Totul despre trandafiri

Ne spălam pe betoanele din baie, în lighean, vai de capul nostru. E un frig de căpiezi și, pentru a căpăta curaj, ne anunțăm reciproc de fiecare dată că urmează să ne luăm inima în dinți și să ne cufundăm în tenebrele civilizației. Ba ne spunem chiar de trei, patru ori, "Mă duc să mă spăl", doar, doar se adeverește. Eu una mai întreb și unde-i ligheanul, că nici ăla nu are un loc stabil, uneori stând cocoțat pe mormanul de faianță ce așteaptă pe hol, alteori pitulat sub sacii de plasticuri și cartoane din bucătărie, saci pe care-i producem cu o frecvență demnă de speriat.

Alex (încurajator): - Vrei să-ți aprind niște lumânări parfumate, mamă? Să îți pun niscaiva muzică de relaxare?!

Râd, că doar ce să fac și mă duc în baie cu ligheanul în mână, cu grijă, să nu-l vărs. La baie nu avem chiuvetă. Asta e, au trăit oamenii și mai și, dar pot să jur că în peșteri nici nu se punea problema de vreun spălat. Bineînțeles că după ce termin observ că am uitat să îmi aduc prosopul și asta îmi pune niscaiva probleme de logistică, dar până la urmă mă descurc înainte de a sucomba de vinețeală.

Proaspătă ca o focă ieșită dintre ghețuri, mă gândesc să îmi revin cumva, îmi trebuiesc niscaiva activități recuperatorii, așa că mă arunc asupra trandafirilor, asupra ideii de trandafiri, ideile îmi plac cel mai mult.

Lilike, căutând pe net totul, dar totul despre trandafiri, ea care n-a avut în viața ei așa ceva, emite pompos:

-Vreau trandafiri, de-a lungul aleii, din ăia nobili, frumoși, nu orice ciuri buri.

Alex (care o aprobă pe silly mum a lui în toate chestiile florale, nu neapărat și în altele):

- Foarte buna idee, dar nu știu ce să zic, poate ne trebuie ceva mai caracteristic ție, hm, trandafirii nu sunt silly!

Cristi (ca să zică și el ceva): - Și au și spini. Oricum, poți să pui ce vrei, atâta vreme cât tu o faci, nu eu, nu am nimic de comentat. Pune ce vrei, TU, nu eu!

Lili (care privește în gol, în zarea albastră din mintea ei) : - Să nu crezi că nu o să mă descurc! Mă bântuie originalitatea florală, sunt în perioada “Grădină” a vieții mele, uite, pe fruntea mea scrie acum GRĂDINĂ! Ce interesant e că urmează după perioada “Grădiniță”, aolică, am înnebunit cu totul, traversez perioade din aceeași familia lexicală!

În altă ordine de idei, în timp ce fac tone de mâncare pentru Polonezul din dotare, mă tot uit în fiecare zi să văd dacă dispare naibilui cada din curticică (numită simandicos Grădina Japoneză), cada sau măcar tăvița de duș… dar încă nu, mai este, oho, cât mai este.

Asta știți ce înseamnă.

Nema pișta spălat.

Pe lângă că nu avem baie, avem și Grădină Japoneză cu vană albă și tavă de duș, adunând apa de ploaie cu sârg și cu voie bună. Tot în aceeași așa-zis grădină locuiește și Carnivora. Băieții au numit-o așa și trebuie să lupt cu ei tot la două zile când îi apucă nebunelele și vor să taie frumusețea de Wisteria, un copac a la Harry Potter, cu trunchiul numai încolăciri sinuoase și misterioase. Ei nu văd nici un pic de mister în ea, tot bolborosesc cum s-a cățărat până pe acoperiș, s-a strecurat prin burlane și pe sub țigle și ne înghite casa cu totul. Că dărâmă gardul și câte și mai câte. Asta-i altă problemă a casei de rezolvat pe lista tot mai lungă, dar tot ce eu văd în fața ochilor e cum stau în grădinuța fără cadă, cu tavan și pereți de flori wisterice, sorbind din cafeluță și luându-mi zborul de atâta fengshui. Curând. Dacă se oprește și ploaia.

Deși oamenii din ice age nu se spălau vreodată, am făcut presiuni asupra lui Arthur. Polonezul nostru aleargă de colo până colo cu țevi în mâini, nu pot să spun că nu lucrează. Dar i-am zis clar să facă ceva urgent! A trecut o lună de când ne uscăm din lipsă de hidratare, ca niște plante amărâte puse în beci și în întuneric, că de frig ce să mai vorbim.

Eveniment, mare eveniment! Aseară am făcut baie în cada mea uriașă! Baia tot huia, plină de cimenturi, dar Arthur s-a îndurat și a conectat cada la apă, deși urmează să o scoată iar când pune gresia. Pleacă în concediu o săptămână și nu a vrut să ne lase ca pe nemurici, ce om de treabă!😍

Acum pot să mă ocup și de trandafiri. Tre’ să recunosc că, deși mi-am adunat cel puțin vreo șapte site-uri cu date utile, mi-a fost lene să citesc și m-am bazat exclusiv pe informațiile de la prietene. Sapi o groapă, pui o găleată de apă în ea, compost și trandafirul. Mai torni o grămadă de apă. Iaca sinteza. Știu totul acum despre familiile lexicale și sintezele de trandafiri.

Cum am pus în practică cunoștințele e o altă poveste.

Acum ne trăim viața în așteptarea Polonezului. Care e prin Scoția la distracție.

Răbdare, că doar nu dau turcii!

De când am venit în York am descoperit alt timp al lumii, mai lent, mai lin curgător, nimic nu se face în grabă. La urma urmelor la ce-i bună graba?! Să strice treaba, doară. Aici timpul are foarte multă răbdare și cei care-l trăiesc trebuie să aibă și mai multă. Tre’ să fii ca o statuie zen, vârându-ți zenul în ochi cu degetele, dacă altfel nu intră și să-l inspiri odată cu aerul proaspăt. Gri totul, dar fresh.

De exemplu, cei care trebuiau să ne instaleze netul au venit de patru ori la intervale de câte 5-6 zile, s-au scărpinat în cap, au analizat variante ca săpatul asfaltului public, șanț prin grădina proprie, cabluri suspendate de nu știu unde până nu știu unde, s-au mai scărpinat o dată în cap și au plecat. Așa, pur și simplu. După ce fuseseră programați cu două luni înainte. Eu am rămas cu gura căscată de asemenea atitudine și am întrebat dacă erau cumva români. Alex s-a enervat, și-a pierdut cu totul calmul englezesc și s-a cufundat în fatalismul românesc, umblând ca un zombi prin casă și plângându-și de milă că nu are net. Nu cred că era prea zen, chiar deloc. Nu-i pria atâta lipsă de grabă. Apoi s-a activat, în miez de disperare și a schimbat compania. Acum îi așteptăm pe cei noi. Avem programare de urgență peste două săptămâni. Așa-s urgențele pe aici. Între timp avem net din cutiuța magică cumpărată de Alex, e net provizoriu sau soluție de rezervă. La alegere. Avem și ceva zen recuperat.

Cu toții ne-am dat seama că aici ne trebuie soluții de rezerva. Tocmai pentru că Timpul are foarte multă răbdare. Mai multă ca noi.

În Londra totul mergea cu o viteză de nedescris. Orice programai, orice trebuia făcut era ca pe bandă, ca uns, foarte bine organizat oraș! Felicitările mele personale. E drept că tu rămâneai frecvent fără timp. Și alergai de colo până colo ca un titirez dezaxat, cu răsuflarea tăiată, subminat în chip obscur de propriu-ți corp, lovit ba de o alergie totală, ba de gripe și coviduri, ba de niscaiva dureri de cap. Așa că e bine de tot ca timpul să aiba foartă multă răbdare.

Poi ia să vedem ce a mai făcut Polonezul ieri. A scos cu mult elan centrala veche de pe peretele bucătăriei, fiind decis să termine cu această chestiune într-o singură zi de muncă, apoi s-a răzgândit instant pentru că a decis că peretele cu pricina a fost prea avariat de nesimțiții care au montat centrala anterioară (cică l-au spart cu ciocanul și vibrațiile au supărat rău de tot peretele, așa de rău că el nu se riscă să mai monteze ceva pe el!). El nu e amator, ca alții!

Când simțeam că mă împrăștii de groază la gândul de a rămâne fără nici o centrală, în loc de una proastă și ruginită, scufundați până-n gât în Criogenica și conservați pentru eternitate, înainte de a colapsa cu totul mi-a trecut prin cap să-l întreb care e soluția. Omu’ găsise deja răspunsul, doar era profesionist! Va monta centrala în shed! (un soi de utility room ce îl avem lipit de casă). Apoi va repara peretele pe interior în bucătărie și o să taie țevile care ies în afară și totul va fi poezie și floricele pe câmpii. A dat multe argumente, că îi merge gura de numa’, inclusiv că circuitul electric al centralei nu era separat de circuitul casei, ceea ce era bad bad. Toate erau foarte bad, dar noroc că îl aveam pe el. Lucky us!

Așa am rămas cu o gaură în perete prin care șuiera vântul, caloriferele nu au funcționat aproape două zile, apa curgea doar rece ca gheața, dar bine că era și aia, iar noi tremuram ca apucații, vineți spre gri, să ne asortăm cu vremea. Apoi ne-am mai obișnuit, că vedeam răsăritul la orizont. Luminița de la capătul tunelului.

Când respiram și noi ușurați, centrala era deja pe peretele cel nou, departe de lumea dezlănțuită, adică de bucătărie și de ochii noștri încețoșați de ger, Polonezul s-a apucat să schimbe circuitul țevilor prin pod și a tot meșterit pe acolo. La un moment dat, cum stăteam noi cu păturile pe spinare încercând să verificăm dacă mai avem simțul umorului sau l-am pierdut în tranziție, a început să picure apa din mijlocul tavanului din bucătărie. Destul de bine. “Arthuuuur!” am răcnit, dar el a coborât scările val vârtej, a zâmbit pe limba polonezilor și a zis că e o nimica toată, a mai rămas un pic de apă pe țevile la care a meșterit în pod, se oprește imediat.

No, bun, auzind că am exagerat ca niște babe, zenul a coborât ușor deasupra noastră, valsând într-o aripă de porumbel și așa zenuiți zdreliți, dă-i și șterge la apă, când zice Cristi, ciobanul mioritic: “Ce mai poate să se întâmple?!” Și exact în clipa aia, vă jur, a început să curgă apa pe țevile tăiate din perete, împroșcând toată bucătăria. Cu o agilitate demnă de invidiat, am înșfăcat repede un castron și l-am ținut sub țevi, pentru că soțu’ încremenise de groaza fatalistă a propriilor cuvinte. “Arthuuur!” am răcnit din toate puterile și toți rărunchii. "Aaaa”, a zis el, după ce a galopat pe scări în jos cu tot temperamentul lui vulcanic, “e o nimicuța toată, se oprește imediat. A mai rămas un pic de apă pe țevi."

“Bată-te norocu să te bată”, m-am gândit. “Așa zici, o nimica toată?!”. Fie. Am acceptat spusele lui ca pe niște vorbe ale oracolului și ne-am liniștit din nou, deși am continuat să privim în stânga și-n dreapta după potențialele cărămizi ce puteau să ne pice în cap din senin. Apoi, peste vreo oră, am intrat în bucătărie, Cristinelu’ era la masă, la laptop, încercând să-și regăsească un oareșicare echilibru mental, când văd o baltă pe masă, exact la limita laptopului, "Cristineluleee, curge apa din tavan! Tu nu vezi, frate?!” Picura în altă zonă, așa ceva! L-am implorat să se ducă în pod, să umble prin vata de sticlă, dacă se poate fără să pățească ceva și să vadă naibilui ce se întâmplă. S-a întors și a zis, “Era doar un rest de apă pe țevi, nu e apă niciunde."

Mai încolo, Polonezul a coborât din pod cu țevile scoase de sub acoperiș, lungi de peste doi metri, vechi, țevile se clătinau amenințător când lua curbele pe scară și speram din toată inima că nu sparge televizorul. Eu eram pe canapea, cu picioarele învelite într-o pătură, congelate de-a dreptu’ (ușile casei fuseseră deschise toată ziua, că de, omu’ circula liber din pod în shed și viceversa), încercam să citesc, cică, că ce altceva să fac în condiții de ice age, urmărind cu coada ochiului ce mai face polonezul. Mă vede și se oprește, cu țevile clătinându-se lungi și grele, să schimbe o vorbă cu mine, că doar nu mai vorbise de vreo zece minute cu nimeni. Trebuia sa se descarce, omu’. Să zică încă o dată ce dezastruos e totul.

În cele din urmă a ieșit din living și am răsuflat ușurată. Televizorul intact. M-am bucurat prea devreme, fiindcă Alex a băgat capul pe ușă, aruncând o privire scrutătoare (acum toți suntem cu ochii pe Arthur) și numa’ ce-l aud că zice:"A picurat ceva din țevi, stai să șterg!" Și-l văd cum aduce un șervetel să sugativeze pata de vreo cinci centimetri de rugină uleioasă, roșie. Drept urmare a zelului depus, pata s-a întins pe toată frumoasa mea mochetă gri. Să nu vă imaginați că nu există și lucruri frumoase în această casă. Există. Că doar de ce am cumpărat-o, nu?! Douăzeci de minute am frecat rugina de pe mochetă și nu am scos-o complet, apoi mi-a dat prin cap să o iau pe scări în sus, că o mai fi picurat și pe acolo, inclusiv în camera noastră de la etaj. Exact. Așa că am frecat până mi s-a urât. Între timp mi s-au încălzit și picioarele, de unde am dedus că asta făceau femeile în epoca de piatră a gheții. Frecau podelele peșterilor.

Dintre veștile bune, pot să menționez cu foarte puțină modestie că Polonezului i-a plăcut mâncarea mea, șnitele cu piure și a înfulecat ca un om care muncește din greu, săracu’.

La ora 6 dimineața, încă întuneric fiind afară, Cristinelu’ cel iubit găsește un limax târându-se pe podeaua bucătăriei. Mooor! Să vezi căutarea naibilui, pe unde a intrat animalu’?! Habar nu avem, dar în nici un caz, în absolut nici un caz nu îi vom spune lui Alex, dragul lu’ mămuca. De ce să-i luăm ultima picătură de energie necesară supraviețuirii iernii arctice?! Și mai trebuie să și lucreze, bietul, în condiții de Polu’ nord, cu net de la cutiuță.

“Uite”, zice Cristinelu’, pe la 8. A dat lumina afară și el îmi arată spre ferestrele mari, frantuzești, de, care ne despart bucătăria de grădinuța din spate. O pisică minunată, gri pufos, ne privește cu ochi mirați, albaștri, rotunzi și întrebători: “Cine or mai fi și ăștia?!”

Râd ca un copil.

Aproape în câmp, dar nu chiar

E duminică. Tocmai am citit despre spleenul zilei de dumincă și am realizat că nu te apucă în nici un caz într-o casă ca a noastră. Adică total lipsită de confortul necesar unei depresii ca la carte. Azi avem o zi fără bârâitoarea lui Arthur, polonezul, fără spărgătorul lui de betoane care-i mult mai dihai decât sirena poliției ce ne-a chinuit aproape 3 ani în Londra.

Nu putem fi decât fericiți în casa întoarsă cu fundu-n sus. Cum naibilui să fim altfel?! E ca în bancul cu Ițic care merge la rabin și îi spune că nu mai poate trăi cu soacra în casă, mai bine-și ia câmpii. Rabinul îl sfătuiește să-și bage în casă toate animalele pe care le avea în ogradă și să revină după o săptămână. Zis și făcut. Ițic se întoarce complet distrus și spune că mai bine era numai cu soacra. Perspectiva e totul. Polonezul nostru e pe post de oi, capre și alte orătănii. Și toate băgate la noi în casă. Dar azi e duminică și e liniște și pace, așa cum se cuvine.

E adevărat că m-am spălat cu chiu cu vai la chiuveta din bucătărie, dar decât deloc, nu?! V-am zis, perspectiva! În baie avem doar o misiune, să ținem reșoul pornit peste marea pată de umezeală impregnată în betonul fundației, să vadă omu’ dacă se usucă - acolo se scurgea cada de aiurea, sub casă! - dacă nu se usucă, a proferat mari amenințări referitoare la costuri și durate de timp. Din fericire s-a uscat deja jumate peste noapte, noroc că a decopertat sâmbătă, avem timp să suflăm din bojoci până luni. Pentru duș, Arthur ne-a recomandat să mergem la gym, cu ocazia asta putem să recuperăm și din mișcarea fizică pe care n-am mai făcut-o de când tremurăm pe sub pături și cojoace. Deși eu cred că tremuratul e mai abitir ca orice ridicare de haltere. Nu știu de ce nu l-a recomandat nimeni în curele de slăbire. Dacă zăngăni din dinți și mușchi vreo juma’ de oră, ai echivalat sigur trei brioșe cu ciocolată și banane, ba poate chiar și cu o cireașă zaharisită-n vârf.

Mă holbez cu extaz aiuristic la un porumbel ce se plimbă țanțoș pe garajul vecinului. E grăsuț și înfoiat și pare foarte mulțumit de ziua cenușie. Cum să nu fie, când cerul s-a deschis pentru o clipită, descoperind o fâșie lată de albastru de nu-mă-uita și presărând niscaiva lumină solară drept peste căpșorul lui țuguiet și pufos. Ce încep să învăț “aici și acum” e cât de prețioase devin lumina și albastrul, cât de infinit de valoroase și nestemate când le primești cu puțintelul. Cu țârâita. Cu pipeta. Inestimabile! Orice răzulică rătăcită de soare devine o scaldă în apele plenare ale absolutului, zău așa. O epifanie și o rugă.

Îmbibată bine de lumină caldă, mă întorc sub păturică și aștept să se facă focul. Cristinelu’ la putere. Se pricepe, maestru al focului și al lemnului. Mă rog, uneori al brichetelor, că-s mai ușor de cărat decât lemnele. De la mall, cum de unde?! Cu căruțul sau cu rucsacul. Nimic nu e ușor prin York, doamne feri. Să simți că trăiești. Avem o sobiță frumușică foc, o leacă vintage, pe care Cristi o boscorodește cât încape, cică și aia trebuie schimbată, ca dă căldură câtă vreme îi bagi lemne. Apoi pa și pu. Se răcește în doi timpi și trei sferturi. Pân-atunci, zic mulțam pentru flacăra ei veselă și trosnetele cu miros de lemn. Parcă mi se încălzesc și picioarele, deși nu sunt sigură, că nu mai știu cum se simte.

Luni suntem în viață. Supraviețuitori ai duminicii și ai criogenării. E liniște, n-a venit încă Polonezul! Astăzi începe în sfârșit mersul în sus, că până acum doar a dărâmat și distrus! Toată casa-i plină de țevi și calorifere vechi și noi, de cutii cu robineți, faianțe și alte angarale. Cică pune noua centrală și caloriferele, uraaa! și se retrage apoi spre baie, că acum e prin toată casa. N-ai unde să te așezi, că apare el cu o țeavă în mână și o expresie preocupată și alertă și se pornește să-ți explice că a mai descoperit un dezastru în stare latentă pe undeva.

Și de mâine cred se apucă de podeaua din baie, să o refacă, construiască, înalțe, izoleze, cine mai știe?! Momentan nu e deloc o podea miraculoasă, e doar beton gol, plin de găuri și de țevi și trebuie să ai grijă că e mai jos cu vreo 20 de cm decât restul casei, să nu cumva să îți rupi gâtul când mergi să o cercetezi, poate a mai pățit ceva din senin. E posibil totuși să nu dea startul la podea curând, că nu poți să știi cu el niciodată, e plin de spontaneitate și sare în zig zag din garaj în pod și vițăversa,

Ultraspecializatul nostru instalator sosește după 9 și termină înainte de 4, vaaai! Eu aș vrea să lucreze până la 9 seara, stăpân de sclavi aș fi! Alex mă privește mustrător și îmi spune că omu’ lucrează cât simte el că poa’ să lucreze, că e iute ca piperul și face în scurt timp cât alții în 3 zile.

Care scurt timp, măi, nenicule?

Dar să fim pozitivi, până la urmă termină el!

C-o fi în primăvară or în vară, măcar nu suntem în câmpul gol și bătut de vânturile nordului.

Cristinelule, ia rucsacul și hai să mai cumpărăm niște lemne! Unde mi-e fularul?!