- 2 days ago
- 3 min read

Casa bucurându-se încetișor de mirosul de scorțișoară coaptă și vanilie caramelizată. Aromele o învăluie și o acoperă în prag de înserare, păturică bună de ținut întunericul și frigul departe. Sunt prăjiturelele mele din făină de migdale și curmale. Da, două ingrediente și atât, cu un praf de scorțișoară aruncat artistic deasupra și niște scântei de ciocolată neagră. Bune rău de tot.
Savarinele pe care i le fac în premieră dragului meu. Săracu’, e una din prăjiturile lui preferate, dacă nu deținătoarea locului absolut în cursa nesfârșită a prăjiturilor și nu i-am făcut-o niciodată pentru că mie nu îmi place. Uneori mă minunez singură cât de egoistă sunt. Acum m-a lovit generozitatea- săgeată drept în inimă și mă simt atât de bine. Exact cum scrie la carte. Dă și tu ceva și va veni înapoi!
Ciripitul vioi care intră pe fereastra larg deschisă, împreună cu adieri de aer înmiresmat de ploaie și ocean. Mă face să simt că e departe marea dar nu așa de departe.
Liniștea dulce din sufletul meu.
Bujorul pe care tocmai l-am cules din grădină, din uimitoarea recoltă de patru flori exact. Am așteptat cu răbdare ca furnicile care locuiau în el să-și dea seama că e cazul să plece, apoi l-am pus în mijlocul mesei cu parfumu-i corai rostogolindu-se gingaș de colo până colo.
Această sâmbătă perfectă.
Somnul meu de amiază de aproape două ore. Adânc, cufundare albă în neant și armonie. Piatră, bolovan, munte și privire de sus asupra lumii.
Fiul meu strălucind tot a fericire roz flamingo.
Vântul de nord care flutură frunzele moi ale glicinei și alungă orice presupusă urmă de vară caniculară.
Eu stând în genunchi și vorbind cu florile în timp ce smulg cu grijă coada calului care se încăpățânează să răsară pe tot locul, îmbrăcată bine în acest început de iunie, sperând din toată inima că nu o să înceapă să plouă până nu termin. Înconjurată de verde de toate culorile.
Mănunchiul de leuștean pe care l-am adus în casă, mirosind deja a ciorbițe viitoare și a copilărie, leușteanul ce crește pe lângă daliile uriașe cumpărate din Olanda, crește și visează cu nonșalanța impecabilă a naturii transplantate din grădina din Lonea taman în York-ul vikingilor. Toate laolaltă și deodată.
Degetele mele mângâind ușor pozele de pe peretele amintirilor și al rădăcinilor. Simțind arsura ușoară a iubirii păstrată suvenir în zâmbetele călătorilor. Cei mai dragi călători ai inimii mele.
Libertatea de a nu face nimic în această zi efemeră de sâmbătă, doar lucruri mărunte, pașnice și lipsite de importanță.
Mirosul codițelor de roșii în care îmi bag nasul de fiecare dată și inspir adânc. În momentul în care aroma lor se așază cumsecade în mijlocul arterelor și al cărărilor interioare spre inimă, sunt exact în marea grădină din Tomnatic, plină ochi de șiruri ordonate de roșii uriașe, zemoase, din cele care nu pot fi niciodată uitate în vreo viață. Învăluită în plăcere și zâmbet de viață lungă. Mama și tata râd pe undeva prin bătătură și toate zilele sunt în fața mea, neașternute încă la marginea drumului. Roșiile de astăzi sunt de Sainsburry, dar aroma lor e pur și simplu ceea ce trebuie. Esență a vieții, dulce-acrișoară, aromind a copilărie și a vacanță. A bine și a nemurire.
Cana uriașă cu apă rece și lămâie, nu multă, nu într-atât încât să-ți strepezească dinții, ci doar atâta cât să-ți amintească de vara grecească și de lămâile uriașe căzute în iarbă, dodoloațe și pline de soare. O lămâie cufundată în soare e aproape dulce, cu sucul copt și auriu, gata să fie mușcată și înghițită hulpav într-o revărsare de sete și împlinire glorioasă.
Simțirea deplină a acestui Acum și Aici, perfecte în frumusețea lor blândă, cu nuanțe de pin și stejar alb.
Fericirea vine peste mine în ploi englezești. Permanente și efemere. Mai picură, mai stă, mai stropește, mai dispare. Dar sigur revine și îmi bate în geam cu degete nerăbdătoare. Cu stropi limpezi și curați, aduși de vânturile din nord, tremurând translucid sub griul și albastrul cerului.
Întotdeauna îi deschid fereastra și o las să intre.