Am învățat să scriu ca tot omul, la școală, nimic prematur și vestitor de mari succese. Și de atunci am tot scris, jurnale, caiete întregi, foi și bilețele. De câte ori se uită cineva la mine, scriu. Mereu am preferat scrisul vorbitului. Mă definește, așa cum toamna e definită prin struguri și ploaie ruginie și vara prin soare și albastru.

Am început acest blog în 2014, ca metoda supereficace de a escalada golul fără fund în care m-a aruncat plecarea de acasă a fiului meu. Care s-a dus și el ca tot omu’ pe drumul pe care trebuia să plece. Plecare pentru care mă pregătisem zi după zi încă de la nașterea lui. Tot degeaba.

Ce sunt cu adevărat?  Mamă? Scriitoare? Profesoară? Prietenă? Fiică? Soție? Tânără? Bătrână? Deșteaptă? Naivă? Poate toate astea la un loc? Răspunsul îl descopăr în fiecare zi. Uneori sunt un fir de verde, o umbrelă sau un pic de mare, alteori o furtună, o pagină scrisă sau doar o lumânare.

Îmi place să fiu profesoară. Uneori, când pruncii sunt din cei cu sufletul cald meseria mea devine o pasiune arzătoare, deplin și perfect sferică. Dar nu e întotdeauna așa. E o luptă aproape continuă cu morile de vânt. Așa că simt că sunt gata să apuc pe un nou drum. Nu pot să trăiesc o viață fiind doar profesoară. Sunt pregatită de o schimbare. Deși îmi țâțâie inima și îmi tremură picioarele.

Despre ce scriu? Despre călătoriile mele, despre sufletul meu matur și fraier, despre iubire și familie, dezamăgiri și speranțe, uneori despre gropi și meleaguri mioritice, un cocktail dulce-amar despre tot și despre toate.

Cui i se adreseaza blogul meu? Acelora care au trecut și vor trece prin viață purtând aceeași pălărie extravagantă, grațioasă, coif și pană de păun. Acest blog e pentru Cea care știe. Știe cum să transforme lumea în curcubeu, cum să plângă sfărâmându-se de durere în mii de bucățele translucide, știe cum să o ia mereu de la capăt, purtând în ea iubirea și curajul întregii lumi. Da, pot spune din toată inima: “Aceste cuvinte sunt pentru tine, Femeie!”

Scriu ca să supraviețuiesc. Scriu ca să îmi pun o pătură caldă pe mine atunci când mă zgâlțâi de singurătate. Scriu ca să simt bucuria cum înflorește cald în inima mea, ca o floare a soarelui uriașă. Scriu pentru a lăsa o urmă de firimituri care duce spre Acasă. Pentru toți cei care vor să vină. Pentru fiul meu.

Nu văd rostul mai multor detalii. Ceea ce scriu e povestea mea întreagă.