Jurnalele adolescenței

Răsfoiesc caiete de demult, tare de demult și zâmbesc cu drag întâlnindu-mă cu mine, cea de atunci, cu fata blondă, palidă, cu ochii ei albaștri și gândurile ei minunate. Cum și-a făcut ea planul de fericiri și nefericiri pe cincinale și secole, cum a crezut ea că o să descopere nedescoperitul și o să cucerească lumea cu iubirea ei de viață. Un pic poate a reușit și picul e tot ce contează.

Eu (la 16 ani): “Nu lăsa obișnuința să te împingă din spate, nu te lăsa mânată tot înainte, pe drumul marcat cu jaloane albe, aruncă-te, sparge gardul mărăcinos, sari peste obstacole, sfărîmă pietrele ce te îngrădesc ca pe o vită dusă la tăiere!”

Destul de bătăioasă, bag de seamă. Asta în timp ce toată lumea vedea în mine un șoricel mic și neapărat gri. Mă gândesc acum, la aproape 40 de ani distanță, dacă mi-am urmat propriul sfat. Dacă am lăsat rutina să mă cenușească, dacă am mers neapărat pe drumurile indicate de alții. Am avut zilele mele, ba chiar ani în care am mers roboțel de-a lungul drumului, dar niciodată nu m-am simțit așa. Mereu m-am dus până la marginea cărării marcate și am privit în zare către noianul de posibilități și da, uneori am sărit gardul, uneori m-am băgat prin mărăcini care mi-au sfâșiat mâinile și uneori am spart bolovani cu mâinile goale.

Stau și mă gândesc, oare nu este asta o definire a unui drum predestinat?! O adolescentă cu capul în nori, împiedicându-se de propriile-i picioare, și-a trasat propriul drum în viitor, a plantat doar jaloane albastre, roșii și de care or mai fi fost ele și apoi a mers. Pe drumul aiuristic și sălbatic care a dus-o dintr-o țară în alta, dintr-o casă la altă casă, o dată și încă o dată, drumul care a smuls-o din muncile ei stabile și a azvârlit-o în înaltul cerului, plutind ca o frunză în propria-i toamnă.

Știți cum e când te gândești mult la ceva și apoi acel ceva începe să se întâmple. Cum nu mai vezi în față decât îndreptare de drum dacă le-ai conceput tu însăți. Direcția devine scrisă în stele:„Tot înainte, dar peste gard!” Cred că adolescenta din mine e destul de mulțumită de potecile urmate. „Destul de” e chiar termenul potrivit, nu poți mulțumi totuși o persoană care își dorește absolutul. Și asta e menirea adolescenților din toate timpurile, să-și dorească absolutul. Dacă nu ei, atunci cine?!

Iar menirea noastră, a tuturor ar trebui să fie să ne întindem degetele cât mai mult spre absolutul cu pricina, doar, doar atingem măcar o scânteie, măcar o pană de curcubeu.

Nu știu ce să zic despre vita dusă la tăiere, o exprimare destul de tăioasă, dar culmea, chiar realistă. Bănuiesc că la 16 ani chiar crezi că poți ieși din rând și îndoi realitatea în falduri nemuritoare, poți spera la un fel de tinerețe fără bătrânețe. Dar acum, cu genunchii scârțâitori și pielea necesitând tone de hidratante ce ai mai putea să zici?! Nu poți decât schimba metafora într-una mai dulce, mai ușor de dus. Nu suntem vite duse la tăiere, scumpa mea, draga mea copilă, doar frunze luate de vânt, doar pene de păun purtate pe aripi de vis.

“Priveam drept înainte și mai ales în sus, spre cerul muncit de stele, mergeam privind drept înainte, cu capul sus și spatele drept -m-am împiedicat și am căzut într-o groapă. Uitasem să mă uit pe unde calc.”

Dacă nici asta nu e definiția vieții, care mai e?! Cel puțin a vieții mele, asta e sigur. Culmea, culmilor! Mi-am definit viața încă de la 16 ani! Ce deșteaptă eram! Poate mai deșteaptă ca acum, asta nu e exclus. Mereu am pățit asta, mereu am căzut în gropi pentru că am uitat să mă uit pe unde calc. Mereu am intrat cu capul în stâlpii planetei pentru că mă uitam în sus. Din fericire, întotdeauna a existat o continuare. M-am ridicat, mi-am spălat pietrele plantate în julituri, mi-am pansat rănile, am strâns din dinți de durere și șotâng, șotâng am mers mai departe. Cu privirea ațintită spre sus, în direcția dreaptă. După un timp șotângăreala s-a îndreptat și, plină de elan creator și visător, mi-am găsit următoarea groapă. Mereu de la capăt, mereu curajos scuturându-mă de praf. Nebunie sau curaj?! Are vreo importanță?

“Ce păcat, ce îngrozitor de păcat ca întotdeauna picătura înmoaie stânca”

Mă vedeam pe mine însămi stâncă! Ce tupeu glorios, ce măreață îndrăzneală a unei copile transparente. Mă imaginam realistă, concretă și punând punctul pe i. Mă pregăteam eu pe mine însămi pentru dezamăgirile vieții. Mă întăream înaintea tornadelor. Neștiind că nu poți să fii niciodată suficient de pregătit.

Cu totul adevărat ce văzusem eu în lume privind-o prin ochii mei albaștri. Picătura întotdeauna înmoaie stânca. Dar acum știu mai multe. O înmoaie și prin asta o face mai blândă, mai iubitoare, mai dulce. Face loc pentru mici lacuri clare și pentru izvoare sprințare. Stânca așa cum e ea e bună doar pentru sprijinit. Pentru curaj și putere. Dar stânca înmuiată în ploaie e bună de iubit. E schimbare și transformare. Și schimbarea e bună, mai ales dacă te schimbă din furtună în apă neîncepută, apă vie. Picătura e mai vie decât stânca, dar amândouă luate împreună fac casă bună. Dar tare eram deșteaptă! Sunt mândră de mine, cea care eram. Și cea care sunt, de ce nu, cineva trebuie să o facă și pe asta.

“Ce groaznic că fiecare perioadă a ceea ce suntem are atâtea definiții!”

Ooo, vorbesc aici despre alegeri și despre imposibilitatea de a ne cunoaște. Acum te definești, clipa următoare te redefinește. Habar nu ai cine ești și mereu ești mai multe persoane laolaltă, uneori certându-se îngrozitor, uneori, pentru foarte puțin timp, trăind în armonie. La chestia asta nu am ce comenta. Tot așa mă simt și acum. Ca un dicționar cu multe definiții, unele ieșite din uz, unele de-abia adăugate, în urma împrumutului din alte limbi. Caut bezmetică printre ele, neștiind dacă e “visuri” sau “vise” nici măcar la vârsta asta. Neștiind cine sunt sau știind prea puține. Fiind gata să mă reinventez în orice minut. Ani de zile am repetat stupefiată “Credeam, știam că sunt așa!” în timp ce descoperam că eram altceva, cu totul altceva. Cam ca atunci când te vezi caleașca aurită din Cenușăreasa și tu ești doar un dovleac păcătos. Sau te știi prințesă și tu ești o biată cenușăreasă. Vai de capul meu!

Mda, cam asta e, drăguța mea adolescentă. Ai avut dreptate. Încă o dată.

Ce bine că ai fost, ce bine că ești încă.

Când te simți bogat și ai buzunarele pline de frunze

Da, exact, te simți, nu neapărat ești. Pentru că sentimentul e important aici, nu câți firfirici ai în realitate sub saltea, mă rog, în contul dintr-o bancă importantă. Eu una am momente când mă simt foarte bogată și asta e aproape tot timpul, dacă stau să mă gândesc bine.

Alaltăieri, când am plecat de la grădiniță, pe drumul acela fermecător din care îmi iau respirația și regăsirea în fiecare zi, la dus și la întors, pur și simplu m-am simțit cu adevărat bogată. Mi-am pipăit cardul în buzunar, era aproape gol și speram să-mi ajungă de metrou, dar lumina cădea de sus, desăvârșită în blândețea ei, se filtra dulce printre frunzele ruginii și verzi și dansa limpede ca o ciocârlie în zbor printre dantelele copacilor. Iar frunzele, oh, frunzele erau absolut perfecte, presărate peste tot sau încă plutind într-un ultim avânt spre soare. Am uitat de drum și m-am apucat de cules frunze, cu grijă și răbdare, să nu le stric fragilitatea, bucurându-mă ca un copil de fiecare întorsătură a culorilor, de fiecare arabesc al țesăturii lor străvezii. Le-am dus acasă și m-am simțit dăruită și împlinită cum numai frumusețea poate să te dăruiască.

Mă simt bogată pentru că am această familie drăguță a mea. Râzând cu mine, râzând de mine cu atâta voioșie și dulceață. Am pentru cine să așez mese colorate, am pe cine să îmbrățișez, am cui să întind mâna și cui să-i zâmbesc. Am pe cine iubi. Am cine să mă aștepte acasă și am de la cine să plec dimineața. Am cine să se bucure de frunzele mele.

Sunt bogată rău de tot pentru că mereu mi-a plăcut ce fac, mereu m-am simțit cea mai bucuroasă și împlinită să fiu printre copiii. Oamenii așa-zis mari mă supără uneori, dar cei mici niciodată. Cât soare răsare din surâsul unui copil, câtă lumină din râsul lui nevinovat. Ce rotunjire a lumii, ce curcubeu, ce revărsare de iubire peste mine să fiu în mijlocul lor. Nu fac altceva decât să le dăruiesc și să le tot dăruiesc iubire și ființa mea întreagă și la sfârșitul zilei, când trag perdelele somnului, rezervoarele mele sunt pline doldora de miere aurie și dulce, deși am împărțit toată ziulica din ele. Mă cufund în somn ca într-o baie de mătase, ca într-un zbor printre corole de floarea soarelui. Și mi-e bine.

Mă simt bogată pentru că am toate aceste cărți ale mele, rafturi întregi de care mi se sprijină privirea și sufletul ori de câte ori mă învârt printre colțurile cu tihnă ale casei.

Sunt atât de bogată pentru că am prietene dragi, care se gândesc la mine și cred că sunt deosebită, cărora prezența mea le îmbogățește viața, cum și prezența lor îmi înfrumusețează până peste poate clipele.

Apoi mai am și toate celelalte, care îmi umplu sufletul și mă fac să simt că nu-mi lipsește nimic. Călătoriile, mesele în familie, ploaia năpustindu-se frenetic în noapte, în timp ce eu mă cuibăresc sub păturică, florile, scoicile, caramelul sărat și vanilia, scoarța plină de petece a copacilor, lumina. marea cea mare și albastră. Colțul de pâine caldă cu unt, strugurii, merele cu scorțișoară, parfumul „La vie est belle”. Și visurile, să nu uităm de ele, am multe, multe, sunt atât de bogată în visuri, că nu știu cum aș putea să mă simt altfel decât bogată.

Nu e asta definiția bogăției?! Să nu îți lipsească nimic din ce îți dorești?! Din ce iubești?!

Și peste toate, cireașa de pe tort, am această recunoștință fierbinte, răscolitoare pentru sănătatea mea de acum, din această clipă. Pentru toți acești ani dăruiți mie după marea răscruce. Pentru fiecare dimineață în care deschid ochii și regăsesc aceeași bucurie de a trăi. Clocotitoare, veselă, luminoasă și dulce.

Simt că sunt atât de bogată pentru că îmi place să trăiesc. Fie și cu buzunarele pline de frunze.

Prosopagnozia sau felul aiuristic în care eu nu înțeleg nimic din lumea oamenilor

Cuvântul vine din greacă, de la prósōpon care înseamnă față, și agnōsía, care înseamnă neștiință. Ce mai calea, valea, se mai numește face blindness, și este inabilitatea de a recunoaște fețele. E ca și cum ai fi lovit de un soi orbire parțială, care apare de câte ori te uiți la cei din jur. Nu când te uiți în sus, nu când te uiți în verde. nu când în fața ta e doar marea.

Multă vreme n-am știut că am această boală, n-am știut că e o boală. Am observat doar, cu foarte multă stupoare, că alții din jurul meu păreau să recunoască cu mare viteză oamenii pe care îi mai văzuseră, în timp ce eu aveam mari probleme cu asta. Practic, ca să se înțeleleagă și mai bine cu ce mă confrunt, pot să dau nenumărate exemple, de fapt toată viața mea e un exemplu.

Dacă stau la masă în vreun restaurant, lucru ce nu se întâmplă foarte des, din fericire sau din păcate, vine chelnerul, ne conversăm vreo 5 minute despre toate cele și pleacă. Ceea ce urmează e hilar, dacă vrei să o iei pe panta umoristică. De câte ori trece vreun chelner pe lângă noi și mâncarea nu mai vine, eu îl întreb pe Cristinelu’:”Ăsta e chelnerul nostru?”. El îmi răspunde răbdător, după atâția ani s-a învățat că nu are nici un rost să nu accepte ceea ce nu poate fi schimbat, “Nu, nu e ăsta. Uite, e ăla cu părul închis la culoare. “ Dar dacă toți au părul negru, m-am ras. Până învăț figura omului, se gată timpul de petrecut în restaurant și arividerci, Roma. Așa că m-am obișnuit, nici măcar nu mai depun efort, ce rost ar avea?! Îmi întreb bărbatul de câte ori e nevoie și el răspunde. Săracu’!

Mama mea se întâlnea pe stradă cu adulți de vârstă mijlocie și le zâmbea recunoscându-i cu o ușurință de nedescris:”A, tu ești Gigel, din clasa a V-a B, banca a treia, rândul de la ferreastră.” Absolut uimitor. Mă lua cu leșin de fiecare dată în fața acestei măiestrii ieșite din limitele universului meu atât de limitat. Oare cum e să recunoști o față după treizeci de ani și nenumărate schimbări fiziologice?! Eu mă uitam la elevii mei și vedeam fețe repetitive, aproape toți la fel. Un univers populat cu gemeni și tripleți. La început, mai deschideam gura și întrebam stupizenii de genul: “Voi sunteți frați?”. Când aflam că Ionel și Gheorghiță nu aveau nici cea mai mică legătură unul cu altul, decât eventualul strămoș comun din perioada pleistocenului mediu, de prin Africa momentului, mă scuturam și-mi dădeam seama că iar am dat-o-n bară.

Normal că restul funcțiilor creierului îmi funcționau cât de cât, așa că am dezvoltat strategii de supraviețuire în această lume de chipuri asemănătoare.

Întâi și întâi am învățat să accept că într-o clasă de elevi, mulți sunt cam gemeni identici. Am învățat că trebuie să le rostesc numele cât mai rar. Nu de alta, dar mereu ziceam Bogdan și el era Octavian. Sau viceversa. Și ei, drăguțeii, au trebuit să accepte că această profesoară nu le știe numele și mereu îi încurcă. După un timp am început să le explic că eu am o problemă, nu ei.

Apoi am învățat să mă descurc când mă întâlneam cu părinții pe stradă. Ei mă întrebau: „Ce mai face copilul meu, doamna profesoară?”. Când eram tânără și neștiutoare intram într-o panică de nedescris pentru că nu știam care era copilașul lor din cei peste 300 de elevi pe care îi aveam. Unicul lor prunc, atât de special și de minunat. Iar eu habar n-aveam. Dar, cum ziceam, am învățat să mă descurc. Param întrebarea, o întorceam ca un spadasin încercat. “Dumneavoastră ce credeți?”. Și asta îmi dădea timp să gândesc, să îmi strofoc creierii într-o analiză comparativă neimaginat de grea a trăsăturilor, încercând să identific copilul ascuns în chipul părintelui. Plus că uneori aveam norocul ca ei să pomenească numele drăguțului de puișor sau alte detalii relevante, de genul:”Știți, când a vrut să-și pună cercelul ăla uriaș în ureche, eu m-am opus, dar tată-său l-a lăsat.” Aaaa, deci e băiețelul cu semiluna uriașă atârnând din urechea stângă. Și așa mai departe.

Bineînțeles că și prosopagnosia asta poate fi mare sau mică, slavă domnului. Dacă e mare de tot, nu îți recunoști nici soțul cu care ai întâlnire pe banca din colț în parc, dacă nu poartă cravata cu smiley faces pe care ți-a spus că o ia special pentru tine.

La mine mersul prin lume ca orbeții e destul de mic ca procentaj de bază. Îmi recunosc omu’, îmi recunosc dragii și îmi recunosc prietenele, deși ele făceau bâză de mine în căminul nostru studențesc, că degeaba mă dau eu mare în prietenie, dacă nu o să le mai recunosc pe stradă după zece ani. Pe atunci crezându-se că nu fac diferențe faciale din cauza aiurelii și visării continue. Din cauza nepăsării existențiale.

M-am gândit cu groază cum o să mă descurc la grădinița de acum, unde trebuie să predau copilașii la ușă doar părinților sau dădacelor, evident. Că doar nu o să-i dau de aiurea. Mamma mia, am încurcat-o, m-am gândit cu groază. La început nu știam dacă stau de vorbă cu mama sau cu nanny. Aolicăă, vai și-amar. Noroc că dulceii de pruncuți se luminează la față și pornesc cu brațele deschise exact spre mămuca lor. Uf! Noroc că ei nu suferă de chestia asta!

Încă mă minunez cum desenează unii la poliție portretul infractorului pe care l-au văzut două minute, când i-a atacat în semiîntuneric. Cum știu să spună despre arcul sprâncenelor și despre curbura buzelor. Dacă eu aș fi chemată să identific pe cineva dintr-un grup de alți șase, aleluia, aș zice că de ce mi-au pus sextupleți la vizionare. Noroc că nu am intrat în situații de genul ăsta. Mai am și noroace, nu numai lipsuri generoase.

Nici nu vă puteți imagina cum e să trăiești într-o lume în care oamenii sunt de multe ori repetiții la indigo și reușești să îi distingi cu ușurință mai ales pe cei care și-au tatuat un papagal pe frunte sau și-au pus trei piercinguri în nas. Normal că plutești cam paralel cu omenirea. Normal că nu știi cu cine te-ai întânit și cu cine ai vorbit. Normal că ești bezmetic și socotit nepăsător.

Noroc cu cerul albastru de deasupra. Cu copacii. Cu vântul, cu frunzele. Noroc cu lumina blândă a soarelui. Cu parfumul trandafirului alb-roz de la colț de stradă.

Noroc cu roșioarele astea din palma mea. Perfecte. Bune și limpezi cu toatele. Recognoscibile. Veșnice. Mereu la braț cu mine, fie vreme rea sau furtună. Nu e o minune că pot să recunosc albastrul mării și roșioarele?

Noroace adevărate, lanuri de trifoi cu patru foi aruncate peste tot în drumul meu.