Recunoștințele găsite pe plajă

Mă apucă din când în când acest exercițiu simplu. Să fac o listă albă cu tot ce mă fericește. Mă limpezește, mă adună de pe unde sunt risipită, îmi dă sens și conținut.

Uite, și acum fac asta, în această dimineață clară de pe o plajă micuță, oarecare a lumii. Stau întinsă pe șezlongul meu albastru, în costumul meu de baie, și ăla albastru, cu ochii scăldați în această baie nesfârșită de albastru.

Uite, îmi spun, chiar pentru asta sunt recunoscătoare. Că există atâta albastru de jur împrejurul meu, recunosc, o culoare de care sunt obsedată. Atât de obsedată că mi-am turnat-o și în ochi. Să o port cu mine peste tot. Cum port cerul, bleu ciel, cum port marea de cerneală și azur. Ambele de o frumusețe care-mi taie respirația.

La fel ca nisipul fin, auriu, care se încinge atât de tare încât joci țonțoroiul când pășești pe el, ca pe jăratec. Îmi imaginez că e un masaj foarte folositor, dacă rămâi cu niscaiva piele pe tălpi. Dar cât de recunoscătoare o să fiu pentru amintirea asta în celelalte anotimpuri, când picioarele o să-mi fie veșnic înghețate, ei?! Așa că îmi prețuiesc acum fiecare țopăială prin fierbințeală.

Sunt pur și simplu fericită de tot verdele puternic, secular ce coboară pe toate dealurile din jur până la stâncile adâncite-n mare. Un verde atât de intens încât am senzația că mă pot sprijini pe el ca să mă ridic și să ating cerul. Un verde care, dacă mi-ar fi infuzat în vene, m-ar face să trăiesc veșnic. Ca măslinii răsuciți peste tot în arabescuri vechi, încărcați de fructe până la refuz.

Și cum să nu fiu recunoscătoare pentru dispoziția mea ușoară, genetică avansată sau pură construcție personală, sunt de-a dreptul flu, flu, ca o pasăre-n zbor, ca o scoică albă cufundată confortabil, doar până la gât, în ape străvezii. Nu vreau să le menționez culoarea. Nu din nou.

Pentru omul „melone”, care trece pe plajă în fiecare zi, la ora 12 (îți poți potrivi ceasul vacanței după el), cărând pe cap, într-un echilibru precar, un întreg eșafodaj de gogoși uriașe cu ciocolată sau kinder bueno, fructe care mai de care și care strigă cu glas subțirel în timp ce scutură clopoțelul: „Melone, donaț!”. Mor de plăcere. Zâmbesc numai când mă gândesc la el. E a treia oară când venim aici în ultimii zece ani și n-a lipsit niciodată.

Sunt recunoscătoare pentru poveștile nesfârșite pe care mi le imaginez uitându-mă la oamenii dimprejur, povești sclipicioase, povești cu roz în fundițe, povești cu piruete, exact cum reușește chiar acum micuța în costumaș lămâie, vrând să-și uimească bunica. nu mă plictisesc nici o secundă.

Pentru soarele care transformă totul în strălucire și magie. Părul fetiței săltărețe devine de o frumusețe izbitoare în razele lui albe, șuvițe de pădure, arămii și aurii, împletindu-se luxuriant în amestecuri vibrante, lucioase care se rostogolesc odată cu piruetele ei.

Sunt recunoscătoare pentru soțul meu blând care ține o lăcustă uriașă pe deget, ce să facă și el pe plajă! Dar a aterizat pur și simplu pe mâna lui, atrasă probabil de niscaiva afinități elective, eu probabil aș fi urlat sănătos și aș fi dat din mâini ca o zănatică, făcând spectacol pentru toată plaja. El însă o privește cu drag și se încântă pe-ndelete de frumusețea-i de mic dinozaur nisipiu.

Pentru căldura care mă învăluie în pătura ei adormitoare și pentru apa care mă îmbrățișează cu blândețea mamei din visele mele.

Sunt recunoscătoare pentru cartea limpede, bună și caldă pe care mi-am adus-o. Am ales-o la întâmplare pe net, decisiv a fost, cred, că avea cuvântul „albastru” în titlu, o modalitate extrem de inteligentă de a pescui o carte, știu. Și totuși, uite ce bine am nimerit-o, nu-mi vine să cred cât de bine se potrivește în căușul zilelor mele grecești.

Pentru că sunt sănătoasă și pentru că astfel toate astea au un rost.

Pentru fiul meu minunat, capodopera vieții mele.

Pentru că în uriașa Londră am găsit grădinița și grădinița m-a găsit pe mine.

Sunt recunoscătoare pentru toate mâncărurile delicioase de la taverna de pe plajă, ne e lene să mergem la cealaltă, care e la cinci minute distanță, slavă domnului că asta e grozavă! Tot ce am de făcut e să stau la masa frumoasă, cu vedere largă spre albastru, să ascult muzica fină, dulce sau valurile, uneori le ascult pe rând, uneori le-mbin, am aceste puteri magice, să stau cufundată-n zen și să pun degetul pe cea mai apetisantă mâncărică a zilei. Asta-i tot și nu e rău deloc.

Sunt recunoscătoare pentru prietenele mele dragi care chiar acum călătoresc prin miez de vacanțe sau citesc sau își îngrijesc florile, cățeii și grădinile. Care chiar acum se gândesc la mine, cum și eu mă gândesc la ele.

Pentru balconul acestei veri care este exact cum am știut că va fi.

Pentru somnul de după-amiază, care uneori se întinde spre seară și are atâta plinătate și adâncime. Care e pur și simplu inconștiență pură.

Pentru această vacanță, plină de miere, de înghețată și de albastru. Mai ales de albastru.

Pentru scoici și apusuri, pentru smochini și frunzele de mentă, pentru umbrele și roșii, oh, ador roșiile. Pentru vânt, pentru stânci și pentru albine. Și așa mai departe.

Brusc mi-am dat seama că aș putea continua la infinit. Și că sunt recunoscătoare până și pentru infinit. Și că toată această numărătoare pe degetele lumii m-a umplut cu apă vie și m-a completat și m-a potrivit. Exact în locul menit. Locul acesta.

Locul încărcat de fericire al vacanței mele, atât de încărcat că se îndoaie, ca vița de la prea mulți struguri. Atârnând în soare, galben-aurii. Fericirea mea e și ea aurie și rumenă de la prea mult soare.

Întâmplări din Corfu

Zău așa, e greu de imaginat că se poate întâmpla ceva aici, departe de lumea dezlănțuită unde ne aflăm. Adică e doar o plajă mică cu exact trei taverne care își fac o concurență drăguță și echilibrată. Una are prețuri mai mici, dar odată așezat la masă pentru a da lovitura secolului descoperi ca porțiile sunt mărunțele și necăjite. Mai bine la mai scump și mai fancy. Și cu burta plină. În fine, oricum te-ai suci, oricum te-ai învârti, nu poți decât să-ți petreci timpul nefăcând nimic. Ceea ce e perfect convenabil din punctul meu de vedere. Cum spuneam, locuim în mijlocul celui mai drăguțel nimic, dar ceva valuri tot reușim să stârnim. Nu știu cum, doar suntem atât de cuminței și de liniștiți. Și întrebarea cheie e cum de reușim să cheltuim atâția bani în condiții de nonexistență a civilizației.

Ei bine, după analiza profundă a situației financiare și ținând cont că un pește cu zece cartofi prăjiți e cam la 22 euro și noi suntem doi, am hotărât să ne ducem la buticul din sat după niscaiva provizii să acoperim măcar micul dejun. Eventual și cina, dacă doar ciuguleam ceva. E bun și balconul pentru asemenea farfastlâcuri, nu trebuie neapărat tavernă fițoasă.

Buticul e doar la vreo 20 de minute de mers. Dar astea douăzeci sunt pline, pline. Serpentine, pante abrupte de urcat și de coborât, 40 grade bătând ucigător de sus. Începi să judeci greșit situația și să ți se pară că mai bine dai 50 de euro pe un prânz și 50 pe o cină decât să mai faci drumul ăsta încă o dată cu rucsacul plin în spinare.

În fine, odată ajunși, am respirat nițel în aerul condiționat din micuța dugheană pierdută la un capăt de drum. Tocmai trăgeam adânc aer în piept, când ne-am oprit secerați de enormitatea prețurilor. Ce tupeu! Un iaurt 3 euro! Și grecesc pe deasupra. Ăștia bat Londra, unde iaurtul grecesc e doar 1 liră. Sfinte Sisoe! Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, ne-am zis resemnați mioritic și englezește totodată. Stă în firea noastră de români să ne resemnăm, nu?! Și mai nou e scris și în politețea noastră de așa-ziși englezi.

Foarte calmi, de un calm feroce, dobândit în numai doi ani de britaniceală, ne-am încărcat ca două cămile sinucigașe și am luat-o pe serpentine înapoi. Drum fermecător de altfel, printre măslini vechi de când lumea și printre alte chestii arhaice al căror nume nu-l știu și nici nu m-a preocupat să-l știu, fiind ocupată cu supraviețuirea personală în condiții vitrege existenței.

Mă rog, după ce mi-am luat pulsul de câteva ori am ajuns înapoi în oaza salvatoare a “casei” noastre grecești. Ne-am autoaplicat rapid mijloacele de salvare de bun simț: aerul condiționat la maximum și respirație adâncă de resuscitare.

Cri (încă gâfâind): - Unde-i berea aia rece?! Dă-mi-o, că m-a luat cu apoplexie.

Li (meșterind ceva la frigider și punând prețioasa sticlă de ouzo la rece, în timp ce vizualizează cu mare succes cocktailul de seară): - Imediat, imediat, vineeee!

Apoi, fericită de asemenea viziuni subtile, Liliuca, personajul meu preferat trântește ușurel, zău că ușurel, ușa frigiderului, uitând de bere, că așa are ea memoria scurtă, de gold fish amețit de ouzo si nectar cu portocale și cireșe. O capodoperă. „Aoleu, berea!” își aduce ea rapid aminte, văzând privirea uimită și nerăbdătoare a soțului. Cu mare repeziciune deschide ușa frigiderului, dornică să îndeplinească dorințele lu’ Cristinelu’. Se aude un troznet și aroma de anason se împrăștie amețitor și jalnic în toată încăperea. Praf și pulbere s-a făcut sticla de ouzo. Cristi încremenește oripilat pe viață, Lili se apucă să strângă cioburile, arătând foarte harnică și aferată. Se trage frigiderul la o parte, se emite avertismentul de a nu mai umbla desculț în zonă, etc, etc. În cameră miroase amețitor a cârciumă de doi bani.

Cristinelu’, înfiorat tot de enormitatea faptei consoartei, respinge mutește oferta ei generoasă de a pleca ea după o altă sticlă și o ia el la deal și la vale prin caniculă. din nou. Bărbătește. Ce nu face omu’ pentru cocktail-ul lui de seară.

După 24 de ore povestește relaxat că, dacă ar fi fost personaj în niscaiva benzi desenate, drumul înapoi spre buticu’ cu pricina ar fi fost presărat cu zeci de bombe explodând, înjurăturile lui de cămilă exasperată.

Ca să-și spele păcatele, sărăcuța de Lilike, nevinovată ca un înger, că doar n-o făcuse intenționat, s-a apucat să spele tricouri. Cu râvnă și zel patriotic.

Biata de ea, ce-a ajuns să facă în vacanță!

Finalul întâmplării e desigur fericit, așa cum îi șade bine unei adevărate povești corfiene. Dar îl las deschis, ca să poată fi imaginat cu maxim succes. Implică un balcon și un pahar rece.

Ce mă face fericită în vacanțe

Sunt multe lucruri care pot făuri o vacanță perfect rotundă, genul acela de vacanță pe care o porți apoi cu tine, pitită bine în buzunarul hainei de ploaie, pe care o strângi ca pe un talisman prețios în mâna înghețată în timp ce alergi pe drumurile zilelor obișnuite.

Vacanța e mereu parcă prea puțină, dar are ea talentul ei special de a se întinde înainte și înapoi, ca un slime curcubeic, acoperind un an întreg și uneori chiar mai mulți. De-aia tre’ să știi sigur care sunt firele din care-ți împletești libertatea. Trebuie să-ți fie limpede ca bună ziua. Ca să nu dai greș, doamne feri.

Mie mi-e foarte clar ce mă face fericită în vacanță. De câte ori pot aplic aceeași formulă și nu dau greș niciodată. Când vine vorba de vacanțe nu mai am dubii existențiale, am doar alegeri norocoase. Știu ce-mi place. Odată găsită destinația, mă duc de nebună tot în aceleași locuri. Mai încerc câte un salt în necunoscut, dar apoi mă întorc credincioasă la frumusețile deja iubite.

Întotdeauna aleg să lâncezesc pe o plajă grecească, cu tot albastrul acela bleu desfășurându-se ca o pătură de nu-mă-uita, falduri peste falduri de azur fluturate cu atâta lejeritate în fața ochilor mei recunoscători. Nu mă plictisesc nici o clipită. Mă simt ca un purcel scăldându-se extaziat în noroiul cerneală, atât de răcoros în mijlocul jăraticului ce cade de sus.

Îmi place să mă plimb agale pe străzile pline de surprize ale orașelor, mi se pare de un farmec nebun să dau peste tot felul, ba o clădire care te lasă cu gura căscată, de o frumusețe aleasă, rafinată, ba o patiserie unde-ți lasă gura apă, ba un colțișor cu flori tremurând gingașe în tumultul traficului. Străduțe fermecate, pietruite, răsunând de muzica trecutului, străzi cu canale și bărci, străzi cu castele și străzi cu cafenele. Nu mă satur niciodată.

Trebuie neapărat să am balconul meu. De pe care să aud deodată și împreună dimineața, furișându-se jucăușă cu luminile ei aburite, cocoșii cântând ca la țară, valurile dansând în ritmul lor ascuns și strugurii cum se coc încet la soare. Cam așa cum e acum, pe o plajă mică și ascunsă din Corfu. Pot să stau pe balconul meu plutitor cu orele, cu lumea înflorind în toate culorile ei, departe tare, în largul orizontului, să stau cufundată până-n gât în zen și să zâmbesc serafic ca un mic Yoda ajuns la liman.

Îmi place să nu fac nimic. Nimicul mă încântă peste poate. Chiar ieri după-masă m-am întins în patul uriaș, în poziția răsfirată a îngerului de zăpadă și am stat pur și simplu, ascultând valurile și armonizându-mă cu căldura. Până când nu mi-a mai fost cald, până când zăpada din mine a topit arșița, până totul a fost armonie și am adormit. Și am ținut-o tot așa, ore întregi. Nimicul e adorabil. E plin de sevă. Seva dulce a nimicului. A începutului. Am o capacitate uriașă de a locui în miezul nimicului și de a-mi fi bine.

Îmi place la nebunie să stau, înfloritoare în bucurie, pe linia ondulată de nisip ce separă o lume de alta. Caldul de rece. Aici e lumina soarelui puternic și generos, lumina fierbinte, incadescentă, dincoace e strălucirea răcoroasă și veșnică a mării. Nesfârșită. Doar un pas între ele. Splendidă alăturare, fascinantă alegere.

Și cât de bine e să stau cu un meniu în față, să cad pe gânduri, să desfășor ample analize sondându-mi dorințele, oare vreau o salată de vinete, stil Muntele Athos, i-auzi! Sau creveți în sos de usturoi și vin?! Oare vreau Stifado sau Gemista?! Și așa mai departe. Răsfățul ăsta îmi cade bine, o altă picătură de dulceață adăugată preaplinului vacanței. Felurile sofisticate i se potrivesc vacanței ca o mănușă. Ardeii umpluți sau tocănița de cartofi se armonizează perfect cu zilele vieții obișnuite. Fiecare fel la locul lui de baștină.

Îmi place să citesc. Cărți frumoase, deștepte, dragi. Cărți jucăușe sau pline de înțelepciune. Cărți care te iau de mână, te duc spre albastru, te cufundă în apele lui, te ridică și-ți arată mai departe, mai sus cerul.

Ah, și cât îmi place să râd. Să fiu cu oamenii mei dragi și să râd cu ei din orice, din toate prostiile, râs de oameni fericiți și iubiți, ce bucurie să le simt dragul și să-i fac să simtă dragul meu. Minunăție pe planeta Pământ!

Binele meu înseamnă să scriu. Uneori, în nebuneala zilelor, dorința de a scrie dispare și atunci știu că nu mi-e bine, că dispar și eu, ascunsă adânc în spatele zidurilor opace din prăpăstiile adânci, doar supraviețuind, nicidecum înflorind, dar în vacanță întotdeauna îmi doresc să scriu. Și atunci știu că mă avânt cu toată ființa spre în afară, spre înflorire și bucurie. Și scriu. E un cadou pe care mi-l fac mie însămi, prețios, e talismanul care mă ferește de volatilizare între spațiile înguste ale zilelor oarecare.

Îmi place să visez. Să am timp să visez. La toate câte se pot întâmpla, la micile speranțe ce se pot rostogoli atât de plăcut, atât de rotund afară din pușculița cu vise. Stau cu ochii în cer, uite arcul argintiu al lunii, chiar aici, în mijlocul zilei arzătoare de august și zâmbesc. Știind că pe degetele fiecărui vis care țopăie încă nestingherit printre zigzagurile minții mele joacă inelele strălucitoare și zornăitoare ale tinereții. Visezi, ești tânăr. Formula magică a tinereții e atât de simplă.

Ca să fii fericit, trebuie să știi ce te face fericit. Ce te fericește în fiecare zi banală a vieții tale de om normal, alergând roboțește pe benzile normalității, ce te fericește în weekenduri și, mai ales, în vacanțe.

Nu poți să-ți faci singur cadouri pe care nu le vrei. De-aiurea, să te afli în treabă. Ca atunci când primești de ziua ta sau de Crăciun o tigaie sau o oală cu smalț lucitor. Aiii, ce frumos, ce funcțional, ce practic. Dar simți cum îți pică fața pe interior, chiar în spatele zâmbetului strălucitor. Unde-i bucuria?! Zău așa! Cadourile de genul ăsta mă lasă cu gura căscată, e adevărat, dar nu îmi aduc nici o scânteie de bucurie. Mai bine nu. Cum ziceam, trebuie să știi ce îți dorești. Mai ales în vacanțe. Nu poți să dai chix, vacanțele sunt prea rare, sunt un fel de oaze smarald ascunse în plin deșert. Mai bine să-ți faci o listă, așa ca mine. Să știi care-ți sunt așteptările. Da, da, știu, bine ar fi să nu ai nici o așteptare, să plutești pe apele Nirvanei secundă de secundă, na, iaca, dar eu una n-am ajuns în punctul ăla încă. De fapt nici nu știu dacă aș vrea asta, să rămân eu fără vacanțele mele frumoase?! Nu, nu, nu. Sunt punctele de reper ale vieții mele. Sunt pietricelele mele colorate.

Ce mai calea, valea, vacanța e vacanță, tot ce există în ea mă face fericită, fiecare clipă, fiecare adiere, orice mireasmă, orice sunet. Orice tresărire a zilei mi se pare încântătoare. Dacă nici în vacanță nu ești fericit, ce papură vodă ai făcut cu viața ta, nu?!

Eu sunt. Fericită până la linia albastră a orizontului și înapoi.