Prosopagnozia sau felul aiuristic în care eu nu înțeleg nimic din lumea oamenilor

Cuvântul vine din greacă, de la prósōpon care înseamnă față, și agnōsía, care înseamnă neștiință. Ce mai calea, valea, se mai numește face blindness, și este inabilitatea de a recunoaște fețele. E ca și cum ai fi lovit de un soi orbire parțială, care apare de câte ori te uiți la cei din jur. Nu când te uiți în sus, nu când te uiți în verde. nu când în fața ta e doar marea.

Multă vreme n-am știut că am această boală, n-am știut că e o boală. Am observat doar, cu foarte multă stupoare, că alții din jurul meu păreau să recunoască cu mare viteză oamenii pe care îi mai văzuseră, în timp ce eu aveam mari probleme cu asta. Practic, ca să se înțeleleagă și mai bine cu ce mă confrunt, pot să dau nenumărate exemple, de fapt toată viața mea e un exemplu.

Dacă stau la masă în vreun restaurant, lucru ce nu se întâmplă foarte des, din fericire sau din păcate, vine chelnerul, ne conversăm vreo 5 minute despre toate cele și pleacă. Ceea ce urmează e hilar, dacă vrei să o iei pe panta umoristică. De câte ori trece vreun chelner pe lângă noi și mâncarea nu mai vine, eu îl întreb pe Cristinelu’:”Ăsta e chelnerul nostru?”. El îmi răspunde răbdător, după atâția ani s-a învățat că nu are nici un rost să nu accepte ceea ce nu poate fi schimbat, “Nu, nu e ăsta. Uite, e ăla cu părul închis la culoare. “ Dar dacă toți au părul negru, m-am ras. Până învăț figura omului, se gată timpul de petrecut în restaurant și arividerci, Roma. Așa că m-am obișnuit, nici măcar nu mai depun efort, ce rost ar avea?! Îmi întreb bărbatul de câte ori e nevoie și el răspunde. Săracu’!

Mama mea se întâlnea pe stradă cu adulți de vârstă mijlocie și le zâmbea recunoscându-i cu o ușurință de nedescris:”A, tu ești Gigel, din clasa a V-a B, banca a treia, rândul de la ferreastră.” Absolut uimitor. Mă lua cu leșin de fiecare dată în fața acestei măiestrii ieșite din limitele universului meu atât de limitat. Oare cum e să recunoști o față după treizeci de ani și nenumărate schimbări fiziologice?! Eu mă uitam la elevii mei și vedeam fețe repetitive, aproape toți la fel. Un univers populat cu gemeni și tripleți. La început, mai deschideam gura și întrebam stupizenii de genul: “Voi sunteți frați?”. Când aflam că Ionel și Gheorghiță nu aveau nici cea mai mică legătură unul cu altul, decât eventualul strămoș comun din perioada pleistocenului mediu, de prin Africa momentului, mă scuturam și-mi dădeam seama că iar am dat-o-n bară.

Normal că restul funcțiilor creierului îmi funcționau cât de cât, așa că am dezvoltat strategii de supraviețuire în această lume de chipuri asemănătoare.

Întâi și întâi am învățat să accept că într-o clasă de elevi, mulți sunt cam gemeni identici. Am învățat că trebuie să le rostesc numele cât mai rar. Nu de alta, dar mereu ziceam Bogdan și el era Octavian. Sau viceversa. Și ei, drăguțeii, au trebuit să accepte că această profesoară nu le știe numele și mereu îi încurcă. După un timp am început să le explic că eu am o problemă, nu ei.

Apoi am învățat să mă descurc când mă întâlneam cu părinții pe stradă. Ei mă întrebau: „Ce mai face copilul meu, doamna profesoară?”. Când eram tânără și neștiutoare intram într-o panică de nedescris pentru că nu știam care era copilașul lor din cei peste 300 de elevi pe care îi aveam. Unicul lor prunc, atât de special și de minunat. Iar eu habar n-aveam. Dar, cum ziceam, am învățat să mă descurc. Param întrebarea, o întorceam ca un spadasin încercat. “Dumneavoastră ce credeți?”. Și asta îmi dădea timp să gândesc, să îmi strofoc creierii într-o analiză comparativă neimaginat de grea a trăsăturilor, încercând să identific copilul ascuns în chipul părintelui. Plus că uneori aveam norocul ca ei să pomenească numele drăguțului de puișor sau alte detalii relevante, de genul:”Știți, când a vrut să-și pună cercelul ăla uriaș în ureche, eu m-am opus, dar tată-său l-a lăsat.” Aaaa, deci e băiețelul cu semiluna uriașă atârnând din urechea stângă. Și așa mai departe.

Bineînțeles că și prosopagnosia asta poate fi mare sau mică, slavă domnului. Dacă e mare de tot, nu îți recunoști nici soțul cu care ai întâlnire pe banca din colț în parc, dacă nu poartă cravata cu smiley faces pe care ți-a spus că o ia special pentru tine.

La mine mersul prin lume ca orbeții e destul de mic ca procentaj de bază. Îmi recunosc omu’, îmi recunosc dragii și îmi recunosc prietenele, deși ele făceau bâză de mine în căminul nostru studențesc, că degeaba mă dau eu mare în prietenie, dacă nu o să le mai recunosc pe stradă după zece ani. Pe atunci crezându-se că nu fac diferențe faciale din cauza aiurelii și visării continue. Din cauza nepăsării existențiale.

M-am gândit cu groază cum o să mă descurc la grădinița de acum, unde trebuie să predau copilașii la ușă doar părinților sau dădacelor, evident. Că doar nu o să-i dau de aiurea. Mamma mia, am încurcat-o, m-am gândit cu groază. La început nu știam dacă stau de vorbă cu mama sau cu nanny. Aolicăă, vai și-amar. Noroc că dulceii de pruncuți se luminează la față și pornesc cu brațele deschise exact spre mămuca lor. Uf! Noroc că ei nu suferă de chestia asta!

Încă mă minunez cum desenează unii la poliție portretul infractorului pe care l-au văzut două minute, când i-a atacat în semiîntuneric. Cum știu să spună despre arcul sprâncenelor și despre curbura buzelor. Dacă eu aș fi chemată să identific pe cineva dintr-un grup de alți șase, aleluia, aș zice că de ce mi-au pus sextupleți la vizionare. Noroc că nu am intrat în situații de genul ăsta. Mai am și noroace, nu numai lipsuri generoase.

Nici nu vă puteți imagina cum e să trăiești într-o lume în care oamenii sunt de multe ori repetiții la indigo și reușești să îi distingi cu ușurință mai ales pe cei care și-au tatuat un papagal pe frunte sau și-au pus trei piercinguri în nas. Normal că plutești cam paralel cu omenirea. Normal că nu știi cu cine te-ai întânit și cu cine ai vorbit. Normal că ești bezmetic și socotit nepăsător.

Noroc cu cerul albastru de deasupra. Cu copacii. Cu vântul, cu frunzele. Noroc cu lumina blândă a soarelui. Cu parfumul trandafirului alb-roz de la colț de stradă.

Noroc cu roșioarele astea din palma mea. Perfecte. Bune și limpezi cu toatele. Recognoscibile. Veșnice. Mereu la braț cu mine, fie vreme rea sau furtună. Nu e o minune că pot să recunosc albastrul mării și roșioarele?

Noroace adevărate, lanuri de trifoi cu patru foi aruncate peste tot în drumul meu.

Libertățile mele

Mereu mi-am savurat libertatea. Ori de câte ori mi-am găsit-o. Am avut grijă să o recunosc în mulțimea de chipuri greu de identificat printre care mă strecor în fiecare zi. Uneori am fost împreună zile și săptămâni și chiar luni, pe vremea pandemiei am avut parte de ea cu anii, era rău să stai închis în casă, dar ce bine era sa fii liber.

Bine, este clar că trebuie să ai un acoperiș și un pat și un colțișor numai al tău și mai ales rupe evidența faptul că trebuie să ai bani să mănânci. Măcar atât. Altfel, cum ai putea să fii liber să visezi?! Să faci ce vrei și numai ce vrei. Mă gândesc că e un mare noroc că nu mi-au lipsit niciodată. Și-așa am ajuns să-mi permit libertățile mele și libertatea. Una din cele mai de preț armuri ale mele, putere și sens laolaltă. Mă strecor sub ea, mă acopăr cu ea, mă cuprind în ea ca într-o îmbrățișare de câte ori pot opri invazia lumii.

Una din cele mai mari libertăți ale mele e cititul. Sunt cărțile. De când am învățat să citesc, de pe la vreo 6 ani, libertatea asta a fost alături de mine aproape în orice clipă liberă. A crescut odată cu mine, mi-a întins mâna când m-am împiedicat, m-a ajutat să râd când eram gata să-mi pierd zâmbetul. E ca o învoire, un permis de zbor spre alte lumi și alte cuvinte ce definesc și îmbracă alte realități. Ce ai putea să-ți dorești mai mult?! Suprema libertate pentru mine e să stau în colțișorul meu învelit în galben, auriu, sub o pătură scoțiană (încă nu o am, dar visez la ea), cufundată în liniștea aceea desăvârșită pe care ți-o dăruiește o carte bună. Pe care o ții în mână sănătos, o pipăi și simți că este. E vie, trăiește și nu o să plece de lângă tine niciodată.

La fel de vie cum mă simt eu când călătoresc. Altă libertate, cu gust de înghețată napoletană și parfum de lămâi uriașe, de Amalfi. Călătoriile, care ies din cutie și din tipare, care mă aruncă în vârtejuri de emoții și de plăceri neasemuite, daruri frumoase împachetate în hârtie foșnitoare pe care le desfac bucățică cu bucățică, savurându-le deplinul. Ce liberă mă simt când mă leagăn în pășnicie pe o plajă din Grecia, când alunec agale ca pe un râu de demult pe străzile Romei, când cotrobăi prin fiecare ungher al Cartierului Medieval din Barcelona. Nimeni nu-mi are treaba și pot țopăi ca un spiriduș nesătul printre scoici și tapasuri și catedrale cu vitralii largi, albastre. Pot mânca paste dimineața, la prânz și seara, pot sta cu ochii-n soare la nesfârșit. Ah, ce libertate nemaiîntâlnită, călătoriile spre soare-răsare și spre soare-apune! Existența întreagă devine un miracol.

Gătitul e următoarea mea plăcere. Și fiindcă fac ce vreau și când vreau, e și libertate. Ce altceva este o libertate, dacă nu o plăcere?! Căutarea printre rețete, combinarea măiastră a ingredientelor, culorile, aromele, gusturile, toate îmi induc o stare de plutire lejeră, de preaplin (uneori la propriu, aoleu!), de evadare din chestiile fixe, înșurubate ale zilelor. E ca și cum o lume a plăcerilor se deschide special pentru ca eu să pot păși agale prin ea, alegând tot felul de delicatese pe care să le combin și să le dăruiesc apoi. Ăsta e punctul culminant al acestei libertăți, cheia. Că pot să dăruiesc tot ce am gătit draguților mei și pot să-i încânt cu măiastrele mele realizări efemere. Că-s efemere n-are nici o importanță. Eu le dăruiesc libertate și ei îmi dăruiesc libertate. Libertatea de a fi eu însămi și de a face ce doresc și ce-mi place. Libertatea de a savura deliciile lumii.

Și ce grozavă e libertatea de a nu face nimic când nu ai chef să faci nimic. De a te plimba pe străzi pline de copaci minunat de frumoși fără să alergi spre niciunde. De a râde cu dragii cei mai dragi. Libertatea de a spune ce-ți trece prin cap, de a te purta ce haine ți se năzare, inclusiv niscaiva șosete cu bufnițe înțelepte, de a dormi cât îți dorește inima și de a mai zăbovi în plus în pat, cu ochii la cerul care se albăstrește pană cu pană. Și ce dulce e libertatea de a pălăvrăgi în voie cu prietenele, de a te uita la filme prostuțe și de a pregăti Crăciunuri și alte petreceri necesare la casa omului. Libertatea de a savura ploaia și vântul și soarele și luna. Și mai ales, libertatea de a fi una cu visele tale albastre.

Mai sunt și alte libertăți pe care aș vrea să le am, cum ar fi libertatea de a avea bani fără să muncesc sau libertatea de a mânca oricât și orice fără să mă îngraș, libertatea de a nu gândi continuu și de a nu avea prea multe responsabilități, dar acum omu’ nu le poate avea pe toate. Și libertatea nu ar mai fi chiar libertate dacă ar fi așa, de capu’ ei, chiar liberă! Tre’ să se definească prin opoziție, nu?!

Până una alta, m-am simțit absolut liberă scriind, pentru că aste e chiar cea mai mare libertate a mea. Să scriu le însumează pe toate celelalte. E sarea și piperul libertăților mele. E șezlongul meu legănându-se în umbră de palmieri și în clipocit de mare. E starea mea, sunt eu însămi. Scrisul e ființa mea eliberată, e bucuria și mândria mea. E puterea mea de a dărui și de a primi. E frumusețea mea și e liniștea mea. E tot ce aș avea nevoie dacă ar fi să nu am nimic.

Dacă stau să-mi număr libertățile, mai că sunt tot timpul liberă. Mă rog, aproape tot timpul meu liber e liber.

Muncesc ca să mi-l eliberez și pe restul. Să ating libertatea de a trăi cum vreau. În timpul meu liber, să ne-nțelegem. Ce, doamne, nu-s chiar așa idealistă!

Vindecare

Mi-e plin sufletul de mare, de azur transparent, atâtea zile am stat la marginea ei, cuprinzându-mă de frumusețea-i, deschizându-i larg ușile și lăsând-o să intre în mine cu tot albastrul ei de nu-mă-uita, atâtea zile, încât acum am senzația că sunt una cu ea. Pe tot cuprinsul meu e doar o vălurire senină, nesfârșit de bleu, peste care pot privi până departe, la linia orizontului. Îmi clipocesc valurile și tot trecutul meu e deschis și moale, nu mai zace zăvorât și înțepenit în spatele zidurilor de piatră cenușie.

A venit înapoi la mine de pe unde a fost plecat, dar e curat și limpede, nu mai e plin de greșeli și vini, e blând cu mine, mângâietor și răcoros ca o apă de munte. Nu mai e rană vie, e doar o cicatrice amintind de bătălii purtate, curaj și încercări nenumărate. Că bătăliile au fost pierdute sau nu, cicatricea nu amintește. Ea spune doar o poveste, a unei vieți trăite așa cum trebuie. Cu de toate. Ce uimitor s-a vindecat totul. Ce bine.

Trăirea în prezent m-a ajutat foarte mult, reinventarea, redescoperirea, cum m-au ajutat toate pietrele și florile drumurilor noi. Pentru că în acel moment al bătăilor inimii, în acel dangăt al orologiului nici nu puteam să mă uit spre trecut. Blocat, zăvorât. Amețitor de dureros. Fericirea era aici și acum.

Dar m-am trezit. Aici, în fața mării, unde am stat zile și nopți nenumărate. Toate zăvoarele au căzut tăcute și trecutul a venit înapoi la mine, blând, alinător, ca o reîntregire, ca o mărturie, ca fundalul de cerneală scrisă al unui tablou pe care acum mă pot rezema. Visez în fiecare noapte o grămadă, deplin și alinător. Îi visez pe toți ai mei, scene din copilărie, din toată viața mea, fragmente ce se așază unul peste altul ca paginile într-o carte. Ca valurile înșiruite cuminți la margine de ocean. Și toate sunt ușoare și pline de lumină. Doar sunt, pur și simplu. Și mă trezesc mereu bucuroasă. De ceea ce a fost, de ceea ce va fi. De ceea ce este.

Zeci de amintiri, povești de demult de care nici nu credeam că mai știu au alunecat în afară, schițate simplu, în dungi alungite de creion și tot ce am simțit a fost bucuria că le am. Nu furie, nu frică, nu vină, nu regret. Doar bucuria adusă de atâta bogăție, atâtea mormane de scoici așezate frumos în castele cu marea-n fundal. Încremenite acolo, senine și pline de pășnicie. Ce bucurie, ce ușurare, ce plinătate! Și visele din fiecare noapte, fiecare deschizând o altă poartă din cele pe care le crezusem zăvorâte pe vecie. Am visat-o pe mama și era caldă și luminoasă, l-am visat pe tata și era glumeț și drăguț, vise cu detalii dulci și îmbrățișări, am visat că eram profesoară și ce bine a fost să mă recunosc eu pe mine însămi și să îmi văd împlinirea, să îmi amintesc cât e bună a fost alegerea asta pentru mine, câtă frumusețe a sădit în viața mea. Am visat enorm și totul a fost atât de conținător. De promițător.

Toate cele trei părți ale mele există acum împreună, îmbrățișate, ieri, astăzi și mâine.

Atât de lin amestecate în această mare albastră care mă umple până la refuz, contopindu-se una în alta, în acceptare, în dulceață și speranță.

E bine. Mi-e bine.