Pâinea mea caldă și bună de fiecare zi

Cri (întinzându-se pe șezlongul care întâmplător e chiar în fața mea): - Liliuca, dacă vrei să vezi marea te uiți la mine.

Lilike, mulțumită peste poate, adăpostită la umbră, sub umbrelă: - Întotdeauna, Cristinelu' meu. De câte ori mă uit la tine văd marea și numai marea.

Eu în umbră, el în soare, fiecare cum îi place. Din când în când Cristinelu’ mă privește grijuliu, să vadă dacă nu m-a ajuns din urmă soarele, așa cum stau eu ca regina din Saba tolănită pe șezlong.

-Hai sus, zice, să te mut.

Apoi mă răsucește artistic, cu instinct infailibil. Și sunt iar în umbră, protejată ca un pui în găoace.

Li: - Îți mulțumesc că ai grijă de mine, Cristinelu’.

Cri: - Asta-i slujbă cu normă-ntreagă, Liliuca.

Pentru că el știe cu cine are de-a face.

Pentru că știe că așa mi-e felul și chiar nu ai ce face.

Pentru că moare de grijă să nu pățesc ceva.

Și atunci încearcă să-mi netezească toate drumurile.

De câte ori trec strada mă ia de mână și se asigură vigilent că nu mă calcă ceva. Eu cu ochii pe sus, în albastrurile cerului.

Dacă luăm masa la restaurant, fără să spună o vorbă, îndepărtează liniștit toate chestiile pe care aș putea să le răstorn în timp ce gesticulez aprins expunându-i teoria Nesimțitului și cât de curajoasă o să fiu eu în luptă cu sus numitul. Fanfaroană și lăudăroasă, ca de obicei. El calm și blând. Ca de obicei.

Dacă mă doare umărul îmi cară el rucsacul, salahorind cu două bagaje în spinare pe drumurile Greciei, absolut toate pârlite de soarele deșerturilor. Îmi face masaj și mă dă cu gel de zeci de ori pe zi.

Îmi face cafeluța de dimineață și mă bibilește în timp ce eu îmi întrețin asiduu rețelele de comunicare.

Îmi încarcă telefonul, tableta, e mereu responsabil cu prizele, încărcătoarele, mașinăriile obscure de cafea, de spălat, orice e prea mult pentru mine, total aeriană cum sunt.

Când stau în cumpănă între 414 alegeri (atâtea restaurante sunt în Rethymno) îmi spune dulce:

- Unde vrei tu, Liliuca mea. Acolo mergem.

-  Dar tu unde vrei?! îl întreb eu țâfnoasă de atâta potențial, al meu și numai al meu.

-  Unde vrei tu, acolo vreau și eu, îmi răspunde el, la fel de blând și de netulburat.

În concluzie, puțin îi pasă unde mânâncă, îi pasă doar de mulțumirea mea.

Mereu îmi lasă mie cele mai bune îmbucături și mai ales ultima îmbucătură, care e cea mai prețioasă. Mă îmbie cu mâncarea lui și împarte generos totul. Știe că-s pofticioasă la maximum. Știe că de-aia nu mă duc la all inclusive, că aș vrea să gust toate catralioanele de mâncăruri de acolo. Atâta-s de silly.

Mă ascultă cu atenție când îi povestesc serialul coreean la care mă uit și zâmbește cu drag când îmi dau lacrimile. C-așa plâng eu când îi povestesc chestii. Îi spun cât de tare m-a atins la inimu cum eroina, bătrână fiind, este rugată să scrie o poezie, ea însă colorează în albastru pagina, un albastru intens și frumos iar povestea sare cu zeci de ani în urmă drept în fața unei mări tulburător de albastre. Omu’ meu e atât de înduioșat de ochii mei aburiți încât promite că se va uita și el la serial împreună cu mine. Care mă voi uita încă o dată cu el pentru că asta mă va face fericită.

Vă dați seama?! Se va uita săracu’ la "Iubire din coji de tangerină". Ce nu face el pentru mine.

Pe plajă iar, studiază poziția soarelui, face permutări cu poziția umbrelei, stabilește unghiul exact unde va fi cantitatea dorită de umbră și îmi mută șezlongul exact în spotul ideal. Așa cum îmi doresc eu. Tot la juma’ de oră face asta, soarele ăsta nu stă, dom’le, locului.

Odată era în apă când a năvălit soarele peste mine, n-am avut încotro și m-am ocupat eu de mutarea șezlongului. Neînțelegând nimic din unghiurile realității combinate la infinit cu sulițele solare, aproape am ajuns în apă tot răsucind nenorocitul de șezlong. Epuizată de propriile-mi eforturi supraomenești, l-am căutat cu privirea în apă. Atât. Nimic mai mult. Doar i-am prins privirea în cătarea mea albastră. Privirea lui la fel de albastră ca a mea. Că de-aia combinate dau în miez de portocală. A ieșit imediat și m-a salvat de la moartea cruntă prin arsură solară.

Mai trebuie să aibă grijă să nu dau cu capul în stâlpii de pe trotuare, să nu mă calce bicicletele pe care nu le aud venind, ce mai, o slujbă cu normă întreagă. Știu și văd. Cum trăiesc în căușul palmelor lui calde. Cum mă iubește de bine.

Nu că nu m-aș descurca și singură. Nu că n-aș putea să fiu alertă și pe poziții de luptă, nu că n-aș putea trăi împlântată în realitate ca un cui în lemn. Dar așa, protejată ca un fluture în cocon de chihlimbar, am timp. Tot timpul din lume.

Care timp are răbdare cu mine. Și pot să mă înfășor în albastru de portocală după placul inimii. Așa pot simți gustul dulce, parfumat al mandarinelor.

D-aia înțeleg pe deplin iubirea din coji de portocale.

Dacă vreau să mănânc niscaiva fructe, mi le decojește și mi le aduce pe farfuriuță, în timp ce eu scriu, cu ochii pierduți departe tare, în miezuri de mări albastre.

Și, foarte important, are grijă mereu, clipă de clipă să nu devin o nesimțită a acestei lumi. Da, da, am această tendință. O tendință înnăscută de animal de pradă de a mi se părea că anumite lucruri mici nu au importanță. Și atunci nu le văd. Odată ce am decretat că ceva mi-e indiferent, ferească sfântu'! Îmi pun ochelari de cal și mă duc ca mârțoaga doar înainte.

Nu văd că umplu de apă săpuniera prietenei mele dragi, nu văd că mătur doar sub patul meu, nu și al ei. Că șezlongul meu în căutare de umbră poate deranja șezlongul vecin. Că vocea mea amplă de profesoară poate zgâria urechile oamenilor de bună credință, că râsul meu exploziv e ca o tornadă la vale pentru unii. Nu văd că dorința mea pură, vitală e atât de strașnică, de țeapănă încât pune la pământ toate celelalte dorințe.

Și atunci știu că îl am pe el. Să mă apere de rele. De balauri. De biciclete. Să mă apere pe mine de mine însămi. Să nu mă lase să fiu o bestie nesimțită a acestui pământ.

Pentru că, așa cum toată lumea o știe, eu sunt doar o floare a soarelui și o buburuză dulce și nevinovată. Nimic altceva, zău așa.

Îți mulțumesc, Cristinelu meu’. Pâinea mea caldă și bună de fiecare zi.

Desăvârșire

Am o dimineață absolut glorioasă în care toate mi se par perfecte.

Cred că e efectul dispariției durerii. Aia de umăr. Și totul strălucește.

Cerul e plin ochi de seninătate. Marea cu vălurele pe tot întinsul e plină ochi de dantele albastre.

Culeg pietricele și sunt extaziată de frumusețea lor simplă, rezultatul a mii de ani de șlefuire anonimă. Seamănă cu oamenii aceia rari, prețioși, care luminează în întuneric, felinare încărcate de argint fluid. Oameni speciali pe care îi întâlnești din când în când în viață și atunci simți că totul a meritat. Că desăvârșirea există.

Grația blândă a zâmbetului oferit mie de drăguța grecoaică de la barul de pe plajă.

Stau în Mediterană până-n gât  și tropotesc cu picioarele într-un Călușar neaoș, get-beget. Nu mă mai încap de bucurie. Sunt doar eu și toată marea e a mea.Tot albastrul ăsta primordial, esențial, rupt din soare și din celălalt albastru. Al meu. Și numai al meu. Nimeni nu vine pe plajă la ora 8.

Serialul coreean la care mă uit și care mă face să zâmbesc acum într-aiurea spre linia orizontului e doldora de frumusețe și dulceață.

Sucul meu de mandarine clipocind a gheață.

Bucuria de a fi încă pe această plajă.

Încă sunt. Încă sclipesc.

Încă îmi sporește frumusețea de la apa mării, precum pietricelelor de-abia culese.

Încă sorb mandarinele prin toți porii.

Marea se întâmplă la nesfârșit. Simplă. Veșnică.

Albastru clar de nu-mă-uita.

Pepenită, nu artrită

Ce mai poveste! 😊))

Mâna a început să mă doară din a doua zi în Corfu. Așa ceva. Stricătoare de vacanță, durerea era sâcâitore, permanentă, nu mă lăsa să dorm. Îmi ridicam brațul cu mâna cealaltă și mă văitam de numa'. După o matură analiză post mortem, am tras concluzia ca de la mărețul meu rucsac minimalist, destul de greu, hm. Așa, pe la vreo 8 kile. Se pare că am ajuns vremurile în care nu mai pot căra minimalismul în spinare. Tre să mă întorc la trolerul pe roți, unul mititel totuși, să nu renunț și la concepte.

Aseară m-am uitat la Viața lui Chuck. Film bun, dar straniu. Nici nu știu cum am rezistat până la sfârșit, nu-mi plac filmele distopice. Să fii pe malul mării, cu valurile cântând ritmic la porțile balconului tău și să te uiți la chestii absconse, robotice, cu minimum de mișcări și actori, încercând să-ți accesezi rezervorul de metafore negative e prea de tot. Târâș, grăpiș l-am dus la bun sfârșit, m-am lăudat singură pentru curajul și puterea de care dădusem dovadă și am încercat să dorm.

Mă durea umărul de numa’. Poate de-asta rezistasem la Chuck, durere peste durere. Oricum mă suceam, durerea era acolo, sâcâitoare în fundal, aprigă până la mușcătură cu dinți în prim plan. Fără rezolvare, cufundătoare în neanturi și distrugătoare de albastru. Că albastru albastru, dar când te loveste sindromul braț, umăr, se cam griulește totul.

În cele din urmă am căzut în somn. Subconștientul meu a sărit la datorie. În plină fantezie distopică, m-a dus de mână la doctor. Care doctor corfian a decretat la modul absolut: „Suferi de pepene de septembrie. Te tratez imediat. E o boală des întâlnită pe aici”.

Mintea mea din vis chiar știa. Mâncasem pepene cu o zi înainte, pepene grecesc, dulce, rece, copt în soare peste soare. Tratamentul potrivit în vis a fost o apăsare bruscă, dureroasă pe burtă pe care doctorul mi-a administrat-o cu două degete, în stil chinez probabil. Că de ce să nu amesteci grecescul cu chinezescul dacă tot te afli pe tărâmul tuturor posibilităților. Ce legătură o fi avut umărul cu burta numai distopicii știu. Ultima parte a tratamentului a fost o felie groasă de pâine unsă cu două degete de unsoare, de-aia de la garniță, absolut delicioasă. Administrată tot de doctorul cu pricina. Am mâncat-o cu mare poftă, scufundată până-n gât în foamea și apetitul copilăriei. Apoi nu m-a mai durut nimic și am dormit buștean.

Dimineața, mișcându-mi cu grijă umărul și simțind doar un ușor disconfort, bucuroasă până peste poate i-am povestit lui Cristinelu’ de tratamentul administrat de subconștientul meu în vis, nu de alta, dar el e mare fan unsoare pe pită și nu voiam să piardă așa ceva.

M-a ascultat răbdător, săracu’ și apoi a spus cu blândețe: „Liliuca mea, cred că a fost bun și gelul ăla cu ardei iute.” Oricum singurul pe care l-am găsit la buticurile de plajă grecești.

Am aprobat, dar ce știe el. Nu are habar de distopii. Alb-negru, dar câte înțelesuri dedesubt. Toate tăvălite prin untură țărănească, cu gust de cărniță.

Mâna mă doare încă, dar e suportabil, se va vindeca, știu că am trecut hopul. Și l-am trecut azi noapte-n vis.

Pentru că e clar, nu am artrită, ci doar pepenită. Ba chiar distopică.

Lili (pozitivă la maximum): - Uite, Cri, nu mă mai doare mâna non-stop, doar când o mișc. Și pot să o ridic un pic.

Cri (conclusiv): - Până se termină concediul și mergi înapoi la hei-rupul de la grădiniță te refaci complet.