Întâmplări de primăvară

De-a lungul zilelor nesfârșite în care Polonezul a lucrat în casa noastră, săptămână după săptămână și lună după lună, zile în care am sperat ca el să nu devină o prezență anuală, tot felul de întâmplări au venit să ne pigmenteze viața. Nu ne-am plictisit deloc.

Mersul noaptea prin casă a devenit destul de înfricoșător. Nu de alta, dar te poți trezi oricând că pășești pe neașteptate pe ceva scârbos și ultragelatinos. Să calci cu talpa goală pe un slug nu e ceva de dorit! Melc, melc, codobelc, nu am văzut creaturi mai dezgustătoare. Melcii fără cochilie sunt niște viermi supradimensionați, săracii, urâți ca ciuma. Pe primul l-am întâlnit eu, când voiam să beau apă, noroc că aprinsesem lumina, altfel aș fi urlat la sigur dacă l-aș fi atins și cu o urmă de epidermă. Curajoasă de-atâta oripilare, l-am cules cu un șervețel și l-am aruncat la gunoi. Când a dat Alex de unul, cățărat pe plinta de la bucătărie, a făcut stânga împrejur și s-a cărat la el în cameră, închizând bine ușa în fața intrușilor. Fiecare cu terenul lui de vânătoare. Cristi însă a luat măsuri drastice. Nu, nu a pus sare pe bietul melc, cum am auzit că se face. Doamne feri! O fi el urât ca moartea, dar cum să-l chinui până la dezintegrare?! Am cumpărat ditamai sticla de soluție și Cristinelu’ mult iubit, apărătorul casei și salvatorul nostru de toate zilele a uns toate laturile casei en gros și en detail și apoi melcii au hotărât să ne lase în pace. În lupta contra naturii, am biruit încă o dată. S-a dovedit că suntem mai deștepți ca melcii.

În pline lucrări de amenajare, Arthur, polonezul a decis să plece în concediu, că doar orice om al muncii are dreptul la niște zile libere, nu?! Mai ales că el avea un loc de muncă stabil la noi în casă. Mereu se prăbușea ceva sau necesita reparații urgente și specializate. A plecat cu Suzy în Țara Galilor, drăguțu’ de el. Lăsându-ne cu un wc funcțional cu găleată. Am fost mulțumiți și așa pentru că ar fi putut să ne lase doar cu găleata, cum s-a mai întâmplat, de altfel. Cu el în casă am devenit maeștri în jocul mulțumirii. Pollyanna ar fi fost foarte mândră de noi.

În fine, de atâta fericire că aveam și noi câteva zile de vacanță fără el, m-am apucat să fac un Petre Roman. Prăjitura, toată lumea a auzit de ea. Și cum ardeam eu entuziasmată la zahăr, să pun caramel fierbinte pe fiecare foaie, nu am observat că am făcut un pic de fum. Orice gospodină cu bun simț știe despre ce vorbesc. Un sunet brusc, țiuitor aproape m-a făcut să scap oala fierbinte din mână. Fiind însă în exercițiul funcțiunii de mare chef internațional, mi-am văzut mai departe de treabă. Cu mult calm de altfel. Dar cei doi bărbați ai casei au început să caute disperați sursa sirenei care zgâlțâia cartierul. Puteți să vă imaginați scena, femeia imperturbabilă la aragaz, învârtind în caramel și producând fum, cei doi alergând ca disperații de colo-colo, căutând sursa țiuitului infernal. „Unde naibilui e alarma aia nenorocită?! În ce cotlon?!” Că de, casă nouă, de unde să știi că există așa ceva?! După ce a fost găsită și anihilată, am stat nițel în șoaptă, să vedem dacă sună poliția sau ceva, apoi Alex a comandat alte alarme, mai perfomante, cică. Care să piuie asurzitor de la primul fior de fum, nu după ce tai fumul cu cuțitul.

Nu știu ce să zic despre asta, că eu când gătesc mai fac și fum, ca tot omu’. Ba a mai luat si alarmă de gaz și chiar de bioxid de carbon. Ferească sfântu’! Acum mă uit la cei trei ochi roșii de pe perete și mi-e frică și să mai respir.

Când în sfârșit s-a întors Polonezul din vacanța binemeritată, noi deja stăteam cu ligheanul în pod și prosoape de jur împrejur, ce să facem, de câte ori ploua, curgea apa și în mansardă. Și plouă la englezi, nu se joacă. Arthur ne-a rezolvat imediat. Contra unui preț corect din punctul lui de vedere. Ținând cont că s-a urcat pe acoperiș, l-am aprobat cu toții entuziasmați. Bun un polonez la casa omului.

Într-o săptămână a făcut ceva progrese și la baie. Nu mai duceam apa cu găleata de la bucătărie, o luam din baie... un pas mic, e adevărat, dar uriaș pentru noi.

Alex: - Știți ce am observat?! Că nu mai scârțâie așa de tare podeaua din fața băii. Cred că o fi pus Polonezul ceva silicon.

Cristi: - Da de unde, s-o umflat de la apă! Câtă apă o vărsat pe acolo prin baie!

La o discuție amicală în timpul prânzului, Cristi l-a întrebat pe specialistul numărul 1 al regatului ce părere are despre colțul peretelui din bucătărie, cum trebuie reparat? Arăta mucegăit, cam ruginit, dacă un perete poate fi ruginit și, mai ales, arăta umed. Arthur a sărit sprințar să cerceteze care e situațiunea, lăsând baltă cârnații prăjiți și cartofiorii natur presărați artistic cu pătrunjel. Omu’ nu mănâncă decât anumite chestii, așa că și noi băgăm la cartofi cu ghiotura, să facem față vremurilor vrăjmașe. Bucată cu bucată a dat la o parte tencuiala sfărâmicioasă până când, ce să vezi, surpriză! Un sfert de perete a căzut dând la iveală un mucegai negru infiltrat până nu se știe unde. Taman atunci a trecut Alex prin bucătărie. L-am văzut cum i se bulbucă ochii a groază primară, încercând să vizualizeze miile de lire care îi dispăreau brusc din buzunare și apoi l-am auzit spunând cea mai dură propoziție din ultimii câțiva ani, de când a devenit oareșicum englez și e foarte civilizat și politicos. “Ați putea să vă opriți din decopertat, până arată cât de cât decent.”

Era să leșin de teamă că l-a supărat pe Polonez și ne lasă baltă cu baia cu găletușă la wc și cu peretele sfărâmat și pictat în negru de mlaștină. Că omu’ e destul de sensibil. S-a dus oricum ca din pușcă să lucreze mai departe la baie. Ceea ce nu era rău, dacă stăteam să mă gândesc mai bine. Noroc că Arthur nu e chiar englez sadea, așa că a trecut peste cu relativă ușurință. Foarte curând ne-a spus și cu cât ne repară peretele.

În cele din urmă, după peste două luni, baia a fost gata. Trebuie să recunosc că e superbă în toate cele. Perfectă, din punctul meu de vedere. Uriașă și luminoasă, gri deschis, cu ape sidefate, cu inserții negre pe ici, pe colo, ce mai calea valea, e o capodoperă a băilor, e cireașa de pe tort a casei. Deși e o casă cu multe cireșe.

Peretele a fost și el dărâmat din temelii și reconstruit boboc, alb și parfumat, fără picătură de dark prin el, burlanele reparate și alea de Polonez, că toate curgeau în pâraie de munte pe lângă încheieturi și de-acolo toate necazurile.

Apoi, cu inima sfâșiată și conturile golite până la os, ne-am despărțit de Polonez. Nici nu știam dacă vom putea să trăim fără prezența lui sprințară și vorbăreață, fără energia lui tumultoasă și un pic nebună. Aproape că ne era groază să credem că a plecat cu adevărat.

Ce liniște s-a lăsat peste casa noastră! Ce frumos, ce bine! O pășnicie de zile mari, cu ciripit de păsărele și floricele.

Ne bucurăm la maximum, cu bucuria vacanței. O vacanță nu foarte lungă.

Arthur se întoarce în iulie.

Parfum de leuștean

Niciodată nu aș fi crezut că simpla prezență a unor frunze banale în bucătăria mea îmi va umple sufletul de bucurie, de triluri de privighetori, de clara atingere a magicului.

Chiar și acum, în timp ce scriu, mi-am dus din nou mâna la nas și am inspirat adânc verdele amărui și parfumat care mi s-a imprimat fericit în epidermă. Fără ezitare, implozia de endorfine mi-a inundat creierul și m-a adus în pragul lacrimilor. Din alea bune, bune de tot.

Te pui cu reacțiile inconștiente, determinate de te miri ce, de amintiri, de ADN-uri, de picături de rouă vie plantate în imaginar?! Eu una nici nu încerc. Mă las pradă desfătării și nu-mi caut singură nod în papură. Când mă vizitează bucuria, indiferent din ce motiv, pe bază de pătrunjel, de leuștean sau pur și simplu pe bază de respirație, o strâng tare în brațe și mă agăț de ea ca un scaiete disperat. Aș putea să stau așa o veșnicie.

Întâi știu sigur că a fost ciorbița de pui a mamei, finalizată cu aromă de frunze de leuștean, presărate din belșug, pentru că din belșug erau la piață, pe toate tarabele. Apoi a fost cumpăratul lor, eu copilă fiind, trimisă de mama după leuștean și neștiind să deosebesc frunzele. Îmi aduc aminte și acum uimirea mea în fața magiei lumii, frunze de țelină și frunze de leuștean, unele lângă altele, care or fi una, care or fi alta?! Pe care să le aleg?! Ce o să zică mama, dacă greșesc frunzele?! Și apoi ideea salvatoare, pe care am purtat-o după mine și în anii de după, chiar și acum doar așa identific limpede ce și cum, frecând frunzele între degete și umplându-mi apoi nările de aromele robuste, explozive. Leușteanul distilându-se net în parfumuri de grădină și colțuri de gard înflorit în cămăruțele ascunse ale minții mele întortocheate. Nu în imagini, nu, e prea greu să-i învăț frunzele.

Aroma bogată, puternică, ușor amăruie mi-a pigmentat ciorbele, degetele și amintirile dulci legate de mama.

Ajunsă în Anglia, prima oară am inspectat standurile cu frunze, în absolut toate soiurile de magazine. Voiam să fac ciorbiță ca la mama acasă. Lesne de înțeles de ce.

Nici un fel de leuștean nu populează aromele englezești. Oamenii ăștia nu știu ce pierd. Îi dau înainte cu coriandrul, pe care eu nu pot să-l suport, coriandru pe toate coclaurile shop-urilor, cu pătrunjelul și mărarul care au mai puțin de jumătate din intensitatea celor românești, cu tot felul de alte aiureli care nu interesează pe nimeni, nici măcar pe ei. Hai, treacă, meargă, dar fără leuștean?!

În Londra am găsit magazine românești de unde ne-am aprovizionat cu pliculețe de condiment uscat, o variantă destul de reușită, deși cam pălită. Aici, în York, mai adânc în ținuturile englezești, nema pișta. Adio leuștean. Caz clasat.

Dar ieri, surpriză! A venit leușteanul verde. Verde, verde, nemaiauzit de verde. Direct din România, direct de acasă. Celălalt acasă. Primul acasă. Nu mai știu care acasă, că m-am zăpăcit cu totul.

Dincolo de orice bolunzeală, de orice neclaritate a imaginii e această fericire care îmi râde prin inimă, fericirea acestui moment parfumat cu leuștean, din grădină de la Lonea.

Ciorbița fierbe pe foc și toate lucrurile din univers sunt exact unde trebuie să fie. Inclusiv leușteanul proaspăt plantat azi dimineață într-un colț de gard albastru.

Chestiunea gunoiului

Vă spun sincer, de când m-am mutat în York, simt că salvez planeta în ultimul hal. Îmi petrec ore din viață în acest sens. Fac liste și studiez pe net. Greșesc și învăț din greșeli. Îmi organizez zilele în funcție de gunoi, tipuri de gunoi, să nu cumva să ratez ridicarea gunoiului, unde naibilui să mai depozitez gunoiul și întrebarea de groază: „Unde aruncăm chestia asta?!”. Pentru că, să nu uităm, unele chestii nu se încadrează niciunde, afurisitele.

Bun, să vedem cum stau cu buclele mentale. Vreo 50 de ani am aruncat gunoiul în containerul dintre blocuri, pur și simplu. Frumoase vremuri. Îmi amintesc de ele cu nostalgie. E adevărat că uneori nu veneau să ridice gunoiul și se revărsa tot pe lângă, zburând prin cartier și mirosind atât de îmbietor vara, pe o caniculă de 33 grade, încât nu-ți mai deschideai geamul nici dimineața, nici noaptea și dădeai din colț în colț dacă aveai niscaiva musafiri, care puteau să aprecieze în ce zonă selectă locuiești după intensitatea mirosului. Dar măcar era afară și nu înăuntru! Cum spuneam, am rămas cu amintiri plăcute, de lejeritate existențială.

Apoi trei ani de Londra. Boboc. Tot ce vroiai să ia calea neantului, puneai la marea grămadă în saci menajeri, luai liftul până la parter, să nu te obosești cu greutatea în spinare și hopa, țopa, arivederci Roma! Gunoiul se ridica zilnic, blocul era impecabil, mirosind frumos, doar era London, nenicule! Nu de ici, de colo.

Apoi ne-am mutat cu șandramaua la York. Și am început prin a ne holba la containerele noastre de gunoi. Ca niște oameni cu multă carte ne-am pus întrebarea legitimă, „De ce oare sunt containere diferite?!”. Unele mici, unele mari, culori diferite. Brusc am simțit că am ajuns pe altă planetă. Una dificilă, cu multe pretenții. Exagerate.

Fiind o persoană studioasă din fire, dă-i și citește, pe net, unde altundeva?! Cu sprijinul dezinteresat al celor din familie, desigur, care fiecare își dădea cu părerea sau cu greșeala.

O dată la două săptămâni se ridică gunoiul menajer. În containerul mare negru. În saci menajeri legați. Adică resturile de mâncare, cojile de cartofi și de ouă, asta în caz că nu vrei să le faci compost, ceea ce nu intenționez nici într-o mie de ani. Mi-am cumpărat compost, ca o persoană civilizată. Alternativ, tot la două săptămâni se ridică containerul verde, care e cu resturi de grădină, adică frunze, crenguțe și iarbă.

Plus cele trei cutii mici de reciclare, una pentru carton și hârtie, care nu se pun în saci de nailon, pentru că ce treabă e aia, să amesteci cartonul cu plasticul?! Una pentru plastic, care se pune în saci transparenți, nelegați, ca marii maeștri sanitari ai ridicării gunoiului să vadă că nu ai amestecat prostește plasticul cu hârtie, doamne feri! Și una pentru sticlă. Se subînțelege că îți speli borcanele înainte să le arunci, că doar nu ești animal! Îți speli și plasticurile, că altfel te trezești cu animale fioroase la container, două săptămâni de așteptare nu-s de joacă! Speli totul, apoi, frumoase, le poți arunca.

Să nu credeți că am dobândit această știință de carte așa ușor. La început, după ce i-am așteptat ca pe Moș Crăciun timp de două săptămâni, presând la carton și la plasticuri (casă nouă, de, comenzi zilnice la Amazon, iar ăștia, nebunii, împachetează totul în zeci de cutii și folii!), după ce ne-am chinuit să sortăm ca nemuricii am avut enorma surpriză să-i vedem cum ajung în fața casei noastre, ne verifică cutiile și le lasă acolo cu nesimțire maximă. Pline. Oameni în uniforme portocalii, înaintând pe cele două părți ale străzii, ca o mini-armată ecologică și mașini diferite de colectare, iar gunoiul meu a rămas neridicat. Cu stupoare de nedescris am galopat pe scări în jos, că-i spionam de la etaj să văd ce fac, am năvălit pe ușă afară și am reușit să mai prind un inspector șef al gunoiului care tocmai îmi scria o hârtie să mi-o lase-n poartă. Încă nu am poartă, dar înțelegeți voi ideea. „Ce e în neregulă?”, m-am aruncat să-l întreb, nemaiavând nici un pic de răbdare, pentru că mi-o terminasem pe toată în cele două săptămâni de așteptare. „Nu se amestecă hârtia cu plasticul”, mi-a explicat omul în limba lui cântată și imposibilă și a plecat. Îl durea în cot de nefericirea mea.

Ce și-o fi zis?! S-au mutat niște redneci în York.

Ce hârtie visează?! Mi-am luat gunoiul, l-am dus în grădinuța mea japoneză, l-am răsturnat și ce să vezi?! Vreo trei hârtiuțe zburătăceau pe acolo, rătăcite de-aiurea. „Cine a băgat hârtie în punga cu plastic?!” am întrebat cu un calm feroce, în speranța obținerii unui răspuns omenesc. N-am obținut, că nimeni nu mai recunoștea. Toți dădeau din colț în colț, că câr, că mâr. No, bini! Să mă vedeți cum sortam chestiile, cu mâinile până la cot în gunoaie. Ce să-i faci, dacă nu te duce capu’ când trebuie. Ne mai dăm și intelectuali. Ai și vai și-amar!

Au mai trecut două săptămâni. Să vedeți ce fericire în casă, ce high five-uri entuziasmate, ce ne felicitam reciproc cu mândrie națională când au venit și ne-au ridicat gunoiul! Ne învățaserăm lecția!

La cât gunoi producem, la cum ridică ăștia gunoiul numai la două săptămâni, trebuie, dar trebuie neapărat să facem și unul, două drumuri săptămânale cu rucsacii în spinare, plus căruciorul de cumpărături, toate pline ochi cu deșeuri, îndesate de aproape nu le mai putem târî. Până la niște containere uriașe aflate la vreo 20 de minute de casă, pe care scrie exact ce să pui în ele, în nici un caz altceva. Și noi respectăm, chiar dacă suntem români, că numai o amendă ne mai lipsește acum, de când cu Arthur, instalatorul, mișunând prin casă de vreo două luni.

Sper ca asta să înceteze după ce terminăm cu Amazonul. Mai avem până atunci, ce naibilui, casa era goală când ne-am mutat! Trebuie s-o umplem! Momentan ne sfărâmăm creierii ce să facem cu pământul înțesat cu rădăcini de iarbă, puternice ca niște odgoane pe care l-am scos din straturile mele de flori. Nu e voie să îl pui în containerul de grădină. Probabil tre’ să te speli cu el pe cap. Să nu mai vorbim de resturile de fier, robineții ruginiți și bucățile de ziduri. Nu s-a inventat recipientul pentru ele, așa că deocamdată le depozităm în grădinuța mea japoneză, care e tot mai mult grădinuța cu gunoaie.

Am speranțe mari că vom găsi rezolvarea. Întotdeauna am văzut partea roz a existenței. Nu trebuie decât să găsesc ceva bun în faza cu gunoaiele. Să joc jocul mulțumirii.

Oricum, sunt foarte mulțumită. Am o bucătărie foarte mare, așa că o să-mi încapă cu ușurință cele trei containere mari de gunoi pe care o să mi le cumpăr când o să am bani.

Pentru că, ce să vezi, trebuie să am și în casă containere pentru toate reciclabilele, doar n-o să fug afară pentru orice cutiuță, de zeci de ori pe zi!

Aici chiar plouă!

Acum nu mai pot să scriu, neapărat tre' să trag un dans al cartonului. Tocmai a ajuns un pachet de la Amazon. Cum se face? Simplu. Iei o cutie de carton, o pui pe jos și începi să joci țonțoroiul pe ea, până o faci una cu pământul și ocupă minimum de spațiu. Dacă și dansez, vă dați seama ce mulțumită sunt. Planeta e aproape salvată!