Vânătorii de case – episodul 6

După despărțirea dramatică (adio iubita mea „Căsuță cu trandafiri”!), am stat un pic pe loc, să ne revenim și am luat-o de la capăt. Cam fără chef și cam deprimați. Eu una eram în faza de negare. Restul nu știu în ce fază erau, că fiecare își lingea rănile în colțișorul lui de restriște. Am analizat iar site-urile, am mers iar la York. Vânătoarea de case e destul de palpitantă, așa că în cele din urmă ne-am revenit și am țopăit cu destul entuziasm de la un gard la altul.

A treia greșeală făcută a fost să chemăm inspectorul de case după ce împrumutul a fost aprobat de bancă. El ne-a dat reject la casă și toată munca de analiză a băncii a fost în zadar. Totul de la zero din nou. Trebuia chemat înainte. Zis și făcut. Trăncălicii de noi nu ne-am dat seama că tot plăteam la analize de case și apoi inspectorașul ne dădea cu tifla! Perfecționist, omu’!

A urmat „Casa cu vulpi”. Care s-au dovedit a fi iepuri (ghiciți cine a descoperit adevărul?!), dar la început am crezut că sunt vulpi. Am găsit-o după alte câteva drumuri de York.

Solidă, stabilă, impozantă. Nu dulce și tradițională ca cealaltă. Cu destul fengshui ca să îmi placă la nebunie, fengshui furnizat în mare parte de pereții albaștri din dormitor. Și grădina, ah, ce grădină superbă! E adevărat că avea niște găuri uriașe, de vulpi, am crezut noi, apărute de când plecase proprietarul cu câteva luni înainte. Nu ne deranjau vulpile, eram gata să le mângâiem pe căpșor când ajungeam proprietari. Eventual să le admirăm dimineața când alergau prin grădină, în timp ce noi ne beam cafeluța.

Am studiat temeinic casa, am întrebat din start. Nu avea wooden frame. Nici un lemn, niciunde! Doar cărămidă. Poate niște reparații la acoperiș, zău, ce altceva putea să mai găsească inspector Gadget?! Că tot pe nesuferitul ăla l-a chemat Alex, doar deja aveau o relație de afaceri mulțumitoare. De lungă durată. Ne salvase de la dezastru.

A durat vreo săptămână până și-a făcut omu' loc în agendă, răstimp în care am mai făcut scenarii, dar mai liniștite, mai mărunțele. M-am ținut serios în frâu, deși nu era o treabă chiar ușoară. Nu am mai dat șfară-n țară că ne luăm casă, nu am mai trimis poze cu ea tuturor. De câte ori poți să spui oamenilor: „Asta-i casa visurilor mele?!”. Am tăcut cuminte și doar am visat. La dormitorul cu pereți albaștri. Mi-am împletit degetele a noroc. Nu, sigur nu avea ce să mai găsească!

A urmat, după aceeași sumă considerabilă, raportul detaliat. Dar mai ales imperativul:”Nu cumpărați casa.” V-am zis că inspectoru’ lu’ pește e o fire dramatică din născare. Că n-a mai văzut asemenea ghinion, a doua casă aleasă să nu fie bună. Noi nu am văzut că e înclinată?! Că alunecă pământul sub ea? Alunecă, da, încet, dar sigur. Cum naibilui să văd așa ceva, când eu văzusem doar spații largi, frumoase și albastre?! Nici un ax al casei nu era la locul lui. Toate suprapuse și încălecate. “Ferească sfânta Filofteia, ăsta e nebun de legat”, mi-am zis. “Ne urăște. E din ăla cu Brexitul. Nu suportă să vină români în orașul lui. Incredibil!”

Dar pozele spuneau totul. Negru pe alb. Impozanta casa se clătina ca un om beat. Adio casă cu vulpi, care de fapt erau iepuri. Inspectorul atotștiutor ne-a demolat și mitul ăsta. Știa el mai bine. Iepuri să fie, că oricum nu mi-a mai păsat. De data asta nu am mai plâns. Am mai oftat nițel cu ochii în zare, viața-i dură, nene, dar până la urmă te călești. Cât să tot plângi după cai verzi pe pereți?!

Cam dezumflați după atâtea eforturi făcute să ni se accepte oferta, după case de lemn și case alunecate, ce mai urma?!

Ne-am lins rănile și am luat-o de la capăt. Site, poze, York. Ce să-i faci?! N-ai ce să-i faci. Noroc că românu-i fatalist. Nimic nou sub soare.

Inspectorul Gadget, mărinimos (îi dădea mâna, se pare că ne voia clienți permanenți!) ne-a anunțat că vine gratis la următoarea casă, pentru o oră (ce-ați crezut?!). El, marele specialist, în doar o oră se lămurește dacă e bună casa sau nu. Nu de alta, dar deja putea să facă o vacanță în Tenerife pe banii luați de la noi. Plus că i se făcuse milă, cred, de asemenea ghinioniști.

E adevărat că familia începuse deja să se uite un pic chiorâș la mine, de parcă eu aș fi fost vinovată, drăguța de mine, eu și criteriul meu principal, fengshuiul! Nu de alta, dar multe case le refuzasem pe motiv de antipatie spontană, deși păreau solide și bine înfipte.

Între timp am prins și noi mișcarea. Cum să facem să ni se accepte oferta din prima. Nu era mare scofală. Pur și simplu, trebuia să stai cu site-ul deschis zi și noapte și cum vedeai o casă care îți plăcea cât de cât, trebuia să suni și să o vezi a doua zi. Nu sâmbătă sau săptămâna viitoare, când aveai tu putința. A doua zi! Și pentru asta trebuia să parlamentezi la sânge, că numai a doua zi ai drum de York, că ești gata să depui o ofertă, bla, bla. Ce altceva mai spunea Alex la telefon nu știu, dar știu că a reușit să facă asta când a fost nevoie.

După această viteză de mișcare extraordinară și ieșită din comun, imediat după vizionare trebuie să-ți depui oferta cu o oarecare sumă în plus. Cât te lasă buzunarul. Imbatabilă metoda plusării.

A patra greșeală e să crezi că îți vei lua casa perfectă. Că o să aibă și dormitoarele mari, și grădina superbă. O să aibă și conservator, o să aibă și spații largi pentru familie. Că bucătăria va fi albă și gata să adăpostească vreo 20 de musafiri la masă. Că nu va trebui să faci retușuri și să o repari vreo zece ani. Poate. Dacă ai vreun milion de lire. Dar la sume mult mai mici, trebuie să îți alegi ce defecte poți suporta. Tre’ să devii mai îngăduitor. Că doar nu ești nebun. Vrei perfecțiune sau vrei să ai naibilui o casă?!

La următoarea vizită la York, trei case am ochit. Cu tot cu defecte! Eram deja disperați. Nici nu se închidea bine ușa în urma noastră și Alex, din Londra, depunea supraoferta la telefon.

Și ce să vezi?! Ne-am trezit că trei case ne-au acceptat oferta. Aolică, acum altă dandana! Nu puteam să încurcăm oamenii pentru mai mult de câteva zile, dar ne era frică ca de aghiuță de inspectorul cu pricina. Sunat urgent și rugat sa meargă la două case repede, repede, în virtutea relațiilor de muncă stabilite anterior. Una gratis, una cu plată. Că de, prietenie, prietenie, da’ brânza-i pe bani. Iar brânza asta englezească e tare scumpă!

La a treia casă am renunțat noi de bună voie, când am văzut că și preferata, minunata ne acceptase. Una era mai cu moț decât celelalte, desigur. Nici nu sperasem la așa frumusețe, dar când înveți bine regulile se întâmplă și minuni din astea. Știu că am ieșit pe ușa ei albă, l-am sunat pe Alex și i-am spus că și eu și Cristinel suntem disperați după casa cea doldora de fengshui.

După trei zile, de m-a lăsat cu gura căscată cu ce viteză se prezentase la raport, inspectorul și-a făcut treaba. A treia oară ghinioniști, nu ne sfătuia să cumpărăm casa nr.1. deși bună. Dar era într-un cartier slăbuț al Yorkului, cam neclar și tulbure în ceea ce privește siguranța. Așa ne-am explicat de ce casa avea ziduri și porți ca o fortăreață. Ca să vezi!

Nu vă spun că impresia mea despre sănătatea mentală a inspectorului devenea tot mai clară.

Apoi s-a dus la casa nr. 2. Cea superbă. Îmi făceam cruci în cerul gurii. Nici nu știu cum am supraviețuit la grădiniță în ziua cu pricina, tot cu gândul departe, la 300 km, vizualizând lumina care te izbea când deschideai ușa cea albă. Pe inspector Gadget nu puteam să-l văd în fața ochilor, cât de nesuferit îmi devenise. Așa că nu aveam cum să-l conving să ne lase în sfârșit să cumpărăm o casă. Era un nefericit, bietul, care nu dorea să aducă nici o bucurie nimănui! Un sadic, care îți tăia tot cheful de viață.

Apoi a venit vestea, o, ce veste minunată! “Casa e bună. Cumpărați-o! Are defecte, dar e bună”.

Cum să n-aibă defecte, nenișorule, că cine e perfect?! Sau ce?! Dar nu avea lemn în structură, nu aluneca pământul sub ea (că ne-am dus cu bolobocul după faza cu pricina, iar proprietarii au avut șansa deosebită să vadă cum le măsurăm înclinarea prin casă, ca nebunii). Iar cartierul era select. Safe. N-avea nici vizuini de vulpi, iepuri sau alte animale. Bunăăăăăă!

M-am așezat și am respirat adânc. Aveam casă. Aprobată de inspector Gadget. Poate era totuși sănătos la cap la urma urmelor.

Dar nu am spus nimănui nimic. Încă se puteau întâmpla atâtea lucruri.

Dar aveam casă.

Vânătorii de case – episodul 5

A doua greșeală a fost să credem că dacă depunem o ofertă, proprietarul nu mai poate de fericire și gata, o acceptă. Eventual e și recunoscător pentru așa oameni aleși care se milostivesc să-i cumpere căsuța. Da’ de unde, măi nene! Noi puneam ofertele, nimeni nu accepta, casele se vindeau ca pâinea caldă, dar nu nouă. Aolică, ce naibilui se întâmplă?! Ce să vă spun, casele apăreau și cam într-o săptămână maxim nu mai erau. Mișcă-te, dacă poți, în intervalul ăsta. Noi fiind în Londra. Casele în York. Nimănui nepăsându-i de Liliuca, Cristinel și Alexuță. Curat murdar!

Cea mai simplă ipoteză pe care am putut s-o formulăm era că proprietarul stătea cu ofertele în față și alegea la nimereală. Bezmetic! Ipotezele mai complicate includeau supraoferte și antipatii spontane față de numele nostru ne-englezesc.

No, iaca, mi-am zis. Ia să dau o mână de ajutor cu gândirea mea pozitivă. Totul avea să se rezolve cu nițică energie mentală. Dar credeți-mă, e destul de greu să țintești bine cu pozitivismul când nu știi cine e proprietarul! Totul e foarte secret pe aici. Și mai e și la 300 km distanță. Ce papură vodă, doar nu aveam puteri magice. Și, cum nu aveam cum să vizualizez corect toată ținta, m-am hotărât să mă concentrez intens doar asupra casei alese pictându-i la nesfârșit, în fața ochilor, fiecare detaliu. Am și repetat concentrat și convingător „Vreau casa asta, e casa mea!”.

Bineînțeles că restul familiei nu a subscris la metoda asta, așa că mi-am văzut mai departe de litanie, fără să le mai spun cum convingeam eu universul, de, cine nu crede, nu crede. Ce oameni, dom’le! După ce le-am dovedit de atâtea ori că ceea ce îmi doresc eu se împlinește! Doar de aia umblu cu capu-n nori și intru în copaci la propriu, de atâta vizualizare a viitorului! Cineva tre’ s-o facă și pe asta! Cineva trebuie să lupte cu toate puterile ființei, nu ca alții!

Cristinelu’ avea alte gânduri și interpretări. Că nu suntem britanici, așa că nimeni nu o să aleagă numele nostru la marea loterie a caselor. Că trebuie să dăm o mică „atenție” agentului. Să rezolvăm românește situația. Omenește, cum s-ar zice. Atunci agentul o să ne bage în față. O judecată fără cusur. În opinia lui. Nu și a lui Alex, care atâta s-a englezit, măi, mamă, că nu înțelege nimic din chestiile astea strămoșești. Ba se mai și ofuschează și se uită de sus în jos la taică-său, ca la cineva de pe altă planetă. De parcă alienii ăia, de pe unde-or fi ar ști ce e ciubucul!

Oricum, nu cunoșteam pe nimeni, la nici o agenție, agenții erau mereu alții la fiecare vizitare de case, nu aveam cum să derulăm scenariul ăsta, poate doar într-o existență paralelă. Eu tăceam și făceam. În gând. „Vreau casa asta, uite aici o să pun tabloul ăla, aici o să fie rafturile mele cu cărți...” Vizualizare la maximum, cum ziceam. Absolut fără cusur.

În cele din urmă, s-a întâmplat și minunea. Cineva ne-a acceptat oferta, numai și numai pe baza marii mele forțe de convingere a universului, am declarat eu emfatic nerecunoscătorilor din familie.

Căsuța cu trandafiri, am denumit-o. Nume de cod roz. Aiii, ce căsuță. Avea așa un fengshui, că nu am mai văzut nimic în fața ochilor decât că o vreau. Vreau lumina aia caldă, blândă (“Era una din zilele alea în care bătea în sfârșit soarele în York și taman atunci am nimerit noi în casă”, zicea soțu’), vreau tapetul cu trandafiri care înflorea pe toată casa scărilor (“Florile alea trebuie date jos, mi s-au smintit creierii când le-am văzut! Știți ce greu se dă jos tapetul?!”). Vreau conservatorul ăla uriaș, tot numai sticlă și transparență, să intre noaptea și ziua direct în casă și să fie binevenite. “Aiii, ce-o să mai tremurăm acolo, între sticle chioare, în York e nordul, bre, mai frig ca-n Londonu’ nostru iubit cu vreo 3-4 grade, dacă nu mai mult!”.

Tot Cristinelu’, plin de comentarii omu ăsta al meu.

Bun, oferta acceptată ca prin minune, Alex a purces la munca lui de birou. El nu a făcut nici o deplasare la fața locului, doamne feri! În schimb a analizat obiectiv totul, pe bază de internet,“nu cu atâta patimă ca alții!”. Se subînțelege cine. Din spatele ecranului mișcător a angajat o armată de avocați, inspectori financiari, consultanți, de acolo a parlamentat cu fiecare, a făcut cercetări, a citit contracte de zeci de pagini, o muncă impresionantă și inepuizabilă, care ne-a umplut de mândrie pentru kitchibobo al nostru. Ce se pricepe la vremurile astea! Vine el din vârf de Carpați, da’ zici că-i de-al englezilor, născut din neam de vikingi. Cred că de-aia am simțit așa o atracție pentru York! Orașul vikingilor, doară.

În fine, în timp ce toate procesele se derulau spre înainte, eu ce făceam?! Mobilam casa, trăiam pur și simplu în ea, făcând scenarii peste scenarii și zâmbind lunatic. Trăiam în vis și mă mișcam ca-n vis. Mai mergeam și la grădinițu, dar activitatea principală era onirică. Îmi făuream casa. Mă mișcam în plin delir demiurgic.

După două săptămâni, în care deja schimbasem mobila de trei ori, banca a aprobat împrumutul. Ce s-a întâmplat mai departe?! Yoda cel înțelept, adică odrasla noastră în dotare a avut ideea strălucită să caute și să angajeze un inspector de case, pe baza review-urilor excelente. Că nu aveam destui cărora trebuia să le dăm banii. Că așa se face. Că așa trebuie.

Am mai stat vreo zece zile, să-și facă ăla timp să vadă casa, că de, Inspector Gadget (alt nume de cod, care va reveni în poveste de prea multe ori, oho, mult prea multe!) era ocupat până peste cap. Între timp mă instalasem și mai abitir în casă. În imaginarul meu fără stavile normale, pusesem deja tablourile pe pereți (acolo unde tapetul o permitea, desigur!). Până și colțișorul de citit era gata.

Apoi a venit bomba. În urma sumei exorbitante cu care fusese plătit (bună meserie, între noi fie vorba!), inspector Gadget a spus simplu și englezește că nu ne recomandă să cumpărăm casa. Documentat, cu raport scris, poze ilustrative și opinie fermă. Are wooden frame, tot etajul ei de lemn se sprijină în horn, care e singurul punct ferm al casei, nu are stabilitate, nici fermitate, nu e de încredere, nu o să mai poată fi vândută, e la suprapreț și în cele din urmă o să plătim noi pe cineva să ne-o ia de pe cap. Ultima afirmație mi s-a părut cam pătimașă, așa că am început să mă gândesc că poate mărețul inspector are niște probleme. Oricum, se exprima destul de plastic. L-am urât instant cu desăvârșire, l-am făcut în toate felurile, am plâns vreo două ore și am zis adio căsuței cu trandafiri.

Și am pierdut și numele, că nu mai puteam să văd trandafiri în fața ochilor.

Casa noastră urmând să aibă un nume.

Vânătorii de case – episodul 4

Cum să-ți cumperi o casă și toate greșelile pe care le poți face

Cum ziceam, ne-am ales orașul în care voiam și puteam să locuim. În mod complet aiuristic, de bună voie și nesiliți de nimeni. Doar așa, fiindcă ne-a izbit fengshui-ul lui când am ieșit din gară. Care gară e ea însăși e o bijuterie. Nici prea mică, nici prea mare, cu brizbrizuri a la Harry Potter, cu un aer de bunăstare, homy, plus cu niscaiva vibe-uri de drăguță comunitate turistică. După atâta Londră, dădea foarte bine să nu ne mutăm chiar în pustie.

Cum spuneam, la ieșirea din gară, dealul ăla verde tare ne-a luat ochii, presărat cum era cu narcise galbene dând din căpșoare, ce presărat?! Plin ochi de floricele parfumate, reușind să pară perfect natural în rotundul lui. Natural și de demult, de prin vremurile în care pajiștile erau verzi, verzi și n-aveau altă treabă decât să înflorească și să respire aerul zumzăind de albine. Ei bine, dealul ăsta, străjuit de zidul vechi de secole mi-a luat piuitul. Foarte bine au pus zidul ăsta vechi acolo acum sute, mii de ani, câți or fi fost, că pe aici nu știi niciodată dacă chestiile vintage sunt de pe vremea romanilor, a vikingilor sau mai de ici, colea.

M-am și pipăit repede să văd dacă atâta tonă de fengshui nu m-a dizolvat cu totul, nu, eram încă acolo, rânjind cu gura până la urechi, eram acasă. Pipăiam Nirvana cu toate simțurile și îmi zburau numa’ inorogi prin fața ochilor. După un timp, Cristinelu’ a descoperit că vorbea singur pe stradă și s-a întors să mă smulgă din starea extatică în care rămăsesem, cu gura căscată, starea de adorație pură la poalele unui deal. Știu că nu s-a mai pomenit, dar eu așa simțeam. Că vreau să stau acolo forever, lipită de dealu’ magic și să-i respir narcisele. Ca taurul Ferdinand din desenul binecunoscut.

“Ăsta-i orașul, Cristinelule!”, am spus, pe bază de deal și el a căzut repede de acord cu mine, că doar nu era orb. Bine, tre’ să recunosc că n-a stricat nici faptul că drăguțul orășel avea niște căsuțe și mai drăguțele, la un preț accesibil buzunarului nostru.

Orașul fiind ales sau cules, depinde de pe ce deal privești situația, era timpul să ne apucăm de vânătoarea de case. O vânătoare presărată cu multe momente sclipicioase, printre care m-am mișcat extaziată, condimentată cu niscaiva nervi și boceli triste de adio, multe călătorii cu trenul și bani dispăruți din buzunarele noastre tot mai goale. Trenul de aici nu e pentru orice pierde-vară, nu degeaba e roșu și ultrarapid! Un fel de săgeată japoneză, dar o variantă mai calmă, așa cum îi șade bine unui tren englezesc.

Înapoi în Londra cea mult prea fascinantă și peste măsură de scumpă, fixați în fața calculatorului, am selectat criteriile pe Rightmove și pe Zoopla și am dat click pe căutare. 35 de rezultate. Hm, destule, să zicem. Aceeași căutare în Londra se solda cu zero rezultate. Sărac de noi! Progres deci. Să se țină cont că trei inși făceam asta cu mare entuziasm. Căutam și chibițam. Să nu mai spun câtă vorbărie a rezultat din asta!

Dă-i și studiază pozele, nenicule, oare or fi adevărate?! Analizează planul caselor, câți metri pătrați au dormitoarele și bucătăriile, caută capcanele. Ooo, da, ca românași adevărați ne așteptam la multe capcane. Dar realitatea ne-a depășit cu mult așteptările. Vai de capul nostru!

Pozele sunt destul de conforme cu realitatea, pot să spun după vreo 14 vizite la York. Cu un amendament: uneori prezintă doar o parte a realității. Cum ar fi o bucătărie superbă, gen “Uite, exact așa îmi doream să fie, Cristinelu’ meu, albă, cu blat frumos de lemn și mânere din astea!”, care bucătărie, la fața locului și după un drum de 2 ore și vreo 250 lire, descoperi că e cu totul minunată și desăvârșită, dar puțină. Adică e formată doar din cele trei dulăpioare cu mânere din poză, alt spațiu nu mai are, ce papură vodă, doar n-o să stai prelins pe lângă bufeturi, agățat de mânere, având grijă să nu respiri prea adânc că nu mai încapi în poză! Really?! La revedere!

Deci asta e prima chestie pe care am descoperit-o. Pozele! Adevărate, profesioniste (uneori prea profesioniste!), doar un piculuț incomplete. O grădină superbă se putea dovedi la fața locului un pătrățel de doi metri pe unul. Cu flori, desigur. Vreo patru drumuri s-au dus pe apa sâmbetei pentru că nu înțelegeam bine pozele. Și costă drumurile astea, te ard la buzunar de numa’. Că doar mergi cu trenul. Să te poți duce și întoarce într-o sâmbătă. Ultrarapid și comfortabil și mâncător de parale. Lire, pardon. Să te înveți minte să vezi tot ce nu se vede!

După ce ne-am specializat, spre final, am ajuns să derulăm pozele de prezentare pe televizor, să fie neapărat uriașe și să putem să ne holbăm toți trei la detalii, se știe că unde-s mulți puterea crește! Așa am putut să ne uităm la grădini paradisiace, să oftăm și apoi să-l privim pe Cristinelu’ și să așteptăm verdictul. E uimitor cum înțelege omu’ meu spațiile, e ceva ce mă depășește complet. Felul în care se uită la o poză și știe. Că e orientată spre nord, că are un copac care umbrește toată casa sau că e un piticot de grădină. Când îl auzeam cum zice: ”E frumoasă, dar mică, cam jumate din livingul pe care îl avem acum”, mă lua cu răcori. Și cu fiori de admirație, desigur, dar și cu unii de groază că n-o să găsim veci pururea casa pe care ne-o doream. Judecățile lui au fost de mare valoare, n-a greșit niciodată. Grădini care erau spațioase în poze, la fața locului abia permiteau cazarea unor flori în ghivece. Și nouă ne trebuia una în care să încapă naibilui un cățel. Niciodată nu se spune pe site câți metri are o grădină, câteodată, rarissim de-a dreptul, se declară că e o grădină de mărime bună, dar și asta e interpretabil, ce naibilui, oamenii ăștia locuiesc pe o insulă, nu vreți să știți ce dimensiuni au dormitoarele lor!

Dar nici o grijă, după vreo cinci drumuri ne-am învățat și nu am mai greșit în citirea pozelor. Să nu se înțeleagă că nu am mai făcut greșeli, am făcut, cu ghiotura, cu toptanul! Dar omu' din greșeli învață, nu așa se spune?!