Picătura de rai

“Și acum ce facem? Cum putem împăca faptul de a trăi deopotrivă în cele mai bune vremuri și în cele mai rele? Unde găsim o busolă pentru a naviga într-o lume pentru care nu avem nici o hartă? Există vreo voce a înțelepciunii care să înlocuiască absurditatea turbată, să ne aline sentimentele chinuitoare de insecuritate și să ne dea o fărâmă de speranță?

Răspunsul la complexitatea covârșitoare nu este o și mai mare complexitate, ci simplitatea reconfortantă.” (Alan Cohen, “Tao pe înțelesul tuturor”)

Poi și ce altceva să și faci? Cauți acel punct fix din sinele tău, cel de o simplitate reconfortantă, cel pe care l-ai purtat pe toate drumurile. Uneori ușor ca un fulg, alteori atârnând ca o piatră de moară de gâtul tău, gata să te trântească în noroi și genuni. Acel punct de lumină caldă ca mierea, simplu și cu totul lipsit de diversitate. Locul unde știi ca ai luptat să ajungi toată viața ta, locul spre care ai pornit în toate drumurile tale, deși el era deja cu tine. Ai rătăcit, ai plâns, ai râs în hohote, ai alergat și te-ai cutremurat de fericirile și nefericirile clipelor. Nu te-ai putut ridica din pat și te-ai ridicat. Nu știai să înoți dar ai înotat. Nu știai să zbori dar ai încercat și asta. Ai căzut din înalturi și te-ai ridicat din genuni și iar ai plecat mai departe în căutarea lânii de aur. Soarele ți-a ars aripile și ploaia ți-a spălat lacrimile.

Ai greșit tot ce se putea greși, ți-ai cules fără să vrei vinile presărate pe tot locul, vini pline de furie și de tristețe, la fel cum ai cules trandafirii și bujorii pe care tu i-ai plantat. Uneori te-ai înțepat, uneori te-ai alinat.

Dar oriunde te-ai dus, pe timp de zi și pe timp de noapte, ai știut unde e limanul. I-ai simțit fulguirea din când în când. Așa, de-aiurea, în timp ce pașii te purtau printre copaci înfloriți sau printre furtuni reci, ai simțit acea rotunjire interioară a preaplinului, a unei fericiri împăcate cu tot și cu toate. O fericire dulce și blândă, perfecțiunea ultimă, un scurt moment de liniște interioară deplină, fără nici o zbatere, fără nici o fâlfâire.

Asemenea liniștii care se așterne după ninsoare, când întreaga fire pare să-și țină respirația pentru a nu tulbura nesfârșita întindere de argint. Regatul alb al nemișcării.

Asemenea frumuseții clare de după ploaie, când curcubeul își întinde aripile dintr-un capăt în altul al orizontului și tu stai acolo, zâmbind din toată inima, cu fața scăldată-n aur și azur.

Asemenea euforiei de nedescris care ți-a cuprins inima în căușul ei fermecat când ți-ai ținut copilașul pentru prima dată în brațe.

O liniște care te îmbrățișează dimineața devreme, atunci când ai dormit adânc și bine și deschizi alene ochii în lumina rozalină ce te așteaptă fără grabă. Pentru un moment foarte blând simți că ai ajuns unde trebuie.

Lumea nu e mai mult sau mai puțin înfricoșătoare decât a fost întotdeauna. E aceeași zbatere între nisipuri continuu mișcătoare, aceeași luptă fără sfârșit de a ieși din mlaștini care vor să te înghită după ce te-au și mestecat cu dinți de fier ruginiți.

Fiecare își are poteca care șerpuiește printre fiare sălbatice și printre flori de câmp parfumate.

Poteci diferite, anotimpuri diferite, căderi și ridicări pentru fiecare. Nu sunt aceleași, dar sunt la fel.

Dincolo de toate astea, trăim și tot trăim, umblăm și tot umblăm, căutând. Nu încetăm să căutăm și nici nu știm ce. Dar uneori simțim clar ce ne trebuie.

Cred că de fapt ăsta e scopul mersului nostru prin această lume. Scopul final, ultim.

Să găsim picătura de rai dinăuntrul nostru.

Planul meu de viață lungă

M-am gândit îndelung la ce hotărâri mărețe aș putea lua pentru noul an. Pentru a evolua. Pentru a-mi schimba viața din bine în mai bine. Nu știu ce să zic, după atâția ani nou nouți, de-abia înființați pe lume, după atâtea hotărâri mai mult sau mai puțin revoluționare, că unele s-au repetat la nesfârșit, fără nici o finalizare, după atâtea și-atâtea bezmeticeli parcă nu aș mai avea încredere în rezoluțiile de început. Dar nici să merg așa de-aiurea, nu-mi vine. Cum să pășesc în noul an fără nici o dorință de ascensiune meteorică pe cerul propriei vieți?! Parcă nu dă bine. Nu dă chiar deloc bine în carta vieții mele. Să fac totuși ceva, zău așa.

Hm. Știu. Mi-ar plăcea să fiu mai slăbuță, așa, ca o vrăbiuță, dar n-am nici o idee cum să fac asta, cum să mă conving eu pe mine.

De la o vreme încoace am început să adaug kilogram peste kilogram, că nu pot să le numesc grame peste grame. Nu când în cinci ani am pus zece kile și nu m-am oprit încă, în mod evident.

Urc întruna pe această scară absolut diabolică. În ultimul an mi-am luat zborul de-a dreptul. Nici mai mult, nici mai puțin de cinci kile au fost adăugate așa, hopa-țopa, fără să clipesc. Nu e chiar zbor, e o scufundare nerușinată, dar indiferent de metaforă, e curat-murdar rău de tot.

Știu exact ce trebuie să fac. Cum știe orișicare, că doar nu ne-am născut ieri, alaltăieri. Tre’ să tai zahărul complet. Pâinea, la revedere. Adio delicioasele, mult iubitele paste cu feta și roșioare coapte. Nemapișta cartofi cu rozmarin și usturoi, poale-n brâu cu stafide dulcinele, adio merdenele ca la Timișoara și alte născoceli ce-ți fac viața mai frumoasă în toate cele. Fără cină. Post pentru 14 ore. Pardon, fasting, că așa îi zice acum. Aleluia! Etc, etc. Că deja mă ia cu leșin.

Mișcare, slavă domnului, nu trebuie să adaug pe listă, că fac destulă la grădiniță. Hm. Oare nu or fi cele plus zece kile extra, în fapt mușchii forțoși pe care i-am dezvoltat de când îi dau cu hei-rupul la copilași?!

Mă uit cu onestitate în oglindă, mda, nu. Nu sunt mușchi. E altceva.

Știu că s-au dus naibilui estrogenii și toate reglajele fine ale organismului. Metabolismul meu de rachetă în zbor. Servus și la revedere! Arderile cu furnalele deschise s-au transformat în implozii interne, care, culmea, îmi ard creierii și ideile, dar nu kilele, afurisitele!

Dar dincolo de realitățile inexorabile și neînduplecate, problema e alta. Nu știu cum să mă conving că vreau să slăbesc. Vai, să mă supun la atâta suferință și privațiune. Pentru ce oare când mi-e așa de bine?! Dar dacă o să-mi fie bine cât o să-mi fie și apoi n-o să-mi mai fie?! Poi nu ăsta e mersul normal al lucrurilor?! Adică rău și bine, toate de-a valma și vânturate prin viața ta de te ia cu zăpăceală și amețeală?! Bine, bine, dar dacă urcușul o să mă ducă pe culmi, pardon, văi adânci nebănuite încă?!

Zău, dacă trebuia să mă duc la sală, o dădeam naibilui din start. Niciodată nu mi-a plăcut nici un soi de sport. Doar mersul pe jos, treacă, meargă. Plimbăricile agale, dacă se poate pe la mare, alea-s favoritele mele. Cea mai grozavă plimbare din toate timpurile e cea de la balconul cu vedere la șezlongul de pe plaja grecească și înapoi. Cam zece minute dus, întors.

Capul zice “Tre’ să slăbești!”.

Capul zice „Măcar oprește-te din scufundare. Măcar rămâi așa.”

Când începe cu „măcar”, deja e clară situația. Chestia horror e că tot trebuie să îmi tai o grămadă de bunătățuri doar ca să mă țin cu nasul deasupra apei. Doar pentru măcarul ăsta. Nu să devin vreo silfidă, doar să mă opresc din acumulare. Să stau pe loc. Aici și acum. Nemapișta dulciurele și macaronele doar ca să îmi păstrez statura de azi. Impozantă.

Vai și aoleu, estrogenii mei! Aleluia! V-ați dus și nu vă mai întoarceți. M-ați părăsit cu nerușinare.

Oare ce-ar fi dacă nu aș renunța măcar la prăjitura mea de sâmbătă?! E artă culinară, nu ciuri buri. Mi se rupe inima să nu o mai fac, să nu o mai aleg dintre sute de alte prăjituri. Sunt de acord să elimin toate cinele, sărăcuța de mine. Dar prăjitura aia unică trebuie să o păstrez. Nu o dau la nimenea! Poate merge și așa, poate, poate.  Poate rămân la tonajul actual. Să îmi țin pumnii.

Nu-s chiar cum trăbă, dar dacă mi s-or evaporat toți estrogenii, și-or luat lumea-n cap, ce să fac?! Doar n-o să rămân și fără endorfine, zău așa. Asta ar fi mult, mult mai rău. Asta ar fi de-a dreptul dezastruos.

Sunt gata să-mi accept noua realitate, estrogenii servus! Endorfinele să-mi trăiască! Că de-alea mai am încă. Ba chiar destule. Și nu vreau să le dau cu piciorul, doar dintr-un moft așa, de subțirime exagerată. Că parcă-s încă bine. Pe picioarele mele, cu zâmbetul larg, încă adoratoare a soarelui și a albastrului.

Viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe să aibă drăguțele de ele! Endorfinele, adică. E bine, încă e bine. Să nu mă plâng, că nu am de ce. În fiecare zi există măcar un moment de claritate absolută și dulce, în care îmi spun: „Sunt fericită.”

Focul duduie în furnale, endorfinele țopăie pe bandă rulantă, kilogramele sunt în crescendo, dar ce să faci, nu poți să le ai pe toate.

Să acceptăm ce nu putem schimba. Ah, cât sunt de înțeleaptă.

Dar și să schimb ce pot, să mă opresc totuși. Asta ar fi într-adevăr culmea înțelepțirii, recunosc.

Tiramisu a la Roma, paste ca la Napoli, pâinică aburindă? Să rămână, dar în porții mici?! Sau să plece?

Votez categoric pentru prima variantă.

Voi fi oareșicum nici în car, nici în căruță, dar călare pe situație. Și cu capra și cu varza.

Să vedem dacă nu mă mănâncă lupul.

În urma hotărârii luate, endorfinele drăguțele se învârt ca titirezii într-un dans bezmetic al bucuriei. Ca pâinicile calde, bune de numa', puse-n cuptor, printre semințe de susan alb și negru.

Știam eu.

Ca o pisică în Grecia

E plin de pisici pe aici.

Dimineața, când ieșim, le vedem pe cele trei ale pensiunii în cele mai interesante, ciudate, absolut perfecte poziții. De o lejeritate indiferentă, suficientă sieși. Nu te deranjează cu nimic, nu le interesează prezența ta.

Preferata mea e una aurie, toată numai miere și frumusețe și relaxare. Stau tolănite la umbră, coada le atârnă leneș, de multe ori le vezi răsfirate leneș pe canapeluțele din grădină, pe pernele destinate turiștilor de o vară. Le doare-n cot. Unde le vine, acolo își trăiesc plăcerea clipei.

Sunt hrănite, am văzut castronașe cu boabe și castronașe cu apă presărate în cele mai neașteptate locuri. Pe o bordură pustie, de-a lungul plajei și al mării, în colțurile mai pașnice ale tavernelor, la poalele unui palmier. Toți grecii au grijă maximă de ele. Sunt semn de protecție și de noroc. Amulete leneșe în mișcare. Cum să nu le grijești ca pe ochii din cap?! Plus că-s frumoase de numa, bată-le norocu! Frumoase în ele însele, frumoase și înțelepte și mai ales pașnice. De o pășnicie ruptă direct din țara veșniciei. Sau poate din rai.

Își savurează lenea și căldura și traiul bun. Sunt ca niște turiști în propria lor țară. Sunt reginele măslinilor și ale portocalelor.

Sunt esențe zen.

Oricui i-ar plăcea să fie pisică în Grecia. Mie mi-ar plăcea.

Când ești în Grecia, față-n față cu marea, cumva îți ieși din tine însăți, intri într-o zonă protejată a minții tale, încuiată de obicei cu zăvoare de lumină și sfori verzi ca lianele. Și locuiești acolo pentru câte zile ai norocul. Locuiești în frumusețe albastră, cufundat până-n gât în splendoare, relaxat de nu mai poți articula un gând coerent, trăiești pur și simplu la cote maxime, la nivelul mării și al scoicilor. Departe de lumea dezlănțuită. Foarte departe.

Te tolănești în splendoare și lași lumea să aibă grijă de tine.

Te cufunzi până-n gât în lejeritatea ființei.

Ca o pisică aurie, cu ochii mari, verzi, senini până la transparență totală.