De la una la alta

Țin cheia casei în mână. E rece și albă, albă cum e argintul. Strâng pumnul. E bine, începe să se încălzească, și cheia, și palma.

E frig în York, cerul încărcat de nori, gri și iar gri, dar frumos, face valuri, valuri în ape de lumini stinse, nordice. Tremur scurt, dar sunt încântată.

Deschidem ușa casei, e un ger năucitor, de cavernă. Cristi dă repede drumul la centrală și rămânem îmbrăcați în timp ce ne învârtim de colo până colo, cercetându-ne căsuța. Un ultim amendament la ghidul cumpărătorilor de case. Ar fi înțelept să cumperi iarna, să vezi care e sistemul de încălzire și cât de bine funcționează. Abia acum am înțeles cu adevărat ce înseamnă "certificat de eficiență a energiei D". Atâta are casa noastră. Bine era să fie măcar B. Noi am cumpărat-o vara, când strălucea de soare și căldură. Dar în spiritul albastrului, să fiu optimistă până la capăt. Bine că nu e categorisită cu E sau F, ferească sfânta Filofteia!

Cristi e și el aproape albastru. De frig. Mă gândesc să nu plusez totuși, așa că nu-i pomenesc nimic de spiritul albastrului, mai bine tac. Oricum îmi clănțăne dinții și nu e indicat să pierd căldură vorbind.

Descoperim cu oareșicare uimire că dormitorul nostru nici măcar nu are vreun calorifer. Ce chestie, în august trecut am observat încântată că e un dormitor a la Harry Potter, plin de cotloane fermecătoare, nici vorbă să mă gândesc la sursele de căldură, hm, oare cât de silly sunt?! Întrebarea rămâne deschisă, sunt de acord.

Îmi mai pun o pereche de șosete groase și caut disperată după jacheta mea de fleece albastră.

Pe blatul din bucătărie descoperim un ghivecel cu flori albe și un mesaj de la proprietăreasă. Fosta. Ne mulțumește pentru răbdare (șase luni de așteptare, fratele meu!) și ne spune frumos că pereții casei noastre adăpostesc o grămadă de iubire, sunt îmbibați cu iubire. Frumos de tot, mă unge la inimu. Bineînțeles că asta va fi prilej de sarcasm și satiră ori de câte ori Cristinelu’ va descoperi câte o neregulă prin casă (și sunt destule, slavă Domnului!). „Ei, dar să nu băgăm în seamă că vana are scurgere direct sub casă, important e că tremură totul de iubire! Mama ei de iubire!”

În cele două geamantanașe am cărat două pături, înțelepți nevoie mare, restul bagajelor vin a doua zi, până atunci tre’ să supraviețuim cumva. Dormim pe jos, pe salteaua gonflabilă, cărată și aia, e de mirare câtă deșteptăciune pe capu’ nostru. Mă simt ca într-un iglu, înconjurată de ghețuri, nasul mi-e rece. Dar inima caldă, ceea ce e bine.

Vin si restul bagajelor, plus Alex. Nu pot decât să salut veselă sosirea plapumelor, pernelor și șosetelor de lână groase. Și a fiului, desigur. “Ce papură vodă e așa de frig?!” începem să ne întrebăm și berbanții casei se adâncesc în discuții tehnice, analizând temeinic centrala și caloriferele, unul pipăind țevile, butoanele, altul căutând pe net ce și cum. Eu zburd de la etaj la parter și zumzăi ca o buburuză, de nebună, „Uite ce frumos se vede cerul prin luminator! Minunat de verde e grădina noastră! Ce lumină dulce se filtrează printre jaluzele!”. Alex zâmbește absent, ca pentru silly mum a lui, Cristi nici măcar nu ascultă. E preocupat să rezolve chestii. Eu chiar n-am nimic împotrivă. Sunt ocupată cu organizarea sertarelor din bucătărie. Oare cum îmi bag oalele în sertare?! E o chestie importantă de logistică și sunt mândră să recunosc că am reușit. Mi-a luat vreo săptămână, am 21 de sertare uriașe și m-am descurcat de minune. Încă mă întreb cum am încăput înainte într-o bucătărie pe sfert cât acum și cum de lucrurile dintr-o bucătărie așa de mică au umplut acum această bucătărie spațioasă, superbă. Hm, din tainele minimalismului.

Bun, se iau decizii majore. Ținând cont că baia există doar ca idee, este chemat Polonezul, instalator cotat la maximum prin review-uri splendissime, sperăm să îmbunătățească ratingul casei. Va schimba tot, centrala, caloriferele, va instala calorifere uriașe în locul vechiturilor mici și inutile care există acum, va pune calorifer chiar și în dormitorul nostru (oare să scriu o odă de mulțumire pentru asta?!), va face baia și tot ce mai apucă. Va sta ceva timp prin casa noastră. Mi-e frică să mă gândesc cât. Evident, noi, proprietarii de casă vom strânge serios cureaua.

În acest spirit de economie, azi fac o mâncărică de linte cu cârnați prăjiți. Tot polonezi și ăia, că polonezii ăștia sunt un neam de oameni pricepuți la toate, inclusiv la cârnații afumați.

Am uitat să precizez că sunt total năucă. Nu realizez ce mi se-ntâmplă. Nu înțeleg nimic, nici cum am ajuns din hei-rupul de la grădinițu aici, în această liniște absolută, verde, picurată de ploaie și uneori de raze dulci de soare. Nici cine sunt acum. Dar o să aflu, nu?!

Oare curcubeul care plutește deasupra casei noastre a răsărit dintr-un bulb de ploaie?!

Gata, avem casă!

„Ia te uită ce lumină dulce peste Londonu'”, îi spun lu’ Cristinelu’ dis-de-dimineață, în timp ce mă agăț de mâna lui caldă, e încă răcoare și-mi prinde bine să am o mică sobiță de buzunar numai și numai a mea. Omu’ meu mă conduce în fiecare zi la metrou și mă așteaptă seara, nu de alta, dar Londra, în ciuda frumuseții ei spectaculoase, e destul de potențial periculoasă, ca o floare carnivoră fermecătoare ce poate să te înghită și digere cu totul într-o secundă de neatenție. Cum deseori plec pe întuneric și mă întorc tot așa, îmi prinde bine să am mâna lui acolo, cu mine, rădăcină, copac și frunze totodată. Simt că pot să mă ancorez să nu mă ia vântul și recele lumii.

Dar acum dă lumina și aurește totul în argint moale, fluid, alunecând bogat peste eșarfele răsăritului.

În ianuarie, cea mai depresivă lună a anului, chiar nu am avut timp de depresiile regulamentare, dar nu mă plâng, nu, în nici un caz. Anul nou de-abia își luase startul, când tot mersul universului nostru s-a reglat ca prin farmec. De unde zdrăngănea rău de tot, săracu’, talanga-balanga, la gâtul unei vaci foarte obosite și amețite, brusc a început să sune lin a simfonie pastorală. La gâtul lui Ferdinand, taurul jucăuș, mirositor de flori.

Documentul din Noua Zeelandă pe care-l așteptam de o veșnicie, a reușit să aterizeze cu bine, chiar dacă a venit mai mult târâș, grăpiș decât în zbor avântat, avocații au început să se miște de ambele părți, odihniți și proaspeți după atâta vacanță și, ce să vezi, mare minune, contractele s-au semnat. După cinci luni de vino-ncoa și du-te, să nu te mai văd!

Am umplut cutiile din mijlocul casei, mirându-ne că n-au făcut flori și mucegai de când stăteau de-aiurea, ne-am șters fruntea de sudoarea așteptării, aleluia! Totul alunecă lin pe roți.

Mai am patru zile de grădinițu’ și apoi îmi voi acorda singură o perioadă de regăsire a sinelui prelungită. O merit. Conform trendurilor actuale, asta e exprimarea corectă. Cu sinele și cu meritatul. Sinele meu e destul de regăsit, dar cred că instalarea lui într-o casă nouă o să-mi ia ceva timp. Să-l obișnuiesc frumos și fără grabă cu tihna.

Nici nu aș fi crezut, la Petroșani fiind, acum câțiva ani, în timp ce mă uitam la „Vânătorii de case” la televizor, că am asemenea forță în gândire, că visul meu poate fi atât de puternic, că îl pot modela de o așa natură, încât concretețea lui aproape mă va băga în sperieți. Mă simt exact ca un Yoda, făurind realitatea între mâinile avântate spre înafară și privirea întoarsă spre înlăuntru. Cum spuneam, sinele meu e destul de definit, nici o problemă cu el.

Ani de zile m-am uitat la emisiune, cu o plăcere tot mai mare, imaginându-mi de fiecare dată că eu sunt cea care alege casa, pe diferite meleaguri, urmărind cu atâta atenție detaliile, visând până la leșin cum o să-mi vânez și eu casa, o să pun mâna pe ea și o s-o ascund în buzunarul inimii. De atâta vizualizare, la un moment dat o luasem razna și vroiam să-mi cumpăr o fermă prin pustietăți prin Grecia și să cultiv măslini. Noroc că m-am dezmeticit repede și am luat-o în direcția corectă. Am apucat strâns visul potrivit și m-am ținut agățată de el ca de-un picior de barză călătoare.

Ș-apoi, iaca unde am ajuns. Adică am ajuns! În plin vis, în plină emisiune, în miezul de-adevăratului. Veni, vidi, vici. Nu știu dacă dictonul ăsta latin își avea locul aici, dar așa mi-a venit! Așa mă simt, asemenea cuceritorilor de demult. Ridicând strâns mâna spre cer și avântându-mă în bucurie. Am atins vârful lumii. Nu ăsta e Piscul?! Marele pisc?! Locul ușor țuguiat unde îți este inima?! Locul unde poți să te odihnești.

Casa noastră cea dulce și frumoasă, la fel de dulce ca această lumină a dimineții îmi umple doldora buzunarul cu desăvârșirea ei. Și ticăie acolo, ca o a doua inimă, la unison cu toate inimile mele.

York, mamă dragă, ține-te bine că venim. Taman la timp pentru dealul tău cu verde și zambile.

Ne mutăm în șapte zile. Avem casă.

Vânătorii de case – episodul 7

La mijlocul lui august aveam casă. Vorba vine.

Adică inspectorul aprobase cartierul și casa, proprietăreasa acceptase oferta noastră, ce, doamne! Oferisem din start cu 10.000 mai mult, ca niște nababi, aruncând cu banii de la cingătoare în stânga și-n dreapta! Ca la nuntă. Bani imaginari, desigur, pe care urma să ni dea banca, speram noi.

Apoi a început procesul vânzării și cumpărării unei case englezești. Noi în Londra, habar neavând de legislația engleză, casa în York, neavând habar de noi, fericiții ei proprietari din viitor.

Nu-i bai dacă nu știi cum să procedezi. Ceea ce e important e să înțelegi cu adevărat că nu ești în România, unde în câteva ore se poate finaliza vânzarea unei case. Atât a durat procesul vânzării propriei noastre case. Ne-am dus la notar cu contractul, hopa-țopa, gata! Am intrat pe ușă proprietari și am ieșit nemurici. Dacă înțelegi că aici se face totul cu maxim dichis, reziști. Faci față la orice. Și noi am rezistat ca niște eroi. Antrenați la cozile comuniste de demult, de. Nu știu Alex cum s-a descurcat, că el e generația X, dar a fost un model de răbdare. A trebuit, săracu’, să mă rabde chiar și pe mine când mă apuca disperarea și mă crizam ca un copil căruia i s-a promis jucăria. Și jucăria nemapișta!

Primul pas. Fiecare parte își angajează avocați. Faci studiu de caz pe internet, citești review-urile, ura pentru oamenii binevoitori care dau review-uri! Și hotărăști care vor fi avocații tăi. Solicitors, mai pe englezește. Și aici începe totul. Pentru că a trecut toamna, acuși e gata iarna și noi tot așteptăm pregătiți de mutare. Livingul e plin de cutii goale, clădite până în tavan, gata să fie umplute și așa trăim, ca nebunii, de peste cinci luni. Și încă nu se vede luminița de la capătul tunelului. Ba chiar am deschis o casă de pariuri la blatul din bucătărie, că alt spațiu disponibil nu mai avem, și facem prognosticuri. Cristinelu' crede 90% că nu luăm casa asta și din februarie reluăm procesul căutării. Eu una, veșnic optimistă, cred, tot 90%, că luăm această casă până în februarie. Nici chiar eu, cu toată puterea pozitivității mele nu mai cred asta sută la sută. De ce până în februarie? Atunci ne expiră oferta de împrumut de la bancă, că și aia are o putere de 6 luni. Cât să aștepte și banca după tine?!

Și anume cum se desfășoară splendoarea de proces?! Vânzarea lu' papură vodă?! Simplu ca bună ziua. Începe o mișcare tembelă a actelor și întrebărilor și cerințelor care se desfășoară pe un traseu mai mult decât ondulat, între noi, avocații noștri, avocații vânzătorului de casă și vânzătorul însuși. Să nu uităm din ecuație agenția imobiliară, care și ea își are rolul ei pe undeva pe la mijloc în această structură balansată la greu. Parcă ești la circ și acrobații sunt gata, gata să cadă la orice strănut. În nici o circumstanță nu poți contacta direct seller-ul să te înțelegi cu el, să-l întrebi de sănătate și dacă chiar vrea să vândă naibilui casa! Sau să-l trimiți în lună cu tot cu casa lui cu tot!

Noi ne-am făcut treaba cu repeziciune. Am chemat inspectori de casă, de energie electrică, de țevi, i-am plătit pe toți și apoi ne-am uitat la rapoarte. Erau chestii de reparat, destule, dar nu puteam face nimic până la marele moment al mutării. Ne-am încordat ca un cal la start și încordați am rămas. Gata să ne aruncăm în sprint, dar pe loc. O senzație deloc plăcută. Cu mușchii încordați, dar încremeniți. Statuie în zbor. Holbați la rapoarte și spre negurile viitorului. Undeva pe acolo era casa, dar nu se vedea prea bine.

Vânzătorul și avocații lui nu și-au făcut treaba la fel de bine. Au tras mâța de coadă cât au putut. Li s-au cerut aprobările pentru sobă, de exemplu. A durat vreo trei săptămâni până au ajuns hârtiile pe filieră înapoi la avocații noștri, care erau foc de deștepți, se subînțelege. Unii chiar știu să-și aleagă oamenii. Nu ca alții!

Apoi a venit marea descoperire fatală. Pe contractul de casă mai apărea ca proprietar fostul partener, mutat nici mai mult, nici mai puțin decât în Noua Zeelandă. Sfinte Sisoe, apără-mă și păzește-mă! Ăla trimitea un act, dura trei săptămâni să facă zborul peste oceane, ajuns în Anglia, se pierdea. Sau era trimis la o adresă greșită sau îl furau marțienii din avionul cu poșta. Nu știu, oricum am așteptat cam două luni după actul cu pricina. Dacă adaugi în ecuație grevele poștale din Anglia, Crăciunul și alte sărbători, îți dai seama cum s-a făcut ianuarie și noi încă nu am încheiat contractul. Încă așteptăm după avocații seller-ului și după fantasticul document din Noua Zeelandă.

Cotele pariurilor din casă încep să încline spre previziunile nefericite ale lui Cristinelu’.

Dar eu nu abandonez încă speranța. Am de gând să mor cu ea de gât.