Stropi de fericire

Casa bucurându-se încetișor de mirosul de scorțișoară coaptă și vanilie caramelizată. Aromele o învăluie și o acoperă în prag de înserare, păturică bună de ținut întunericul și frigul departe. Sunt prăjiturelele mele din făină de migdale și curmale. Da, două ingrediente și atât, cu un praf de scorțișoară aruncat artistic deasupra și niște scântei de ciocolată neagră. Bune rău de tot.

Savarinele pe care i le fac în premieră dragului meu. Săracu’, e una din prăjiturile lui preferate, dacă nu deținătoarea locului absolut în cursa nesfârșită a prăjiturilor și nu i-am făcut-o niciodată pentru că mie nu îmi place. Uneori mă minunez singură cât de egoistă sunt. Acum m-a lovit generozitatea- săgeată drept în inimă și mă simt atât de bine. Exact cum scrie la carte. Dă și tu ceva și va veni înapoi!

Ciripitul vioi care intră pe fereastra larg deschisă, împreună cu adieri de aer înmiresmat de ploaie și ocean. Mă face să simt că e departe marea dar nu așa de departe.

Liniștea dulce din sufletul meu.

Bujorul pe care tocmai l-am cules din grădină, din uimitoarea recoltă de patru flori exact. Am așteptat cu răbdare ca furnicile care locuiau în el să-și dea seama că e cazul să plece, apoi l-am pus în mijlocul mesei cu parfumu-i corai rostogolindu-se gingaș de colo până colo.

Această sâmbătă perfectă.

Somnul meu de amiază de aproape două ore. Adânc, cufundare albă în neant și armonie. Piatră, bolovan, munte și privire de sus asupra lumii.

Fiul meu strălucind tot a fericire roz flamingo.

Vântul de nord care flutură frunzele moi ale glicinei și alungă orice presupusă urmă de vară caniculară.

Eu stând în genunchi și vorbind cu florile în timp ce smulg cu grijă coada calului care se încăpățânează să răsară pe tot locul, îmbrăcată bine în acest început de iunie, sperând din toată inima că nu o să înceapă să plouă până nu termin. Înconjurată de verde de toate culorile.

Mănunchiul de leuștean pe care l-am adus în casă, mirosind deja a ciorbițe viitoare și a copilărie, leușteanul ce crește pe lângă daliile uriașe cumpărate din Olanda, crește și visează cu nonșalanța impecabilă a naturii transplantate din grădina din Lonea taman în York-ul vikingilor. Toate laolaltă și deodată.

Degetele mele mângâind ușor pozele de pe peretele amintirilor și al rădăcinilor. Simțind arsura ușoară a iubirii păstrată suvenir în zâmbetele călătorilor. Cei mai dragi călători ai inimii mele.

Libertatea de a nu face nimic în această zi efemeră de sâmbătă, doar lucruri mărunte, pașnice și lipsite de importanță.

Mirosul codițelor de roșii în care îmi bag nasul de fiecare dată și inspir adânc. În momentul în care aroma lor se așază cumsecade în mijlocul arterelor și al cărărilor interioare spre inimă, sunt exact în marea grădină din Tomnatic, plină ochi de șiruri ordonate de roșii uriașe, zemoase, din cele care nu pot fi niciodată uitate în vreo viață. Învăluită în plăcere și zâmbet de viață lungă. Mama și tata râd pe undeva prin bătătură și toate zilele sunt în fața mea, neașternute încă la marginea drumului. Roșiile de astăzi sunt de Sainsburry, dar aroma lor e pur și simplu ceea ce trebuie. Esență a vieții, dulce-acrișoară, aromind a copilărie și a vacanță. A bine și a nemurire.

Cana uriașă cu apă rece și lămâie, nu multă, nu într-atât încât să-ți strepezească dinții, ci doar atâta cât să-ți amintească de vara grecească și de lămâile uriașe căzute în iarbă, dodoloațe și pline de soare. O lămâie cufundată în soare e aproape dulce, cu sucul copt și auriu, gata să fie mușcată și înghițită hulpav într-o revărsare de sete și împlinire glorioasă.

Simțirea deplină a acestui Acum și Aici, perfecte în frumusețea lor blândă, cu nuanțe de pin și stejar alb.

Fericirea vine peste mine în ploi englezești. Permanente și efemere. Mai picură, mai stă, mai stropește, mai dispare. Dar sigur revine și îmi bate în geam cu degete nerăbdătoare. Cu stropi limpezi și curați, aduși de vânturile din nord, tremurând translucid sub griul și albastrul cerului.

Întotdeauna îi deschid fereastra și o las să intre.

Din dragoste pentru copaci

Mă tot gândesc, ca orice om normal la cap, ce am făcut, cât de bine am făcut ce am făcut, dacă puteam să fac mai bine. Mă uit de jur împrejurul meu. Viața mea curge în atâtea direcții, dar cumva se adună laolaltă pe acest drum de dimineață și de seară. Străjuit de case frumoase, cu acoperiș ruginiu și ziduri din cărămizi solide, acoperit de cerul albastru nesfârșit care uneori îmbracă haine cenușii, rozalii, cum îi vine. Drum pe care încă îl parcurg în pas vioi, la dus și la întors. Încă mă țin genunchii, încă mă ține sufletul. Încă sunt copaci.

Din iubire pentru ei, pentru frumoșii copaci ai drumurilor mele, m-am străduit cât am putut, cu puterile mele nevăzute și mărunte. Parcă nimeni nu are habar de asta aici. E posibil să fie o deformație profesională la mine. Că am destule. Încă vorbesc prea tare pe stradă, încercând să potolesc, cu vocea mea, frunzele.

Trăind mereu înconjurată de copiii care mă imitau, cărora mi se părea vital să le inoculez simpla, esențiala dorință de a avea grijă de Pământul lor, am rămas cu impresia că oamenilor chiar le pasă. E stupefiant să descopăr că îi doare-n cot și nici acolo. Mă refer la fiecare în parte, fiecare luat ca individualitate nu are nici o preocupare de genul ăsta. Trăiesc ca și cum totul li se cuvine, ca și cum totul este nemuritor. Ca și cum pot irosi totul, după ei potopul.

Atâția ani am învățat copiii despre cum să ajute planeta, încât nici nu mai pot altfel decât să încerc. Sting luminile. Nu las apa să curgă inutil. Nu cumpăr sucuri si plasticuri de aruncat. Folosesc aceeași plasă la nesfârșit. Până se rupe. La fel cu hainele și pantofii. Am patru perechi de încălțări. Distribuite pe anotimpuri. Când una se rupe, cumpăr alta. O singură poșetă. O înlocuiesc când începe să atârne de găuri. Rola de hârtie de la bucătărie mă ține, nu glumă. Mai bine folosesc prosoape pe care le spăl și gata. Ca noi. Adevărat că unele deja sunt cam ferfeniță, dar ce nu face omul de bun simț ca să salveze ce se mai poate salva.

Peste tot în jur luminile ard. În camere goale, doar să fie. Când am atras atenția unei tinerele, mi-a răspuns cu aplomb:“ Nu eu plătesc.” Risipa de hârtie e incredibilă. Zilnic se folosesc role întregi de șervete de hârtie pentru că totul se șterge cu hârtie, chiar și o masă pe care există vopsea întărită. Ceea ce înseamnă că trebuie să pui spray dezinfectant și hârtie încă o dată și încă o dată. Ba poate de cinci ori. În locul unui prosopel și al apei simple de la robinet. Dispozitivele de stocare a prosoapelor de hârtie sunt prost concepute, în loc de o bucată, pică 20. Care ajung nefolosite la coșul de gunoi. Iaca! Nu mai vorbesc de câtă hârtie se aruncă pentru că pe o parte s-au mâzgălit trei linii. Nu se întoarce niciodată și pe partea cealaltă.  Când vorbesc despre salvarea planetei toată lumea se uită la mine cu ochi străini și goi. Le văd gândurile afișate pe pupilele opace. „Ce ciudată e asta! Ce plictisitoare!”.

Nu pot decât să mă gândesc oare câți copaci mai sunt de transformat în hârtie?! Câți au mai rămas, săracii?! Cum pică sub topoare ca secerați și noi aruncăm munți de hârtie. Frumoșii copaci ai Pământului. Blânzii, puternicii noștri copaci.

Nimeni nu pare să aibă nici cea mai măruntă dorință să aibă grijă de ei. Mi se rupe inima, zău așa.

Mi se pare absolut vital să existe dorință și voință, să mergem toți la pas pe același drum. Să avem copaci de admirat în toată splendoarea lor, să-i lăsăm să ne filtreze aerul și gândurile bune, să-i îmbrățișăm, să simțim împreună vibrațiile care-i leagă de pământ și de cer. Absolut de bun simț să păstrăm iarba curată și apele albastre, atât de clare încât cerul să se reflecte bucuros în ele.

Până atunci, până toți vor înflori din dragoste pentru copaci eu continui să sting lumina pe unde arde degeaba, să întorc hârtia și pe cealaltă parte, să folosesc lucrurile până se uzează de tot.

Continui să îmbrățișez copacii.

Să mă impregnez, până la lacrimi, de frumusețea, de bucuria lor de a fi.

Atâta timp cât vei fi apă și nu nisip

Mă uit la toate clipele mele. Se scurg ca firele de nisip în clepsidră, prea repede. Poți măsura timpul așa. Simți că în curând nu va mai rămâne nimic. Pulbere și amintirea pulberii. Și nici aia. Totul aleargă la vale cu o viteză de neoprit. Mai să crezi că ești într-un parc de distracții. Până vezi că e cam lipsit de amuzament faptul că nu are cine întoarce clepsidra la loc.

Dar poți azvârli chestia asta deprimantă într-un colț ascuns al memoriei. Să curgă, că doar nu o poți opri. Măcar să nu vezi. Să nu auzi. Să faci pe orbu-n păpușoi. Să o iei înainte, pipăind cu mâinile, căutând și ascultând ce cântă numai pentru tine. Chemarea apei mereu vii, mereu proaspătă-n fântâna inimii tale.

Poți să scoți în fața ta, pe masă, noua clepsidră pe care ai cumpărat-o, cea mai bună din toate timpurile. Ce invenții se fac, dom'le, în zilele noastre! Nu e cu nisip, e lichidă. Curge în bule colorate, fluide, ce-și schimbă forma și alunecă relaxat la vale, o vale plină de flori, apoi o întorci frumos și o iei de la capăt. De ce să n-o întorci, că doar e alegerea ta?! E toată numai curcubeie și clipe de-nu-mă-uita. O mișcare continuă a apei și a răsăriturilor. Subtilă și rafinată, simplă, esențială.

Poți folosi noua clepsidră. Cât te ține capul. Cât te ține inima.

O poți folosi atâta timp cât scrierea unei felicitări pentru o persoană dragă te umple de bucurie. Pui inimioare și cuvinte dulci, de parcă ai avea 12 ani și îți imaginezi ce bucurie va răspândi fiecare silabă, fiecare fărâmă de suflet presărată pe cartonul alb. Scântei de zahăr aruncate peste căpșuni. Ți-ai făcut ziua doar scriind câteva rânduri.

Atâta timp cât încă te uimește până la lacrimi înflorirea roz magenta a copacilor învăluiți în voalul albastru al unui cer perfect de primăvară. Și când spun perfect, e clar ce vreau să spun.

Cât încă plăcerea unei călătorii ți se strecoară ca o eșarfă roșie prin zile cu griuri și profunzimi cenușii. Niciodată nu mi-au plăcut chestiile plumburii. De-aia tocmai mi-am luat un cardigan roșu cam turbulent în locul unui jerseu elegant gri. Varianta cu pricina mă mulțumește pe deplin.

Te poți cufunda liniștită în baloanele colorate ale clepsidrei minune atâta timp cât grădinăritul te încântă peste măsură, în ciuda obstacolelor naturale provocate de nisipul curgător. Te dor genunchii, scârța, scârța și abia te mai ridici, dar stai minute în șir pe ei, pigulind la buruieni și azvârlind cu oroare o râmă rătăcită printre degete, îngenunchezi privindu-ți cu mândrie și drag nespus florile. Tu le-ai plantat, tu le crești, tu le iubești de nu mai poți. Anii te transformă într-o marionetă cam țeapănă, dar bucuria florilor vâlvorește fluidă și caldă și atât de vie prin arterele inimii tale.

Atâta timp cât gătești cu plăcere maximă tot felul de maglavaisuri pentru familia ta, încercând chestii noi cu linte și năut și prăjituri fără zahăr care-i oripilează pe toți, atâta vreme cât giumbușlucurile și mânuțele copiilor te învârt în cascade de râs și mirare, ești bine, ești fluid, ești în mișcare.

Nu-i nimic dacă undeva nisipul continuă să curgă implacabil.

Totul e bine dacă încă simți atingerea iubirii. Iubirea e bună. E speranță și creștere. E dulceață de rodii și cozonac cu mac. E un mănunchi de narcise și parfum de trandafiri. E la vie est belle. Nu ai ce face fără iubire. Mai bine nici să nu-ncerci.

Ești bine. Atâta timp cât ești apă și nu nisip.