Aproape în câmp, dar nu chiar

E duminică. Tocmai am citit despre spleenul zilei de dumincă și am realizat că nu te apucă în nici un caz într-o casă ca a noastră. Adică total lipsită de confortul necesar unei depresii ca la carte. Azi avem o zi fără bârâitoarea lui Arthur, polonezul, fără spărgătorul lui de betoane care-i mult mai dihai decât sirena poliției ce ne-a chinuit aproape 3 ani în Londra.

Nu putem fi decât fericiți în casa întoarsă cu fundu-n sus. Cum naibilui să fim altfel?! E ca în bancul cu Ițic care merge la rabin și îi spune că nu mai poate trăi cu soacra în casă, mai bine-și ia câmpii. Rabinul îl sfătuiește să-și bage în casă toate animalele pe care le avea în ogradă și să revină după o săptămână. Zis și făcut. Ițic se întoarce complet distrus și spune că mai bine era numai cu soacra. Perspectiva e totul. Polonezul nostru e pe post de oi, capre și alte orătănii. Și toate băgate la noi în casă. Dar azi e duminică și e liniște și pace, așa cum se cuvine.

E adevărat că m-am spălat cu chiu cu vai la chiuveta din bucătărie, dar decât deloc, nu?! V-am zis, perspectiva! În baie avem doar o misiune, să ținem reșoul pornit peste marea pată de umezeală impregnată în betonul fundației, să vadă omu’ dacă se usucă - acolo se scurgea cada de aiurea, sub casă! - dacă nu se usucă, a proferat mari amenințări referitoare la costuri și durate de timp. Din fericire s-a uscat deja jumate peste noapte, noroc că a decopertat sâmbătă, avem timp să suflăm din bojoci până luni. Pentru duș, Arthur ne-a recomandat să mergem la gym, cu ocazia asta putem să recuperăm și din mișcarea fizică pe care n-am mai făcut-o de când tremurăm pe sub pături și cojoace. Deși eu cred că tremuratul e mai abitir ca orice ridicare de haltere. Nu știu de ce nu l-a recomandat nimeni în curele de slăbire. Dacă zăngăni din dinți și mușchi vreo juma’ de oră, ai echivalat sigur trei brioșe cu ciocolată și banane, ba poate chiar și cu o cireașă zaharisită-n vârf.

Mă holbez cu extaz aiuristic la un porumbel ce se plimbă țanțoș pe garajul vecinului. E grăsuț și înfoiat și pare foarte mulțumit de ziua cenușie. Cum să nu fie, când cerul s-a deschis pentru o clipită, descoperind o fâșie lată de albastru de nu-mă-uita și presărând niscaiva lumină solară drept peste căpșorul lui țuguiet și pufos. Ce încep să învăț “aici și acum” e cât de prețioase devin lumina și albastrul, cât de infinit de valoroase și nestemate când le primești cu puțintelul. Cu țârâita. Cu pipeta. Inestimabile! Orice răzulică rătăcită de soare devine o scaldă în apele plenare ale absolutului, zău așa. O epifanie și o rugă.

Îmbibată bine de lumină caldă, mă întorc sub păturică și aștept să se facă focul. Cristinelu’ la putere. Se pricepe, maestru al focului și al lemnului. Mă rog, uneori al brichetelor, că-s mai ușor de cărat decât lemnele. De la mall, cum de unde?! Cu căruțul sau cu rucsacul. Nimic nu e ușor prin York, doamne feri. Să simți că trăiești. Avem o sobiță frumușică foc, o leacă vintage, pe care Cristi o boscorodește cât încape, cică și aia trebuie schimbată, ca dă căldură câtă vreme îi bagi lemne. Apoi pa și pu. Se răcește în doi timpi și trei sferturi. Pân-atunci, zic mulțam pentru flacăra ei veselă și trosnetele cu miros de lemn. Parcă mi se încălzesc și picioarele, deși nu sunt sigură, că nu mai știu cum se simte.

Luni suntem în viață. Supraviețuitori ai duminicii și ai criogenării. E liniște, n-a venit încă Polonezul! Astăzi începe în sfârșit mersul în sus, că până acum doar a dărâmat și distrus! Toată casa-i plină de țevi și calorifere vechi și noi, de cutii cu robineți, faianțe și alte angarale. Cică pune noua centrală și caloriferele, uraaa! și se retrage apoi spre baie, că acum e prin toată casa. N-ai unde să te așezi, că apare el cu o țeavă în mână și o expresie preocupată și alertă și se pornește să-ți explice că a mai descoperit un dezastru în stare latentă pe undeva.

Și de mâine cred se apucă de podeaua din baie, să o refacă, construiască, înalțe, izoleze, cine mai știe?! Momentan nu e deloc o podea miraculoasă, e doar beton gol, plin de găuri și de țevi și trebuie să ai grijă că e mai jos cu vreo 20 de cm decât restul casei, să nu cumva să îți rupi gâtul când mergi să o cercetezi, poate a mai pățit ceva din senin. E posibil totuși să nu dea startul la podea curând, că nu poți să știi cu el niciodată, e plin de spontaneitate și sare în zig zag din garaj în pod și vițăversa,

Ultraspecializatul nostru instalator sosește după 9 și termină înainte de 4, vaaai! Eu aș vrea să lucreze până la 9 seara, stăpân de sclavi aș fi! Alex mă privește mustrător și îmi spune că omu’ lucrează cât simte el că poa’ să lucreze, că e iute ca piperul și face în scurt timp cât alții în 3 zile.

Care scurt timp, măi, nenicule?

Dar să fim pozitivi, până la urmă termină el!

C-o fi în primăvară or în vară, măcar nu suntem în câmpul gol și bătut de vânturile nordului.

Cristinelule, ia rucsacul și hai să mai cumpărăm niște lemne! Unde mi-e fularul?!

De la una la alta

Țin cheia casei în mână. E rece și albă, albă cum e argintul. Strâng pumnul. E bine, începe să se încălzească, și cheia, și palma.

E frig în York, cerul încărcat de nori, gri și iar gri, dar frumos, face valuri, valuri în ape de lumini stinse, nordice. Tremur scurt, dar sunt încântată.

Deschidem ușa casei, e un ger năucitor, de cavernă. Cristi dă repede drumul la centrală și rămânem îmbrăcați în timp ce ne învârtim de colo până colo, cercetându-ne căsuța. Un ultim amendament la ghidul cumpărătorilor de case. Ar fi înțelept să cumperi iarna, să vezi care e sistemul de încălzire și cât de bine funcționează. Abia acum am înțeles cu adevărat ce înseamnă "certificat de eficiență a energiei D". Atâta are casa noastră. Bine era să fie măcar B. Noi am cumpărat-o vara, când strălucea de soare și căldură. Dar în spiritul albastrului, să fiu optimistă până la capăt. Bine că nu e categorisită cu E sau F, ferească sfânta Filofteia!

Cristi e și el aproape albastru. De frig. Mă gândesc să nu plusez totuși, așa că nu-i pomenesc nimic de spiritul albastrului, mai bine tac. Oricum îmi clănțăne dinții și nu e indicat să pierd căldură vorbind.

Descoperim cu oareșicare uimire că dormitorul nostru nici măcar nu are vreun calorifer. Ce chestie, în august trecut am observat încântată că e un dormitor a la Harry Potter, plin de cotloane fermecătoare, nici vorbă să mă gândesc la sursele de căldură, hm, oare cât de silly sunt?! Întrebarea rămâne deschisă, sunt de acord.

Îmi mai pun o pereche de șosete groase și caut disperată după jacheta mea de fleece albastră.

Pe blatul din bucătărie descoperim un ghivecel cu flori albe și un mesaj de la proprietăreasă. Fosta. Ne mulțumește pentru răbdare (șase luni de așteptare, fratele meu!) și ne spune frumos că pereții casei noastre adăpostesc o grămadă de iubire, sunt îmbibați cu iubire. Frumos de tot, mă unge la inimu. Bineînțeles că asta va fi prilej de sarcasm și satiră ori de câte ori Cristinelu’ va descoperi câte o neregulă prin casă (și sunt destule, slavă Domnului!). „Ei, dar să nu băgăm în seamă că vana are scurgere direct sub casă, important e că tremură totul de iubire! Mama ei de iubire!”

În cele două geamantanașe am cărat două pături, înțelepți nevoie mare, restul bagajelor vin a doua zi, până atunci tre’ să supraviețuim cumva. Dormim pe jos, pe salteaua gonflabilă, cărată și aia, e de mirare câtă deșteptăciune pe capu’ nostru. Mă simt ca într-un iglu, înconjurată de ghețuri, nasul mi-e rece. Dar inima caldă, ceea ce e bine.

Vin si restul bagajelor, plus Alex. Nu pot decât să salut veselă sosirea plapumelor, pernelor și șosetelor de lână groase. Și a fiului, desigur. “Ce papură vodă e așa de frig?!” începem să ne întrebăm și berbanții casei se adâncesc în discuții tehnice, analizând temeinic centrala și caloriferele, unul pipăind țevile, butoanele, altul căutând pe net ce și cum. Eu zburd de la etaj la parter și zumzăi ca o buburuză, de nebună, „Uite ce frumos se vede cerul prin luminator! Minunat de verde e grădina noastră! Ce lumină dulce se filtrează printre jaluzele!”. Alex zâmbește absent, ca pentru silly mum a lui, Cristi nici măcar nu ascultă. E preocupat să rezolve chestii. Eu chiar n-am nimic împotrivă. Sunt ocupată cu organizarea sertarelor din bucătărie. Oare cum îmi bag oalele în sertare?! E o chestie importantă de logistică și sunt mândră să recunosc că am reușit. Mi-a luat vreo săptămână, am 21 de sertare uriașe și m-am descurcat de minune. Încă mă întreb cum am încăput înainte într-o bucătărie pe sfert cât acum și cum de lucrurile dintr-o bucătărie așa de mică au umplut acum această bucătărie spațioasă, superbă. Hm, din tainele minimalismului.

Bun, se iau decizii majore. Ținând cont că baia există doar ca idee, este chemat Polonezul, instalator cotat la maximum prin review-uri splendissime, sperăm să îmbunătățească ratingul casei. Va schimba tot, centrala, caloriferele, va instala calorifere uriașe în locul vechiturilor mici și inutile care există acum, va pune calorifer chiar și în dormitorul nostru (oare să scriu o odă de mulțumire pentru asta?!), va face baia și tot ce mai apucă. Va sta ceva timp prin casa noastră. Mi-e frică să mă gândesc cât. Evident, noi, proprietarii de casă vom strânge serios cureaua.

În acest spirit de economie, azi fac o mâncărică de linte cu cârnați prăjiți. Tot polonezi și ăia, că polonezii ăștia sunt un neam de oameni pricepuți la toate, inclusiv la cârnații afumați.

Am uitat să precizez că sunt total năucă. Nu realizez ce mi se-ntâmplă. Nu înțeleg nimic, nici cum am ajuns din hei-rupul de la grădinițu aici, în această liniște absolută, verde, picurată de ploaie și uneori de raze dulci de soare. Nici cine sunt acum. Dar o să aflu, nu?!

Oare curcubeul care plutește deasupra casei noastre a răsărit dintr-un bulb de ploaie?!

Gata, avem casă!

„Ia te uită ce lumină dulce peste Londonu'”, îi spun lu’ Cristinelu’ dis-de-dimineață, în timp ce mă agăț de mâna lui caldă, e încă răcoare și-mi prinde bine să am o mică sobiță de buzunar numai și numai a mea. Omu’ meu mă conduce în fiecare zi la metrou și mă așteaptă seara, nu de alta, dar Londra, în ciuda frumuseții ei spectaculoase, e destul de potențial periculoasă, ca o floare carnivoră fermecătoare ce poate să te înghită și digere cu totul într-o secundă de neatenție. Cum deseori plec pe întuneric și mă întorc tot așa, îmi prinde bine să am mâna lui acolo, cu mine, rădăcină, copac și frunze totodată. Simt că pot să mă ancorez să nu mă ia vântul și recele lumii.

Dar acum dă lumina și aurește totul în argint moale, fluid, alunecând bogat peste eșarfele răsăritului.

În ianuarie, cea mai depresivă lună a anului, chiar nu am avut timp de depresiile regulamentare, dar nu mă plâng, nu, în nici un caz. Anul nou de-abia își luase startul, când tot mersul universului nostru s-a reglat ca prin farmec. De unde zdrăngănea rău de tot, săracu’, talanga-balanga, la gâtul unei vaci foarte obosite și amețite, brusc a început să sune lin a simfonie pastorală. La gâtul lui Ferdinand, taurul jucăuș, mirositor de flori.

Documentul din Noua Zeelandă pe care-l așteptam de o veșnicie, a reușit să aterizeze cu bine, chiar dacă a venit mai mult târâș, grăpiș decât în zbor avântat, avocații au început să se miște de ambele părți, odihniți și proaspeți după atâta vacanță și, ce să vezi, mare minune, contractele s-au semnat. După cinci luni de vino-ncoa și du-te, să nu te mai văd!

Am umplut cutiile din mijlocul casei, mirându-ne că n-au făcut flori și mucegai de când stăteau de-aiurea, ne-am șters fruntea de sudoarea așteptării, aleluia! Totul alunecă lin pe roți.

Mai am patru zile de grădinițu’ și apoi îmi voi acorda singură o perioadă de regăsire a sinelui prelungită. O merit. Conform trendurilor actuale, asta e exprimarea corectă. Cu sinele și cu meritatul. Sinele meu e destul de regăsit, dar cred că instalarea lui într-o casă nouă o să-mi ia ceva timp. Să-l obișnuiesc frumos și fără grabă cu tihna.

Nici nu aș fi crezut, la Petroșani fiind, acum câțiva ani, în timp ce mă uitam la „Vânătorii de case” la televizor, că am asemenea forță în gândire, că visul meu poate fi atât de puternic, că îl pot modela de o așa natură, încât concretețea lui aproape mă va băga în sperieți. Mă simt exact ca un Yoda, făurind realitatea între mâinile avântate spre înafară și privirea întoarsă spre înlăuntru. Cum spuneam, sinele meu e destul de definit, nici o problemă cu el.

Ani de zile m-am uitat la emisiune, cu o plăcere tot mai mare, imaginându-mi de fiecare dată că eu sunt cea care alege casa, pe diferite meleaguri, urmărind cu atâta atenție detaliile, visând până la leșin cum o să-mi vânez și eu casa, o să pun mâna pe ea și o s-o ascund în buzunarul inimii. De atâta vizualizare, la un moment dat o luasem razna și vroiam să-mi cumpăr o fermă prin pustietăți prin Grecia și să cultiv măslini. Noroc că m-am dezmeticit repede și am luat-o în direcția corectă. Am apucat strâns visul potrivit și m-am ținut agățată de el ca de-un picior de barză călătoare.

Ș-apoi, iaca unde am ajuns. Adică am ajuns! În plin vis, în plină emisiune, în miezul de-adevăratului. Veni, vidi, vici. Nu știu dacă dictonul ăsta latin își avea locul aici, dar așa mi-a venit! Așa mă simt, asemenea cuceritorilor de demult. Ridicând strâns mâna spre cer și avântându-mă în bucurie. Am atins vârful lumii. Nu ăsta e Piscul?! Marele pisc?! Locul ușor țuguiat unde îți este inima?! Locul unde poți să te odihnești.

Casa noastră cea dulce și frumoasă, la fel de dulce ca această lumină a dimineții îmi umple doldora buzunarul cu desăvârșirea ei. Și ticăie acolo, ca o a doua inimă, la unison cu toate inimile mele.

York, mamă dragă, ține-te bine că venim. Taman la timp pentru dealul tău cu verde și zambile.

Ne mutăm în șapte zile. Avem casă.