Vânătorii de case - episodul 3

York. La o oră și cinzeci de minute de Londra cea iubită. Ciuri buri.

Orașul în care timpul vine de demult tare.

Orașul în care timpul are încă timp.

Orașul care te întâmpină, când ieși din gară, cu un zid de cetate, vechi de secole, străjuit pe pantă în jos de covoare întinse de iarbă frumoasă, mare, de un verde aspru, covoare pline de narcise galbene, parfumate până la cer și înapoi. O frumusețe de carte poștală. Tihnită și blândă ca un ceai servit sub cireș.

Aerul e încărcat de miresme florale, aduce a verde și a iasomie și pentru prima dată de când sunt în Anglia, am văzut albine. Cine ar fi crezut că o să-mi sară inima-n piept de bucurie la vederea unor albine?! Uită-le cum zumzăie fericite printre floricelele mov aruncate pe fundalul unui cer nemaipomenit de albastru!

M-am simțit ca și cum, după ce supraviețuisem unei apocalipse, cu toate albinele dispărute în mod tragic și ireversibil, transformate în bondarii mutanți care zburătăcesc prin Londra, aveam parte brusc de un miracol și puteam să celebrez revenirea albinelor. Am decis cu un suspin că orașul este absolut minunat. Are flori și verde și albine și ceva vechi, de pe vremea bunicii și a stră-stră-străbunicii. Eram gata să fac nuntă cu el.

Are și un aer moale, plăcut, oameni blânzi și drăguței, care spun “darling” și “love” bătrânelelor care abia se mișcă urcând în autobuz, oameni care așteaptă ca orice bătrânică să se așeze înainte de a porni autobuzul, deși e ora de vârf și băbuța merge alene ca un melc ieșit la soare.

E un oraș de petice frumoase, pe care le descoperi la fiecare colț, de la malul râului Ouse, cu lungi canoe colorate alunecând tihnit, de la mesele colorate din centrul orașului, înconjurate de flori unde oricine poate să se așeze și să se bucure de un picnic, până la străduțele de hobiți, a la Harry Potter, presărate cu buticuri mititele, absolut fermecătoare. Și cumva, într-o mișcare fluturată de baghetă se îmbină toate și alcătuiesc o pătură smălțuită uriașă, în care simți că poți să te învelești ca într-un cocon sau pur și simplu să zbori.

E, de fapt, un amestec perfect de oraș al vikingilor, cu ziduri și cetăți înnegrite de timp și de Comitat al blânzilor hobiți, plin de verde tare, de flori multicolore și de pace. E fermecat.

Peste tot cântă păsărelele și, după ce am descoperit că are și buticul meu preferat, "Seasalt Cornwal", am decis.

Limpede și clar ca lumina unei dimineți proaspete de vară.

Aici aș putea să locuiesc.

Aici vreau să locuiesc.

Am ajuns acasă.

Vânătorii de case- episodul 2

Leeds. La două ore de Londra. No, hai, la o adică ce-s alea două ore? O nimica toată. Un oraș mare de data asta. Nu mititel ca și Canterbury. După marea capitală situată lejer în topul celor mai faine orașe din lume, parcă nu ne puteam muta prea departe de lumea dezlănțuită. Prea ne place în miezul din dodoașcă. Leeds să fie, ne-am zis noi plini de entuziasm gata fabricat și un pic forțat.

I-am dedicat o zi întreagă. Zău că ne-am străduit. Ne-am învârtit prin el și ne-am învârtit. Ca niște titirezi disperați. Tot ce am putut simți a fost dorința aprigă și indubitabilă de a nu locui acolo. “Vibe-ul orașului nu e bun”, i-am spus lui Alex la întoarcere. "Nu ne place". Alex s-a uitat cruciș la noi, văzând cum îi dispar posibilitățile de a folosi Uber-ul lui prețios pe bază de viburi și alte aiureli metafizice.

“Nu e frumos?! Nu e mare?! Uite, are grămezi de grădinițe!”a încercat el cu binișorul.“Ba e, cum să nu fie,” am răspuns cu inima sfâșiată la gândul grădinițelor care dispăreau în ceață, ca o fata morgana în largul deșertului.” E frumos, nu poți zice că nu, dar n-are vibrația corectă. E plin de oameni care mă cam sperie, se simte o agresivitate mocnită, ascunsă, e plin de petrecăreți, oamenii strigă pe stradă, nu-s deloc civilizați ca la London. Unul a scuipat pe bulevard chiar lângă mine, cine a mai văzut așa ceva?!”

“Aoleu", zice Alex, după o scurtă cercetare pe prietenul google, "v-am trimis să explorați orașul într-o sâmbătă, zi de fotbal, plus marea gală a curselor de cai. Nefericit moment. N-a avut orașul nici o șansă. Săracu’”

Lili (oftând cu regret la gândul banilor de tren irosiți de-aiurea): - Nu știu ce să zic, că oricum nu am găsit pic de verde în orașul ăla, nu tu flori, nu tu parcuri centrale, e neîngrijit, e un oraș fioros! Dar dacă tu vrei, o să suportăm să locuim în el. Dar nu mai ieșim după ora 17. Nu vrei să încercăm la Manchester? Acolo-s ieftine casele.

Ale (uitându-se cruciș la sacrificații lui părinți): - Bine, bine. Tăiem Leeds-ul de pe listă. Încercați York-ul. Poate mai avem o șansă. Că Manchester-ul nu-mi place mie. N-are vibe bun. M-am molipsit și eu de la voi. Veto pentru Manchester. Veto pentru Leeds.

Lili (fericită că a scăpat din orașul englezoilor get-beget): - Uraaaa! La drum! Nu-ți spun, Ale, mamă, ce senzație de ușurare am avut când am debarcat înapoi în Londonul cel minunat. Ce frumusețe, ce civilizație, ce oameni educați, ce grijă pentru toate cele, pentru fiecare floricică și fiecare piatră! Ce eleganță a design-ului, ce prospețime a eleganței!

Ale: - Da, da, bine, silly mum, te-ai învârtit și tu nițel pe Oxford Street și prin Hyde Park, bașca malul Tamisei și acum zici ce civilizat e totul. Vai și-amar. Că altceva n-ai văzut din Londra decât zona dichisită.

Lili (satisfăcută cu realizările ei londoneze): - Și nu-i destul?! E inima orașului și mie inima-mi ajunge!

Ale (motivațional): - Inima și vibe-ul, desigur. Hai, plecați și găsiți cucurigului un oraș! Că vreau să-mi instalez bideu în viitoarea noastră baie și în momentul în care o să vedeți lumina care e bideul....

Li (tăvălindu-se de râs): - Mooor. Viitoarea noastră casă, care va avea o singură baie la banii pe care îi avem! Și cine știe ce baie mărunțică o fi! Asta îi lipsește! Bideul! Alex, din partea mea poți construi câte băi vrei tu, în garaj, pe casă, în grădină. Și la toate le poți bune bideuri. Să fim și noi fancy o dată în viață!

Vânătorii de case -episodul 1

Canterbury. Ne-au trebuit doi ani. Să locuim în Londra, să ne îndrăgostim definitiv de ea, să ni se pară orașul luminilor, unicul și indivizibilul, să ne simțim ca acasă și să ajungem la o concluzie groaznică și pictată în majuscule: NU AVEM BANI SĂ NE CUMPĂRĂM O CASĂ AICI! Nici măcar pe undeva prin suburbii. Nemapișta! Așa ceva!

Numai la gândul unei alte mutări, într-un alt oraș, mi se ridică părul în cap de groază pură și mi se învinețesc buzele a infarct.

Am luat-o cu încetinelul, să prevenim orice stări cataleptice. Am lăsat bietul cap să se obișnuiască cu noua rezoluție. Nu știu, zău, câte mai poate duce, dar momentan pare că face față. Gene de călător, ce mai calea, valea! Până la urmă chiar pot fi mândră de mine, nu am cum să ocolesc asta nici să vreau!

Am început cu lugu-lugu. Cu blândețe nespusă, i-am prezentat creierașului meu silly doar câte un pic de schimbare, mică, mică, cu mare grijă. Nu cumva să facă poc pe loc, sărmănuțul. L-am mângâiat ușor pe căpuț a „dragă, dragă” și am început cu zonele îndepărtate ale orașului minunilor, uitându-ne după case pe bugetul nostru prin cartierele mărginașe, mărind mereu raza, doar, doar. Case mici, urâțele, în ruine. Ne-or fi plăcând nouă ruinele, dar nici chiar așa. Londra pierdea încet, încet teren. O fi ea absolut glorioasă și capodoperă printre capodopere, dar dacă n-ai casă, parcă nu-ți mai trebuie nici artă în stare pură. Cel puțin nouă. Nouă ne trebuia o căsuță, să avem și noi ceva acolo, pe planeta asta. O inimă caldă, pulsând. Plus că toți banii dați pe chirie ar fi putut deja să plătească vreo două case prin orășelul de baștină.

Așa ne-am apucat de explorat orașe, aflate la o distanță rezonabilă de soarele Londrei.

Primul a fost Canterbury. Amândoi am pășit cu zâmbetul întins până la urechi prin orașul cel mititel. Era doar la o oră de Londonul cel prețios. Între noi fie vorba, și în marele oraș călătorești cu metroul și autobuzele de căpiezi. O oră ajunge să nu mai însemne mare lucru, atunci când la capătul ei te așteaptă musicalurile, Oxford Street, St.James Park și câte și mai câte.

Un orășel perfect, Canterbury cu pricina. E adevărat că o casă mai drăguță puteai găsi numai dacă ieșeai nițel din el, așa mai pe dealuri încolo, poate cu mult, dar cu o rețea bună de autobuze, ce probleme să mai ai?!

Vibe-ul orașului e bun, am decis noi, deși marea din apropiere (că ne-am urcat în autobuz și ne-am dus s-o vedem, cum să nu explorez absolut totul?!), ei bine, marea asta era cam neagră. Ar fi putut fi chiar Marea Neagră, atât era de neagră. În sens literal. M-a cam îngrozit, drept să spun. Nu era albastru de Grecia, era albastru de Anglia. Ioi și vai! Dar calul de dar nu se caută la dinți, ne-am spus noi, ușurați că măcar avem mare prin apropierea posibilului oraș de reședință.

Apoi am analizat prețurile. Trei avocado la 1 liră, ooo, față de Londra, 1 avocado la 1liră!

Avem noi un model de analiză a nivelului de viață, absolut excelent, comparăm avocado și zmeura la cutiuță. La Londra, o cutiuță, 2 lire. Canterburry, două cutiuțe la 2 lire. Oooo! Din ce în ce mai bine. E bun orașul, am decis, dă-o-ncolo de mare, și ne-am întors să-i împărtășim lui Alex impresiile de călătorie, vizualizând fericiți cât de bogați vom fi noi acolo. O să avem bani să ne luăm o grămadă de avocado și de zmeură! Or fi ele de seră, dar mai bune decât nimic!

„N-are Uber”, a zis Alex calm și de neclintit. Are el o fixație cu chestia asta. Fiecare cu păsărelele lui.

“Good-bye, Canterbury!”. Ar fi putut fi, dar n-a fost să fie. Nu mi-a părut foarte rău, că între timp descoperisem că era un singur post liber la o grădiniță, nu zeci de posturi la zeci de grădinițe, cum avea bătrâna Londră. Drăguța de ea, mânca-o-ar mama! Câte oportunități îți oferă! Numa' casă nu. Eram foarte încrezătoare în puterile proprii, dar parcă nici măcar cu self-esteemul dat la maximum nu puteam să-mi imaginez că eu, marea maestră a grădinițelor, o să obțin job-ul cu pricina.

Am păstrat orașul pe lista de posibilități, alături de Cambridge, Oxford și Brighton, alte trei bijuterii inaccesibile, ca să ne dăm mari, nu de alta.

Spre nord, am decis. Cu cât te duci mai spre nord, cu atât casele sunt mai mari și mai ieftine. Temperatura scade, aolică și vai de capul nostru, dar ne-om cumpăra niște pături scoțiene în carouri și facem noi față cumva. N-o fi mai frig ca-n orășelul dintre munți unde uneori zăpada era cât casa. That's for sure.

La urma urmelor, omul se poate obișnui și cu un iglu, dacă îl poate numi Acasă.

Ca niște adevărați căutători de case, trebuia să ne găsim naibilui orașul întâi și mai întâi de toate. Sperând că n-o să luăm la mărunțit toată Anglia, am aruncat un ochi pe hartă, am pus degetul și am luat bilete de tren.

“Vamos, Vamos”, ne-am zis, în speranța că un pic de vorbă spaniolească o să mai încălzească atmosfera. La propriu.

Păcat de bietul Canterbury, mi-am zis cu oareșcare milă. Era chiar frumușel.

"Hai că poți, Lilike! Ia-o spre nord!" am adăugat în sinea mea, "hai că vine primăvara!"