Ca o pisică în Grecia

E plin de pisici pe aici.

Dimineața, când ieșim, le vedem pe cele trei ale pensiunii în cele mai interesante, ciudate, absolut perfecte poziții. De o lejeritate indiferentă, suficientă sieși. Nu te deranjează cu nimic, nu le interesează prezența ta.

Preferata mea e una aurie, toată numai miere și frumusețe și relaxare. Stau tolănite la umbră, coada le atârnă leneș, de multe ori le vezi răsfirate leneș pe canapeluțele din grădină, pe pernele destinate turiștilor de o vară. Le doare-n cot. Unde le vine, acolo își trăiesc plăcerea clipei.

Sunt hrănite, am văzut castronașe cu boabe și castronașe cu apă presărate în cele mai neașteptate locuri. Pe o bordură pustie, de-a lungul plajei și al mării, în colțurile mai pașnice ale tavernelor, la poalele unui palmier. Toți grecii au grijă maximă de ele. Sunt semn de protecție și de noroc. Amulete leneșe în mișcare. Cum să nu le grijești ca pe ochii din cap?! Plus că-s frumoase de numa, bată-le norocu! Frumoase în ele însele, frumoase și înțelepte și mai ales pașnice. De o pășnicie ruptă direct din țara veșniciei. Sau poate din rai.

Își savurează lenea și căldura și traiul bun. Sunt ca niște turiști în propria lor țară. Sunt reginele măslinilor și ale portocalelor.

Sunt esențe zen.

Oricui i-ar plăcea să fie pisică în Grecia. Mie mi-ar plăcea.

Când ești în Grecia, față-n față cu marea, cumva îți ieși din tine însăți, intri într-o zonă protejată a minții tale, încuiată de obicei cu zăvoare de lumină și sfori verzi ca lianele. Și locuiești acolo pentru câte zile ai norocul. Locuiești în frumusețe albastră, cufundat până-n gât în splendoare, relaxat de nu mai poți articula un gând coerent, trăiești pur și simplu la cote maxime, la nivelul mării și al scoicilor. Departe de lumea dezlănțuită. Foarte departe.

Te tolănești în splendoare și lași lumea să aibă grijă de tine.

Te cufunzi până-n gât în lejeritatea ființei.

Ca o pisică aurie, cu ochii mari, verzi, senini până la transparență totală.

La naiba cu dezamăgirea

La trei ani, cu ochii rotunzi, limpezi ca apa de fântână, nevinovați din interior spre în afară, privim lumea cu uimire și încântare absolută. Totul e încărcat de potențial, încrederea noastră e atotcuprinzătoare, uriașă cât marea cea mare.

Apoi începem drumul. Și toate ne dezamăgesc.

Părinții sunt primii. Din eroi de benzi desenate, absoluți în puterile lor magice se transformă în niște banali imperfecți. Ne părăsesc la grădiniță, uitând de noi cu orele, lăsându-ne de izbeliște, ne părăsesc la școală, ne părăsesc când ne e lumea mai dragă, ba până la urmă ne părăsesc de totului tot. Își iau câmpii și se duc pe cele meleaguri cu iarbă verde.

Cu cât au strălucit mai tare când ne-au învățat rosturile lumii, cu cât ne-au vegheat mai plini de iubire când eram bolnavi, cu cât uimirea noastră a fost absolută în fața omniprezenței lor protectoare, cu atât vor cădea mai năpraznic. Și ne vor dezamăgi prin simpla, banala lor umanitate. Nu zic că e o regulă absolută, dar se întâmplă. Mult mai des decât am vrea să fie.

„Tu ești cea mai bună mamă din lume”, spus cu adorație la șase ani se va transforma, sub ochii necruțători ai adultului, în „M-ai dezamăgit profund. Nu mă pot baza pe tine că o să-ți dai viața pentru mine.” Chiar dacă părintele și-ar da-o. Ar putea redeveni erou într-o clipă, dar momentan se bălăcește în apa stătută a mediocrității. Mai și îmbătrânește. E prea fragil. Se duce naibilui. Te chiar sperie cu efemeritatea lui volatilă.

Copiii ne dezamăgesc. Când îți ții de mână copilașul, viitorul lui e cât lumea, ar putea deveni orice și oricine, ar putea crește și deveni fericit. Doar și fericirea e o devenire. Toate posibilitățile minunate ale lumii sunt înscrise în liniile din palma micuță pe care o ocrotești. Ar putea măcar să te iubească și să te vadă așa cum ești acum, în timp ce îi păzești cu ochi de vultur creșterea. Mereu să te vadă așa ca acum. Acesta ești tu, cel adevărat. Ești cea mai bună variantă a ta. Tânăr, puternic, dăruind lumină și iubire cu toată ființa. Ești tot numai dăruire. Ai putea să ridici un munte în spinare pentru pruncul tău, ai putea să nu dormi zeci de nopți, ai putea orice, fără să clipești. Ai putea, poți orice. Poți totul. Doar să fie el bine.

Dar apoi, adultul, care a fost odată copilașul tău plin de vise și de posibilități, devine om ca toți oamenii, dezamăgitor de om, de imperfect, uneori atât de nefericit. Chiar dacă alteori fericit. Devine furios, dezamăgit de tine. Și tu dezamăgit de el. Nu e sferic în deplinătatea lui, nu e marele maestru zen al bucuriei, e doar un om. Ca și tine.

Dacă stai să te gândești, absolut sigur că și marii maeștri zen au fost nefericiți într-un fel sau altul și și-au dezamăgit părinții. Probabil și ei, la rândul lor, au fost dezamăgiți de părinții lor, toți stricători de armonii interioare.

Familia te dezamăgește în atâtea feluri. Atâția oameni imperfecți în familia ta. Unii prea băgăcioși, alții prea indiferenți. Unii chiar răutăcioși. Fel de fel. Probabil meritai o familie mai bună.

Prietenii te dezamăgesc. Uneori vorbesc și vorbesc, doar ei și despre ei, dacă încerci să te strecori între cuvintele lor, simți că nu ascultă. Sunt oameni faini, sar să te ajute oricând ai nevoie, dar tu ai nevoie să te asculte. Sau te ascultă, dar nu sunt de ajutor. Sau adunat cu sau. Oricum, dezamăgitori.

Până la urmă, când faci bilanțul, totul e o dezamăgire.

Iubirea. Ah, cum ai visat-o. O comuniune totală între două suflete pereche. O aprobare totală, o îmbrățișare rotundă, o creștere continuă împreună. Și ce dezamăgire! Nu e așa. Ca să vezi.

Uneori sunteți total paraleli sau fiecare e pe insula lui. E adevărat că îți spune cu grijă:”E ud pe jos, să nu aluneci.” „Tava asta e fierbinte, să nu o atingi”. Îți face cafeaua și te îmbrățișează când plângi, dar iubirea, comuniunea aceea sublimă, zeiească, acea iubire unde e?! Dezamăgitor.

Să nu mai vorbim de slujbă. În ce hal poate să te dezamăgească. În fiecare zi te suge de viață și te omoară cu rutina. Ești prost plătit și tu îți dai sufletul în munci de ocnaș. Ar fi trebuit să fie pasiune și dedicație, dar e doar corvoadă și plictiseală.

Să nu mai vorbim de sănătatea și tinerețea ta. Care se duc naibilui secundă cu secundă. Acum zburzi pe plaiurile energiei și ale frumuseții veșnice, acum nu mai poți căra un rucsac că te lovește sindromul umăr, braț și toată mâna îți atârnă ca un animal mort, atâta tot că te doare de bolunzești.

Acum faci zece feluri de mâncare în câteva ore, plus lustruiești toată casa și făurești cel mai grozav Crăciun, acum faci doar o supă și recunoști cinstit :”Sunt rupt, mă duc să mă culc.” Și oricum, nu mai poți mânca decât un singur fel. Absolut dezamăgitor cum din tânătr strălucitor ai devenit peste noapte bătrân scârțâitor.

Și apoi felul în care te dezamăgești pe tine însăți. Greșelile pe care le faci, pe care le repeți, felul în care îi rănești pe cei dragi, prostiile toate, aiurelile tale, modul groaznic în care crești, lovind în jur și lovindu-te la fiecare pas. Îți vine să îți acoperi ochii să nu te mai vezi. Să te ascunzi în întuneric și să-ți plângi de milă și de propria-ți prostie până îți dai duhul.

Acum știi, puteai mai bine.

Puteai să stai cu tatăl tău în noaptea în care a murit. E adevărat că nu ai știut că taman atunci se va duce pe cele plaiuri verzi frumoase, dar puteai să o faci totuși. La fel cu mama ta. Puteai să stai cu ea în noaptea de dinaintea morții. Ai fost acolo de dimineață, te-a așteptat ea, ca să poată să moară. Dar puteai să n-o lași nepăzită și negrijită de tine în noaptea de dinainte.

Puteai să nu-ți dezamăgești copilul atunci și atunci și iar atunci.

Puteai să fii mai puțin aiurită, fantasmagorică, oh, câte puteai. Puteai fi perfectă, zău așa. Dar n-ai fost.

Dar chiar n-ai fost.

Așa că ai eșuat în toate. Ești o dezamăgire pentru tine însăți și probabil o dezamăgire pentru toți ceilalți.

Ți-ai dezamăgit părinții, prietenii, ți-ai dezamăgit copilul. Ți-ai dezamăgit iubirea. Vai de capul tău.

Stau pe un șezlong, față în față cu marea. E mai albastră ca oricând, la fel de albastră și de senină în întregul ei ca în orice altă zi cu soare a vieții ei veșnice.

O iubesc când e așa.

Uneori e plumburie și turbată și ia vieți omenești. Uneori e gri palid, melancolică și plânge încet sub stropii de ploaie care răpăie monoton. Verde mâlos, plină de alge. Smarald și turcoaz, contopite în oglinzi translucide. Frumoasă, niciodată urâtă, iubitoare, dușmănoasă, de o tandrețe nesfârșită, ucigașă în furia ei. Toate la un loc. Deodată sau pe rând.

E absolută.

Te poate dezamăgi uneori. Dar tot frumoasă rămâne. Când pui semnul final, acel mare egal al tuturor sumelor, e absolută. Curajoasă, minunată, dătătoare de viață.

E Marea însăși, mama tuturor albastrurilor și a apelor. E seninul atotstăpânitor. Și e furtuna.

Stau pe șezlong și zâmbesc. Sunt fericită.

Sunt curajoasă, sunt descurcăreață, sunt plină de iubire, sunt minunată. Știu asta la fel cum știu că exist acum.

La naiba cu dezamăgirea.

Suntem toți ca marea. Plini de furtuni, de griuri, de mâluri întoarse și tulburate. Înecați în pâlcuri de alge și strălucind în păduri de corali fascinante. Suntem doldora de albastru de portocală, frumoși până în străfundurile primordiale ale albastrului.

Suntem pur și simplu ceea ce suntem.

Nu e loc de dezamăgire aici. Ce să faci cu ea?! La ce e bună?! La nimic.

E loc doar de iubire.

Iubirea, mereu numai ea.

Ceea ce făurim din iubire e miracolul nostru de fiecare zi. E dansul nostru grațios din zori de zi pe malul mării. După furtună, când toți pescărușii coboară în volute line. E zborul nostru ascuns într-o fluturare de gene.

E poarta noastră spre absolut.

E modul în care putem deveni perfecți, noi, cea mai imperfectă creație a lumii.

Pâinea mea caldă și bună de fiecare zi

Cri (întinzându-se pe șezlongul care întâmplător e chiar în fața mea): - Liliuca, dacă vrei să vezi marea te uiți la mine.

Lilike, mulțumită peste poate, adăpostită la umbră, sub umbrelă: - Întotdeauna, Cristinelu' meu. De câte ori mă uit la tine văd marea și numai marea.

Eu în umbră, el în soare, fiecare cum îi place. Din când în când Cristinelu’ mă privește grijuliu, să vadă dacă nu m-a ajuns din urmă soarele, așa cum stau eu ca regina din Saba tolănită pe șezlong.

-Hai sus, zice, să te mut.

Apoi mă răsucește artistic, cu instinct infailibil. Și sunt iar în umbră, protejată ca un pui în găoace.

Li: - Îți mulțumesc că ai grijă de mine, Cristinelu’.

Cri: - Asta-i slujbă cu normă-ntreagă, Liliuca.

Pentru că el știe cu cine are de-a face.

Pentru că știe că așa mi-e felul și chiar nu ai ce face.

Pentru că moare de grijă să nu pățesc ceva.

Și atunci încearcă să-mi netezească toate drumurile.

De câte ori trec strada mă ia de mână și se asigură vigilent că nu mă calcă ceva. Eu cu ochii pe sus, în albastrurile cerului.

Dacă luăm masa la restaurant, fără să spună o vorbă, îndepărtează liniștit toate chestiile pe care aș putea să le răstorn în timp ce gesticulez aprins expunându-i teoria Nesimțitului și cât de curajoasă o să fiu eu în luptă cu sus numitul. Fanfaroană și lăudăroasă, ca de obicei. El calm și blând. Ca de obicei.

Dacă mă doare umărul îmi cară el rucsacul, salahorind cu două bagaje în spinare pe drumurile Greciei, absolut toate pârlite de soarele deșerturilor. Îmi face masaj și mă dă cu gel de zeci de ori pe zi.

Îmi face cafeluța de dimineață și mă bibilește în timp ce eu îmi întrețin asiduu rețelele de comunicare.

Îmi încarcă telefonul, tableta, e mereu responsabil cu prizele, încărcătoarele, mașinăriile obscure de cafea, de spălat, orice e prea mult pentru mine, total aeriană cum sunt.

Când stau în cumpănă între 414 alegeri (atâtea restaurante sunt în Rethymno) îmi spune dulce:

- Unde vrei tu, Liliuca mea. Acolo mergem.

-  Dar tu unde vrei?! îl întreb eu țâfnoasă de atâta potențial, al meu și numai al meu.

-  Unde vrei tu, acolo vreau și eu, îmi răspunde el, la fel de blând și de netulburat.

În concluzie, puțin îi pasă unde mânâncă, îi pasă doar de mulțumirea mea.

Mereu îmi lasă mie cele mai bune îmbucături și mai ales ultima îmbucătură, care e cea mai prețioasă. Mă îmbie cu mâncarea lui și împarte generos totul. Știe că-s pofticioasă la maximum. Știe că de-aia nu mă duc la all inclusive, că aș vrea să gust toate catralioanele de mâncăruri de acolo. Atâta-s de silly.

Mă ascultă cu atenție când îi povestesc serialul coreean la care mă uit și zâmbește cu drag când îmi dau lacrimile. C-așa plâng eu când îi povestesc chestii. Îi spun cât de tare m-a atins la inimu cum eroina, bătrână fiind, este rugată să scrie o poezie, ea însă colorează în albastru pagina, un albastru intens și frumos iar povestea sare cu zeci de ani în urmă drept în fața unei mări tulburător de albastre. Omu’ meu e atât de înduioșat de ochii mei aburiți încât promite că se va uita și el la serial împreună cu mine. Care mă voi uita încă o dată cu el pentru că asta mă va face fericită.

Vă dați seama?! Se va uita săracu’ la "Iubire din coji de tangerină". Ce nu face el pentru mine.

Pe plajă iar, studiază poziția soarelui, face permutări cu poziția umbrelei, stabilește unghiul exact unde va fi cantitatea dorită de umbră și îmi mută șezlongul exact în spotul ideal. Așa cum îmi doresc eu. Tot la juma’ de oră face asta, soarele ăsta nu stă, dom’le, locului.

Odată era în apă când a năvălit soarele peste mine, n-am avut încotro și m-am ocupat eu de mutarea șezlongului. Neînțelegând nimic din unghiurile realității combinate la infinit cu sulițele solare, aproape am ajuns în apă tot răsucind nenorocitul de șezlong. Epuizată de propriile-mi eforturi supraomenești, l-am căutat cu privirea în apă. Atât. Nimic mai mult. Doar i-am prins privirea în cătarea mea albastră. Privirea lui la fel de albastră ca a mea. Că de-aia combinate dau în miez de portocală. A ieșit imediat și m-a salvat de la moartea cruntă prin arsură solară.

Mai trebuie să aibă grijă să nu dau cu capul în stâlpii de pe trotuare, să nu mă calce bicicletele pe care nu le aud venind, ce mai, o slujbă cu normă întreagă. Știu și văd. Cum trăiesc în căușul palmelor lui calde. Cum mă iubește de bine.

Nu că nu m-aș descurca și singură. Nu că n-aș putea să fiu alertă și pe poziții de luptă, nu că n-aș putea trăi împlântată în realitate ca un cui în lemn. Dar așa, protejată ca un fluture în cocon de chihlimbar, am timp. Tot timpul din lume.

Care timp are răbdare cu mine. Și pot să mă înfășor în albastru de portocală după placul inimii. Așa pot simți gustul dulce, parfumat al mandarinelor.

D-aia înțeleg pe deplin iubirea din coji de portocale.

Dacă vreau să mănânc niscaiva fructe, mi le decojește și mi le aduce pe farfuriuță, în timp ce eu scriu, cu ochii pierduți departe tare, în miezuri de mări albastre.

Și, foarte important, are grijă mereu, clipă de clipă să nu devin o nesimțită a acestei lumi. Da, da, am această tendință. O tendință înnăscută de animal de pradă de a mi se părea că anumite lucruri mici nu au importanță. Și atunci nu le văd. Odată ce am decretat că ceva mi-e indiferent, ferească sfântu'! Îmi pun ochelari de cal și mă duc ca mârțoaga doar înainte.

Nu văd că umplu de apă săpuniera prietenei mele dragi, nu văd că mătur doar sub patul meu, nu și al ei. Că șezlongul meu în căutare de umbră poate deranja șezlongul vecin. Că vocea mea amplă de profesoară poate zgâria urechile oamenilor de bună credință, că râsul meu exploziv e ca o tornadă la vale pentru unii. Nu văd că dorința mea pură, vitală e atât de strașnică, de țeapănă încât pune la pământ toate celelalte dorințe.

Și atunci știu că îl am pe el. Să mă apere de rele. De balauri. De biciclete. Să mă apere pe mine de mine însămi. Să nu mă lase să fiu o bestie nesimțită a acestui pământ.

Pentru că, așa cum toată lumea o știe, eu sunt doar o floare a soarelui și o buburuză dulce și nevinovată. Nimic altceva, zău așa.

Îți mulțumesc, Cristinelu meu’. Pâinea mea caldă și bună de fiecare zi.