Un pahar cu apă

”The darkness that is around you is meant to expose the light that is within you.”

Dacă pui pe masă un pahar plin pe jumătate cu apă, perspectiva ta asupra lumii poate să varieze în funcție de felul în care te învârți în jurul paharului. Poți fi foarte optimist dacă o iei spre est sau foarte pesimist dacă o iei spre vest, moderat pozitiv, catastrofal de pesimist, sud-est, nord-vest, și tot așa. Poți ridica paharul în dreptul ochilor și poți privi prin jumătatea goală spre zenit. Poți întâlni vidul. Poți să-l lași să te aspire, să te transforme în nimic. E clar că drumul ăsta nu e bun. Doar un centimetru mai altfel, dacă ai privi prin jumătatea plină, ai fi în largul mării, plutind spre curcubeu.

Și da, vrei să ridici paharul sus de tot și să te uiți spre lume doar prin lentilele decalate și încălecate ale apei și ale albastrului. Dar știi că speranța este un lucru periculos. Nu e un pod de beton aruncat peste neant, speranța e exact la fel de zdravănă și solidă ca o pânză de păianjen. Și pe ea trebuie să treci dincolo.

Se întâmplă uneori să calci greșit și să te trezești în mijlocul deșertului. Drept prin gaura de iepure. De jur împrejur doar dune nesfârșite de nisip fierbinte și nici o picătură de apă la orizont. Realizezi că apa a dispărut pentru totdeauna. Cel puțin asta simți. Până la os. Totul e atât de nesfârșit de cumplit și de lipsit de orice speranță, creierul tău rațional vede cu o așa putere adevărul gol-goluț de parcă ar fi scris cu bolovani uriași de piatra cosmică. Totul e fără speranță. Fără sens. Nu se mai poate face nimic. Nu există ieșire. Nu există apă. Te poți întinde pe nisipul fierbinte, cum de altfel îți și vine s-o faci, poți abandona lupta, puterea rațiunii e atât de mare, încât lipsa evidentă a oricărei variante de viitor ar dobori și un centaur, poți accepta, te poți întinde, poți lăsa nisipul clocotit să te cuprindă, să te strângă în brațele lui lipicioase, de cristale topite și înghețate, să te înghită la modul absolut. Măcar așa să te întâlnești și tu cu absolutul! Asta a fost tot, îți poți spune în timp ce te dizolvi în abisul fără margini.

Puterea disperării nu poate fi egalată de nimic.

Dar cine ești tu să spui că totul e fără speranță?! Chiar așa, cine te crezi?! De câte ori drumul vieții nu a cotit-o într-un mod cu totul și cu totul neașteptat, incontrolabil, cu totul uimitor?! Dar chiar te crezi buricul pământului?! Oracolul din Delphi?! Să declari cu atâta emfază și certitudine absolută că nu mai e nici o speranță?! Mereu te dai mare, zău așa. E timpul să renunți la ideea asta atât de autosuficienta a propriei deșteptăciuni. A logicii bazate pe fapte indubitabile, reale și pipăibile. O fi deșertul deșert, absolut deșertic, dar stă în puterile tale să te scuturi de iluzia raționalității infailibile, să vezi ușa aceea albastră. Să vezi apa. Ușor transparentă, adevărat, ușor instabilă. Fata Morgana supranumită poate, dar e acolo. E timpul să speri. În mod ilogic, irațional e timpul să nu crezi ce vezi și să vezi ce vrei să crezi. E timpul să devii Don Quijote, că doar nu degeaba s-a inventat conceptul. În acest moment al vieții tale e timpul să îl vezi în fața ochilor pe ilustrul personaj, atât de sublim în curajul și pasiunile lui, atât de măreț în nebunia lui. Cel ce a refuzat deșertul și evidența lui. Cu un singur pas s-a avântat dincolo de rațiune. Nimeni altul nu a reușit să îl depășească în sublimarea puterilor inimii. Ceea ce mă face să cred că nu e mare scofală de capul rațiunii și al prăpăstiilor ei.

Pânza de păianjen a speranței, catharsis și catalizator al tuturor energiilor tale e gata să te înfășoare, e gata să fie creată de subconștientul tău minunat de donquijotesc, e gata să se întărească sub pașii tăi ce se clatină deasupra prăpastiei. Să devină pod.

Dă-ți voie să speri, să lupți cu toate morile de vânt, să mergi înainte, croindu-ți drum printre pietrele măcinatoare ale realității. N-ai nimic de pierdut. Cealaltă variantă unde te duce?! În tărâmul de Nicăieri. Mai rău de atât nu poate fi. Ai fost deja acolo. Gata să mori cu rațiunea de gât. Gata să devii una cu seceta, cu nisipul timpului.

Fii propriul tău cavaler rătăcitor și permite-ți să speri. Rătăcit sau nu, poate vei modela o altă realitate cu speranța ta fierbinte, albastru turcoaz, speranța ta solară.

Pășește afară din deșertul lumii. Nu-ți trebuie decât curaj. Curajul de a a respinge evidența, de-a ieși din tabloul cu rame de oțel alb. Curajul de a te încrede în subconștientul tău uimitor si atoateștiutor mai mult decât în conștientul amar, cinic până la durere.

Curajul de a spera, în ciuda a tot și a toate.

Ce loc minunat de trăit e inima ta don quijotească. Cu adevărat e în partea luminoasă a lumii.