Ca un puffin

O veche zicală japoneză spune:

„Cazi de șapte ori, ridică-te de opt.”

Este evident ce poate să însemne asta. Nu vin cu explicații în plus. Fiecare face ce vrea cu sfaturile și le interpretează cum poate.

Eu am aplicat mărețul sfat mai ales în ceea ce privește genoflexiunile.

După multe luni, poate ani de insesizabili și mărunței „Au! au au au!”, m-am trezit că picioarele mele au început să-și schimbe funcția vitală și să se resemneze. Nu mai puteam îndoi genunchii, nu mai puteam să fac vreo genoflexiune, doamne feri! Și mai ales nu mai puteam să merg mai mult de zece minute fără să încep să-mi plâng de milă.

În loc să admir frumusețea clară a cerului albastru sau delicatețea ordonată a grădinilor englezești, am început să mă concentrez pe stăpânirea măgarului încăpățânat și nervos al durerilor de picioare. Măgar, că nu pot să-l numesc cal nărăvaș. Mustangii sălbatici aparțin tinereților, fiecare vârstă cu animalul ei! Să nu confundăm ridicările din genunchi cu sprinturile.

Cum a fost ușor să extrapolez dezvoltarea nefericită a evenimentelor în următorii ani, mi-am dat seama că spiritul uman poate să se înalțe din cenușă din nou și din nou, așa că de ce nu și genunchii, zău așa. Că Phoenix-ul binecunoscut nu vine cu recomandare specială de chestii spirituale!

Am purces la drum. Cu totul nemetaforic am început cu o îndoire jalnică și dureroasă care nici măcar nu semăna a genoflexiune și cu grimase de tot felul. Puteam să câștig o medalie la olimpiadele nefericirii și autocompătimirii. La categoria „Ce-am fost și ce-am ajuns!”. Puteam să las naibilui sfaturile japoneze și să mă apuc de bocetele tradiționale românești. Brusc mă simțeam pregătită să mă întorc la cele strămoșești și mai ales la matricele mioritice. Alea cu „Nu am ce face, dar de-o fi să fie...”.

Am continuat. Nici nu știu cum. Cred că disperarea de a aluneca la vale era mai mare decât durerea de a mă târî la deal. Fără să forțez prea mult, că de, înțelepciunea caracteristică vârstei e oareșicum din belșug, am continuat să îmi îndoi picioarele în ritmuri de baladă populară! Înțeleagă cine ce-o înțelege.

Spre mirarea mea deplină, genunchii au început să se redreseze. Încercare cu încercare, zi după zi.

Acum fac zece genoflexiuni corecte, fără nici un geamăt de durere. Încă sunt uimită.

Încă mă simt ca un drăguțel de puffin taman ieșit dintr-o furtună de gheață. O biată pasăre, măruntă și neînsemnată, dar încă legănându-se portocaliu-roșu pe pământul aspru, denivelat.

Un puffin care își caută încă marea și e în stare de orice pentru albastrul ei.

Pășesc solemn prin zilele mele, cu vechi zicale japoneze și cu speranță.

Oare să încerc și niscaiva mici, mici sărituri?!

Trandafiri, ploaie și cireșe

Încă o dată de la capăt.

O nouă căsuță, o nouă grădinuță. Între noi fie vorba nu știu cum am trăit o viață fără grădini. Acum nu mai pot fără. O grădină îți poate salva viața. Poate să te umple de sens, de conținut, de reziliență, de euforie, de flori. O grădină poate să te treacă dintr-o casă în alta, dintr-un plan existențial în următorul. Nu se poate fără.

Încă simt dragul meu în fața trandafirilor proaspăt sosiți. Aici și acum.

Mărunței, plini de posibilități, doar frunze verzi și țepi. Mici și aroganți. I-am supravegheat obsesiv după plantarea lor în grădinuța din fața casei. În fiecare zi învârtindu-mă pe lângă ei, pipăindu-i cu grijă, căutându-i de boli imaginare și bucurându-mă de fiecare frunzuliță aruncată spre înalt. Văzându-i cum cresc și cresc, nu se lasă biruiți de ploile nesfârșite de martie. Și de aprilie, de mai și de iunie. Primii bobocei, deschizându-se încet în flori superbe, în culori de inimă bună.

Lucru desăvârșit, trandafirii lumii!

Încă știu mirarea mea în fața copacului din noua mea grădină. Ce pom o fi oare? Proporționat și frumușel în rămurișul lui lipsit de frunze, ridicându-se grațios din iarba verde, verde. Cum să nu vibreze de atâta verde când plouă de le rupe?! Un avantaj de necontestat al apei care cade din cer zi după zi e verdele profund, deplin, vibrant. Mai să ierți ploaia.

Când s-a umplut de flori, am știut. E cireș. Încântarea mea țopăia de-a lungul și de-a latul crengilor ninse abundent ca o mierlă fericită în mijloc de oază. La început am crezut că e ornamental, dar a continuat să mă surprindă. Au apărut cireșele, îmbrăcate în alt fel de verde. Pal, translucid, firav. Ploua peste ele și nu se mai oprea. Nu au să se coacă, m-am gândit, cuprinsă brusc de pesimism. Atât de nespecific firii mele de obicei destul de pricepută la zugrăvirea realității.

Lună după lună, cireșul și-a văzut de treburi. Cireșele au continuat să existe în ciuda scenariilor negative. Ba chiar au continuat să se roșească. Am petrecut clipe delicioase, culegându-le zilnic pe cele mai rumenite și ronțăindu-le fericită pe șezlongul adăpostit de ploaie, în timp ce citeam despre noile descoperiri în ceea ce privește speranța de viață a omenirii. Textul se potrivea de minune cu fructele ușor acrișoare. Oamenii urmează să trăiască ușor și sănătos până peste 120 de ani. Nu eu, e clar, dar dulce oricum.

A venit apoi momentul apoteotic. Coacerea. Transformarea cireșelor în mici globulețe perfecte. Savuroase. Tot mirată am fost. Cum să ai cireșe coapte printre ploi, în mijlocul Yorkshire-ului? Cam spre nordul Angliei. Cireșe de vară rotundă. Desăvârșite. La fel au considerat și toate păsările din zonă, atrase de roșul care licărea bogat în culcușul lui verde. Roșul, licurici călăuzitor.

Nu pot să cred câte păsări au venit să prade. Coțofene, porumbei și mai ales un stol de grauri. Ăștia au fost cei mai fioroși. Vreo sută de grauri venind în picaj să ospăteze. În cireșul meu cel prețios.

A fost o adevărată bătălie între om și forțele naturii, adică între noi și păsăretul întregii Anglii. Am cules toate cireșele. Am biruit. Dar ce să facem cu atâtea?! Am dat la toți vecinii.

Englezii s-au mirat și bucurat. Am pus la congelator. Pungi împachetate de vară pentru miez de iarnă.

Nu spun că mi-a fugit dulceața în foc și zile întregi am tot șters la lipiceala din întreaga bucătărie. Dar a meritat. O spun cu inima pe inimă.

În viața mea nu am mâncat atâtea cireșe. Cireșe în sus, cireșe-n jos, cireșe pe tot locul.

Absolut desăvârșiți, cireșii lumii.

Nu știu ce să zic de ploaie, dar de ce nu. Dacă ai căsuța ta, dacă ploaia nesfârșită mai lasă din când în când și soarele să trăiască, cerul albastru să-nflorească, treacă de la mine. Place și ploaia.

Mai ales în amestecul de cireșe cu trandafiri.

Propoziții simple despre fericire

Pregătesc micul dejun. Roșiile au codițe și trag adânc în piept aroma de roșu copt în soare, rumenit frumos între vreji și întinderi nesfârșite. O parte a creierului meu știe că astea sunt roșii de seră, dar pur și simplu aleg să neglijez această informație neesențială. Închid ochii. Sunt în grădină, în Tomnatic, satul copilăriei mele, locul unde am mâncat mereu cele mai bune roșii din tot universul. Sunt în mijloc de lume și respir cu poftă lumea. Lumea întreagă întipărită în miez dulce de roșie.

Dintre toate roșiile proaste și variate de la supermarket, le-am găsit pe cele mai bune. Sunt mulțumită. La fel și ardeii. Nu cei mari, barosani, în culori pictate artistic. Ci un soi mititel, parcă abia cules de pe câmpurile imaginației, parfumat exact cât trebuie și capabil să te arunce în călătorii majore, timp și spațiu contopite în gustul dulceag, unic, de verde și pământ.

Pateu de ciuperci făcut de mine, ce reușită, îmi zic în timp ce-l întind frumușel pe pâinea prăjită.

Ouă ratoto, învârtite în tigaie, cu puțin ulei de măsline și unt, plus niscaiva feta. Habar n-am ce e cu numele ăsta în capul meu, ratoto, bănuiesc că provine din moștenirea mea maghiară și l-am preluat de pe la bunica. Nici nu mă interesează cum se scrie, dar e unul din modurile mele preferate de a găti ouăle. Îmi place luciul lor un pic umed, galbenul cald răsturnat peste pateul de ciuperci. Niște frunzulițe de busuioc deasupra și culorile se joacă mulțumitor pe sandvișul de dimineață.

Îmi privesc capodopera mărunțică a dimineții și răsuflu adânc.

Mă plimb agale printre florile grădinilor mele, să văd cum se simt în dimineața asta de început de iunie. Am doi trandafiri deocamdată, unul e nobil, cu aere de lord englez, roșu purpuriu catifelat, roșu adânc, aproape ciocolatiu, dar cu nume ghiduș de om de rând. Eddy Mitchell. Aduce cu prințul deghizat în cerșetor sau invers. Mă distrează atât de tare numele lui, încât decid să îl păstrez. Oare e semn de alienare totală dacă vorbești cu trandafirii? Sau de sănătate mintală? Ce bine că nu îmi pasă chiar deloc. „Bună, Eddy, frumosule! Cât ești de minunat, cred că ești cel mai frumos trandafir văzut de mine vreodată. Îmi umpli inima de bucurie și de lumină.” Când vorbesc cu trandafirii, îmi permit să fiu cât de siropoasă doresc, lor le place. Celălalt e galben, un trandafir fără aere de noblețe, ciufulit de tot, dar adorabil. E sănătos tun și se cațără dezinvolt pe gardul de lemn, fericit că în sfârșit s-a mutat din ghiveciul strâmt în pământul gras plin de râme autohtone.

Uite și bujorii, mânca-i-ar mama. Tot doi. Tocmai am descoperit că trăiesc vreo sută de ani și că sunt floarea națională a României. Nu-i rău deloc, mă gândesc, în timp ce mai sorb o gură de cafea. O să le crească rădăcini lungi și adânci și o să înflorească mai departe pe aici, în timp ce eu o să mă volatilizez în aer de primăvară și de flori. Trag adânc în piept, miroase a caprifoi înflorit, c-așa e grădinuța mea, cu de toate. Pentru toate gusturile și încântările.

Avem și red robins. Adică un fel de vrăbiuțe dolofănele, cu pieptul de un portocaliu drăguț, rumenit de soare. Nu știu care soare, dar e bun și ăsta care este. Că decât deloc! Cireșul își apleacă crengile spre pământ, săracul, a făcut tot ce a putut. A înflorit alb, bogat și parfumat, cu promisiuni mii, zeci de cireșele, care probabil nu au să se coacă, nu s-a mai auzit de cireșe coapte dulce în ploaie, dar e bun și-așa, un cireș frumos de numa, plin ochi de sugestia cireșelor.

Mă aplec spre leuștean, să-l studiez. Sănătos tun. Așezat calm sub cireș, fără nici un fel de promisiuni deșarte, doar cu realitatea aromei de neconfundat a frunzelor verzi, verzi. Lui îi place ploaia.

Respir. Zâmbesc. Trăiesc și visez.

Fericirea stă cuminte pe lângă mine, cu aere de prietenă permanentă. Nu se grăbește niciunde.