E vremea grădinii

“Nimic nu e mai puternic ca ideea a cărei vreme a venit.”

Dintre toate ferestrele pe care am privit de-a lungul vieții, asta mi se pare exact ceea ce este. Rodul pârguit al vieții mele. Locul de neimaginat, de necrezut cu gândul și cu inima acum câțiva ani când locuiam într-un apartament din Petroșani. Aproape că nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Într-o căsuță cu grădinuță în York, pe tărâmurile de demult ale vikingilor, un oraș cu pescăruși, cu nori de narcise pe lângă ziduri de cetate și cu străduțe bântuite de Harry Potter. Și eu pe aici. Cum este asta de cuprins cu mintea?!

Niciodată nu am crezut despre mine că aș fi capabilă să cresc o grădină sau să iubesc una. Și acum sunt exact acolo, în acel punct care părea absolut lipsit de consistență cu ani în urmă. Era de domeniul fantasticului, nici măcar dezirabil, pentru că nu poți să-ți dorești ceva ce nici nu știi că există ca posibilitate.

Simt că după ce am trecut prin perioada cerului albastru, perioada furtunilor ciclonice, perioada mării scăldate în albastru de portocale, am ajuns oareșicum întreagă în vremea grădinii. Cu multiple lipituri, dar întreagă, asemeni unui vas japonez metamorfozat prin kintsugi, măiastra artă a transformării cioburilor într-un tot armonios brăzdat de fire de aur și platină.

Verdele și florile curcubeice sunt aurul meu, mă răsucesc printre ele, cu mâinile pline de pământ și parfum. Știți imaginile acelea cu femei compuse din mișcări extatice de frunze și petale, așa mă simt eu acum. Toate crăpăturile se acoperă cu nuanțe de pădure, de livadă, de trandafiri. În timp ce genunchii nu se lasă reparați, inima e tot mai bine, peticită cu smaralde.

E vremea grădinii, vă spun. A șezlongului plutind ca o insulă într-o mare de liniște și vânt, a respirației adânci, prospețime și ploaie ușoară, a soarelui strecurându-se printre copaci și odihnindu-se pe filele vreunei cărți.

E armonie pură, simt că aș putea sta așa la nesfârșit, contopindu-mă cu pacea lumii, cu blândețea de nedescris a micului meu paradis, a inimii mele ajunse la liman.

Timpul se oprește în loc și simt că de jur împrejurul meu e doar iarba, iarba verde de acasă.

Drumul nu mai aleargă de nebun spre creste de munte, spre linia orizontului aflat la distanțe de ani lumină. Nu mă mai frământ unde e fata morgana sau lâna de aur. Nu mai scormonesc disperată prin propriul subconștient în căutarea tainelor strămoșilor. Nu mă mai disper orbecăind după arborele sacru, pe care să mă cațăr cu obstinație și să pipăi cerul.

Eu sunt drumul acum și mi-e de ajuns să îmi mișc genunchii scârțâitori și picioarele obosite prin mica grădină care îmi aparține. Mă răsucesc de colo, colo, mai smulg o buruiană, mai tai o floare uscată, mai ud când simt că totul e însetat. Mă bucur ca un copil de cireșe, de begonii colorate, de dalii uriașe, înflorate și semețe. A trecut o vulpe prin grădină, dis-de-dimineață, ce întâmplare! Noaptea recunosc Carul Mare chiar deasupra grădinuței, ia te uite, universul întreg e chiar aici.

Bineînțeles că poarta nu e încuiată, în fiecare dimineață o deschid și plec spre altă grădiniță, unde nu cresc flori, ci copilași coconași. Dar și aceea tot o grădină e.

Vă spun, e vremea grădinii. Mâinile mele o împletesc și o cresc și eu cresc în ea. Cultiv flori și copiluți. Smulg buruienile de toate felurile. Sunt o femeie ce dansează făurindu-se din frunze și petale. Din culori de flori și liniște împletită cu vânt. Sunt un șezlong și o carte.

Sunt eu însămi o grădină, cu inima fremătând ritmic printre crăpături țesute laolată cu fir verde de pădure. Sunt acest mic licurici de jad pulsând de lumină în mijloc de întuneric.

E vremea fericirii

Uneori cărțile de care ai făcut rost de peste mări și țări spun povestea vieții tale exact în acest moment. Acum. Ești acum și aici. Nu ești niciunde altundeva.

E septembrie afară și în gând. În vene și în celule. În petale scuturate de trandafiri și în frunze muiate-n ruginiu. Cu ploi și soare răcoros, aruncând doar câteva săgeți fierbinți din când în când. Culori ridicându-se liniștite între cele două lumi. Vara s-a dus de mult, e toamnă deplină și fără cale de întoarcere. Ce poți să faci când nu mai ai ce face? Te învelești în pături calde și sclipești străveziu printre frunze și flori. Zâmbești. Și citești “Septembrie”. După “Căutătorii de scoici” e numai bună. E continuarea firească. Și firescul e la ordinea zilei.

Sunt între două iubiri. Nu suntem mereu așa?! La grădiniță. Copilași pe care i-am iubit doi ani au crescut și plecat. Alți mititei au sosit, ca rățuștele gălbioare, peste dealuri și văi, gata să se lase iubiți. Gălușcuțe dodoloațe, taman bune de bibilit. Sunt între două case. Una s-a dus, spre alte mâini și inimi. Alta, noua mea căsuță, capătă contur de lemn roșiatic, palisandru cu inima înflorită, crescând tot mai mult spre cer și albastru de portocală. O iubesc deja. Suntem împreună printre trandafiri și cireșe. Gaițe și grauri pe tot locul și, mai ales, vise de tot felul. Casa visează. Eu visez. Uneori visăm același vis.

Întotdeauna am fost o visătoare și asta nu s-a schimbat și nici nu o să se schimbe. Când  visez, lumea capătă contur și lumină. Capătă tot ce trebuie să aibă o lume în care se poate trăi frumos, în care se poate crește în voia inimii și mai ales, se poate zbura zilnic până la ceruri și înapoi. E lumea în care dimineața poți să fii o buburuză zăpăcită, la amiază o adoratoare a soarelui și a mării, iar pe înserate poți lua la depănat cerul, desfăcându-l în mii de culori. Uneori se face foarte frig și visele se destramă cu totul, dar mereu am găsit puterea de a le face să răsară din nou. E o putere și asta. Nu mulți o au.

“Toți am fost aici” și toți vom fi. Aici, unde anotimpurile trec unul peste altul și mai ales peste tine, aici unde seceta amorțește iarba, o îngălbenește și o duce până aproape de moarte iar ploaia o face să crească înapoi, verde de parcă ar fi nemuritoare, proaspătă de parcă ar fi nou născută. Aici, unde uneori e prea mult ger și crivăț și uneori e prea cald, unde câteodată e frumos de te ia plânsul cu sughițuri, iar alteori e atât de urât încât până și bocetul îți amorțește. Toți suntem în aceeași oală și zburăm pe același curcubeu. Când și cum.

“Până când moartea ne va despărți”. Când eram tânără credeam tare în asta, că numai moartea poate să ne despartă de cei iubiți. Acum nu mai cred. Acum știu că moartea nu ne desparte, ci ne comprimă doar. Ne concentrează. Din doi se face unul. Cei duși continuă să existe prin noi, impreganți în toate celulele noastre, în bazarul de emoții care ne bântuie, ne vizitează mereu în vise și ne apar în tot felul de moduri știute și neștiute. Dar e o afirmație emblematică. O definiție a unei stări de lucruri. Stabilește clar că iubirea e pentru totdeauna, nu se evaporă, uite-așa, hocus, pocus! Că trebuie să ții cu dinții de ea, cu toate firele lumii, cu toată încăpățânarea de care dispui și mai mult. Uneori ți se pare că s-a dus, dar ea e tot acolo. Căci ce ai putea fi fără iubire?! Nici moartea nu ar insemna mai nimic.

“Prietenii mei”sau mai degrabă prietenele mele. Sunt cu mine peste tot. Asemenea mie, diferite de mine, într-un tot plin de farmec, absolut nemuritor. Așa se simte, așa este. În aceeași măsură în care și eu sunt nemuritoare. Îmi place lipsa de dramatism a relației noastre. Fiecare poate să fie cum este, în aceeași măsură superficială și profundă, femeie adevărată pe planeta Pământ sau fetiță prostuță cu jucărelele-n brațe. Poate să ducă greul omenirii pe umeri sau poate să se alinte cu tot felul de dulcegării și inimioare. Viața se așază liniștită și dulce la o cană de ceai fierbinte când prietenele tale sunt acolo, pietre de hotar între tărâmurile cu neguri și tărâmurile cu soare.

“Vă prescriem o pisică”. Nu știu cum a venit cartea asta spre mine, poate e în legătură cu lupta noastră constantă cu pisicile vecinilor care ne confundă grădina cu litiera lor personală. Bătălie fără sorți de izbândă, în ciuda creierului nostru mult mai dezvoltat. Au ele, pisicile, ceva care transcende tehnologia modernă și leacurile băbești deopotrivă. Poate după ce o voi citi, voi înțelege că trebuie să te împrietenești cu dușmanul tău, fie el și pisicesc. Că trebuie să te muți mereu de partea cealaltă a diamantului și să vezi lumea cu alți ochi. Deși nu știu, zău, cum aș putea să mă uit la un poo de pisică arzându-mi iarba cu ochi blânzi și îngăduitori. Cine știe, poate e următoarea minune care mă paște. Deocamdată un semn nedescifrat, de neînțeles pentru mine, dar s-au văzut altele și mai și.

“Parfumul fericirii e mai puternic când plouă”. Și plouă mult pe aici, asta e sigur. Chiar și acum, când restul omenirii înoată încă în valuri de căldură, eu stau înfofolită și privesc pe geam cum bolborosește ploaia, mărunt și nesfârșit, sub ceruri gri, cu nori alergați de colo, colo de nesfârșitele vânturi din Yorkshire. Aici nu e septembrie, ci direct noiembrie. Dar florile, florile mele rezistă. Minunatele begonii, arzătoare în culorile lor înflăcărate, încălzesc aerul toamnei, daliile glorioase se ridică curajoase în aerul răcoros și umed, nesfârșit de mândre și de grațioase în tot ce e al lor și numai al lor.

Plouă mult, plouă zilnic. Dar parcă niciodată nu am fost mai fericită. Pe deplin conștientă de tot ce mi s-a dăruit. De tot drumul pe care l-am parcurs, pe care l-am luptat, pe care m-am împiedicat și căzut de atâtea ori. Pe care m-am ridicat. De toate limanurile la care am ajuns, pe care iar le-am părăsit, luând drumul de la capăt, de toate genunile din care m-am înfiripat și crescut, de toate ploile care m-au copleșit, care m-au definit. M-au hrănit.

Plouă, dar e și soare. Și eu sunt fericită de abia pot cuprinde. Nu fericirea exaltată a tinereții, nu fericirea extatică a marilor momente. Ci bucuria așezată, stabilă, a înțelegerii depline.

Bucuria că sunt, bucuria că totul este. Și că pot să pipăi întregul și să mă minunez de miracolul existenței și al iubirii.

Da, plouă și e toamnă. Dar parcă toată firea e parfumată. Și eu sunt fericită.

Ca un puffin

O veche zicală japoneză spune:

„Cazi de șapte ori, ridică-te de opt.”

Este evident ce poate să însemne asta. Nu vin cu explicații în plus. Fiecare face ce vrea cu sfaturile și le interpretează cum poate.

Eu am aplicat mărețul sfat mai ales în ceea ce privește genoflexiunile.

După multe luni, poate ani de insesizabili și mărunței „Au! au au au!”, m-am trezit că picioarele mele au început să-și schimbe funcția vitală și să se resemneze. Nu mai puteam îndoi genunchii, nu mai puteam să fac vreo genoflexiune, doamne feri! Și mai ales nu mai puteam să merg mai mult de zece minute fără să încep să-mi plâng de milă.

În loc să admir frumusețea clară a cerului albastru sau delicatețea ordonată a grădinilor englezești, am început să mă concentrez pe stăpânirea măgarului încăpățânat și nervos al durerilor de picioare. Măgar, că nu pot să-l numesc cal nărăvaș. Mustangii sălbatici aparțin tinereților, fiecare vârstă cu animalul ei! Să nu confundăm ridicările din genunchi cu sprinturile.

Cum a fost ușor să extrapolez dezvoltarea nefericită a evenimentelor în următorii ani, mi-am dat seama că spiritul uman poate să se înalțe din cenușă din nou și din nou, așa că de ce nu și genunchii, zău așa. Că Phoenix-ul binecunoscut nu vine cu recomandare specială de chestii spirituale!

Am purces la drum. Cu totul nemetaforic am început cu o îndoire jalnică și dureroasă care nici măcar nu semăna a genoflexiune și cu grimase de tot felul. Puteam să câștig o medalie la olimpiadele nefericirii și autocompătimirii. La categoria „Ce-am fost și ce-am ajuns!”. Puteam să las naibilui sfaturile japoneze și să mă apuc de bocetele tradiționale românești. Brusc mă simțeam pregătită să mă întorc la cele strămoșești și mai ales la matricele mioritice. Alea cu „Nu am ce face, dar de-o fi să fie...”.

Am continuat. Nici nu știu cum. Cred că disperarea de a aluneca la vale era mai mare decât durerea de a mă târî la deal. Fără să forțez prea mult, că de, înțelepciunea caracteristică vârstei e oareșicum din belșug, am continuat să îmi îndoi picioarele în ritmuri de baladă populară! Înțeleagă cine ce-o înțelege.

Spre mirarea mea deplină, genunchii au început să se redreseze. Încercare cu încercare, zi după zi.

Acum fac zece genoflexiuni corecte, fără nici un geamăt de durere. Încă sunt uimită.

Încă mă simt ca un drăguțel de puffin taman ieșit dintr-o furtună de gheață. O biată pasăre, măruntă și neînsemnată, dar încă legănându-se portocaliu-roșu pe pământul aspru, denivelat.

Un puffin care își caută încă marea și e în stare de orice pentru albastrul ei.

Pășesc solemn prin zilele mele, cu vechi zicale japoneze și cu speranță.

Oare să încerc și niscaiva mici, mici sărituri?!