt liberă, trăiesc în desăvârșire.” Pare o desăvârșită aiureală de spus când te simți ca un taur căruia i s-a fluturat o găleată de roșu prin fața ochilor turbați și nu-ți dorești decât să te arunci asupra nebunului care te-a stârnit.

Uneori le simt ca pe niște cuvinte absolut goale, nu-mi spun nimic, dar faptul că mă concentrez să le spun, să nu greșesc naibilui litania mă ajută, pur și simplu. După o vreme, dușmanul se micșorează, se îndepărtează. Devine o persoană, nu cineva pictat în roșu revărsat. Un om care poate e stresat sau supărat, care nici nu știe ce furtună a stârnit. Pot respira din nou și ziua redevine ceea ce era. Pot simți o urmă de compasiune. Pentru mine care mi-am pierdut din nou cumpătul dintr-un nimic, mizilic. Pentru cel sau cea care nu a știut cum să rămână în limitele frumosului și ale bunei cuviințe. Care s-a aruncat asupra mea doar ca să scape de el însuși.

Alteori cuvintele din litania mea sunt pur și simplu pline, fiecare sunet e fagure plin de sens. Se întâmplă când sunt în echilibru pe muchia lumii și fiecare floare are parfum, fiecare frunză are miez de verde. Atunci chiar mă simt liberă și curajoasă și trăiesc în desăvârșire.

Uneori încerc să înțeleg ce se întâmplă cu mine. De ce reacționez așa de puternic la orice tresărire a vântului. De ce sunt gata să cad la orice tremur al vălului lumii. Dacă eu știu cine sunt și ce fac, de ce fac ceea ce fac, de ce mă afectează atât de tare, de ce mi se declanșează aparent de aiurea buclele nebunele?! Dacă înțeleg, pot să ies la timp afară. Înainte ca căpcăunul să mă prindă de călcâi și să mi-l roadă până la os. Înainte să mă simt ca un copilaș care plânge cu o tristețe de nedescris și se agață de clanța ușii pe care nu poate să o deschidă. Ușa uriașă pe unde a plecat mama lui. Ușa prin care a fost abandonat și părăsit într-o lume de străini care nu sunt ai lui.

Alteori încerc să înțeleg ce se întâmplă cu ceilalți. Să le înțeleg povestea. Să înțeleg de ce le e frică. Ce îi face să reacționeze cum o fac. Știu că e frica lor, nu a mea. Le e teamă să nu greșească, teamă de dezastre imaginare, teamă că nu sunt destul de buni. Și câte frici or mai fi existând. Dacă te afli în calea lor, o încasezi. Ajută să știi de ce.

Uneori încerc să ghicesc în cărți viitorul. Adică prevăd, mai dihai ca o ghicitoare sau o prognoză meteo. Dacă cutare va spune ceva de genul, eu o să răspund așa. Dacă va zice altminteri, replica mea deșteaptă o să fie astfel. Dar apoi se întâmplă să-mi uit propria replică isteață. Luată de valul supărării, uit ce scuturi mi-am pregătit. Câteodată funcționează totuși.

Și mereu ajută dacă faci lucruri frumoase. Ca și cum urâtul ar fi alungat de orice gingășie, de orice bucățică translucidă de lumină. De o aripă de fluture.

Poți să încerci, dar nu se știe dacă reușești. Drumu-i greu și cu hârtoape. Dar dacă n-ai încerca, ce naibilui s-ar alege de tine?! Eu una nu mă las, asta-i sigur.