Vecinii

Avem niște vecini foarte drăguței, care au venit cam acum un an. Noi repede pe capul lor, cu niscaiva prăjiturele și un zâmbet larg. Au zâmbit și ei, așa, un pic reticent, nu erau obișnuiți cu ospitalitatea românească, te pomenești că le-am părut un pic agresivi chiar.

Cu timpul s-au obișnuit cu noi, mai o întâlnire la lift, mai pe balcon admirând artificiile orașului sau chiar apusurile glorioase, mai un schimb de povestioare.

Ei bine, acum câteva luni ne-am trezit cu ei la ușă, cu un zâmbet mai larg ca o zi înecată în soare. Cu o pungă plină de prăjituri. Și povestea aferentă. Că el lucrează la o cafenea și în fiecare seară trebuie să golească rafturile. Ooo, câtă generozitate. Am mulțumit, am luat și am savurat fiecare bucățică, după ce am tăiat totul în trei, doamne feri să nu gustăm din fiecare. Noi de obicei ne ferim de cină ca de mere pădurețe și pe la ora serii cam leșinăm de inaniție sănătoasă, așa că mica diversiune a fost o adevărată comoară.

A doua seară la fel. A treia seară la fel. Pe la a patra am început să ne gândim serios că nu-i a bună. Lipsa cinei se transformase în cină pe bază de croissante, scones, sandvișuri cu brânză și brioșe cu ciocolată. Am început să simt că ne paște un pericol iminent de câte ori se făcea seară și se auzea bătaia în ușă. Ospitalitate, ospitalitate, dar chiar să ne vrei răul în halul ăsta?! Numai fiindcă am vrut ca ei să se simtă bineveniți când tocmai își părăsiseră țara? Ioi și vai. Ce oameni, dom’le.

Oricum, era clar, ospitalitatea lor o bătea pe a noastră. Categoric. Trebuia cumva să o reducem, să o normalizăm, să o transformăm în ospitalitate englezească. Cu zâmbete frumoase și fără prăjituri.

Ocazia a venit când am plecat în vacanță. Deja nu mai încăpeam prea bine în costumele de baie, dar nu am vrut ca vecinii să sufere și, la ultima livrare de dulciurele le-am spus duios că timp de o săptămână să nu se sperie, nu mai suntem acasă. Să nu creadă, ferească sfântu’, că nu mai vrem să le deschidem ușa.

Ne-am dus, ne-am întors. Și ce să vezi, vecinul cel drăguțel nu mai venea deloc. Am răsuflat ușurați, dar totuși, chiar deloc?! Am început să ne punem întrebări. El nu înțelegea prea bine limba. Poate a priceput că nu mai vrem să-l vedem la față?! Ever?!

După vreo trei săptămâni de regim crunt, Cristinel a rezolvat situația. S-a întâlnit cu vecina în lift și a întrebat-o, plin de grijă vecinățească, dacă soțu’ e bine, e cumva bolnav? Lucrează tot acolo? Niște întrebări simple, dar care au repus bicicleta pe drum. Nu s-a făcut bine seară și cine ciocănea la ușa noastră, cu zâmbetul pînă la urechi?! Noooo, nu știam dacă să mă bucur sau să plâng. C-așa e cu relația asta. Râsu’, plânsu’. O vrei și n-o vrei. Relația cu prăjiturile, vreau să spun. Cum e să te pui la televizor și să n-ai nimic de ronțăit?! Plânsu’. Cum e să-ți vină la ușă niște gustări delicioase pe care nu tu le-ai solicitat?! Râsu’. Cum e să înfuleci tot, savurând fiecare firimitură?! Rîsu’. Dar să te sui pe cântar a doua zi? Plânsu’. Și tot așa, în carusel.

Am început să creez strategii prin care să-l fac pe om să renunțe, să o rărească, ceva. Dar oricum formulam propozițiile în minte, tot îl jigneam. Nu era bine. Cum să jignești un om așa drăguț?! Între timp am sărit și noi la înaintare, că doar nu puteam să tot înghițim fără să ne revanșăm. Mai o pâine de casă, mai niște cozonac. Nu era bine deloc.

Brusc mi-am dat seama care era soluția cea mai simplă. Simplă ca bună ziua. Deschideam ușa, zâmbeam frumos, luam punga și o aruncam după ce închideam ușa. Fericită, am împărtășit familiei soluția bestială pe care o găsisem. S-au uitat la mine ca la cineva care și-a pierdut mințile și au dat veto. Absolut, final și definitiv. No, iaca! Eu vroiam să-i salvez și ei nu și nu. Să le fie de bine, mă rog, să ne fie de bine.

Problema s-a rezolvat în mod neașteptat. Le-am bătut noi la ușă cu o farfurie încărcată ochi. Doboș. Capodoperă personală, vă rog să mă credeți. Mi se rupea inima să-l dau, dar ce poți să faci când n-ai ce să faci?! Au luat farfuria, zâmbit minunat și apoi s-a făcut tăcere. Adică nu au mai venit cu nimic. O săptămână, două, trei. Nimica, nimicuța. Ziceai că, odată cu doboșul cel minunat și-au dat seama că prăjiturile de la cafeneaa nu se ridicau la nivelul cerut în această casă. Sau că nu e bine ce fac, uite, și noi le-am servit aceeași monedă și nu le-a picat bine să bage atâta zahăr în ei. Câte și mai câte. Filosofam în fiecare seară în timp ce priveam cu speranță mărturisită spre ușă. Ipoteze peste ipoteze. Poate i-am supărat cu doboșul nostru. Poate nu le-a plăcut, prea era de casă. În fine, viața își pierduse zvâcul dulce.

Până aseară. Deodată, absolut pe neașteptate, s-a auzit cioc, cioc. În ușa noastră. Nu ne-a venit să credem. O bucurie pură și nevinovată ne-a înfășurat în apele-i curcubeice. Cristi a sărit de pe canapea, a deschis ușa cu un strigăt de bun venit, eu am zâmbit exploziv și am făcut cu mâna plină de entuziasm, sunt convinsă că drăguța noastră vecină a simțit toată această energie pozitivă ca o dulce lovitură în plex. Până și Ale a început să simtă impulsul neobișnuit de a merge la ușă și de a o îmbrățișa.

Bun. Ușa s-a închis. Am dat să mă ridic, să scot trei farfurii, întotdeauna mâncăm civilizat, nu suntem animale, cuțitul, să tai prăjiturile în trei, când Cristi mi-a întins punga. Un pahar cu fructe tăiate. Vecina noastră ne-a adus un pahar cu fructe.

Încă râd. Încă văd fețele noastre și mă lovește râsul de mă țin cu mâinile de burtă.

Urmează să analizăm întâmplarea timp de câteva luni. Seară de seară. Nu-i bai.

Râsul ține de foame, se știe.

Lanzarote și puterea negrului

N-aș putea să spun că e o insulă solară, deși e plină de soare. Nici luxuriantă, deși exotică.

Toate sunt făurite aici în opoziție cu negrul. Ăsta e marele atu al insulei. E luminoasă, așa cum orice nuanță ce contrastează cu negrul e o nuanță a luminii.

Solul e negru, uneori de-a dreptul sculptat în lavă, cu denivelări și creste și bulgări, toate bucăți de arsură rece, e Pământul suferind și nevindecat încă după ultimele erupții de acum câteva sute de ani. Arată ca o rană uriașă, cauterizată, cicatrizată, o piele neagră de suferință, cutată și încrețită.

E Pământul în ziua Facerii, înainte ca verdele să-l ia în stăpânire. Nu lavă vie, lavă moartă. Timanfaya joacă țonțoroiul de unul singur peste tărâmurile încremenite.

Cri (uitându-se sugestiv spre nevastă-sa, care tastează de zor către prietenele ei răspândite pe tot globul): - Cred că e foarte scump să trimiți poze pe date mobile, cum fac unii cam mereu.

Alex (duios și protector): - Așa ai făcut, mamă?!

Lili (ridicând din umeri): - Puțin îmi pasă. Trăiesc și gata.

Cri (dând în retorism filosofic): - Atunci pot și eu să trăiesc?

Ale: - Poți. Eu o să mai aștept să trăiesc. Cu voi doi pe cap. Poate la pensie.

Dar aceasta e numai o parte a insulei. Parcul munților de foc, încremenit în timp ca o picătură de chihlimbar.

Pe undeva, pe drumurile insulei, negrul se dă la o parte, se desface în petale ca un trandafir negru și drept în miezul lui strălucesc, ca niciodată, culorile luminii. Valurile sunt mai albe ca însuși Albul, lucind fosforescent printre plajele negre, verdele lagunelor și al palmierilor e mai verde decât orice smarald înmuiat în răsărit, iar albastrul devine pur și simplu parfum de albastru.

Ale (aruncând o privire apreciativă peste ape): - Ce frumos e seara, pasteluri peste tot. De ce nu poate să fie așa dimineața?! Dimineața parcă-i sfârșitul lumii.

Liliuca (deșteaptă foc): - E lupta dintre negru și alb, măi mamă. Și negrul dă simptomele alea de boală. Dacă ne-am trezi și noi pe la 12, am intra direct în brațele luminii.

Ale (privindu-și mama cu stupefacție): -Dar cine poate să doarmă mai mult cu voi, huhurezilor?! Când v-aud mișunând, gata somnul! Servus și la revedere. Tre' să vin aici în ceață și să tremur de frig.

Cri (nostalgic, privind în zarea amintirlor): - Da, cam răcoare aici, în Tenerifele astea. În Corfu frumos, cu copaci bătrâni și calzi, nu cu palmieri din ăștia vânturoși.

Și liniștea. Liniștea pe care negrul o inspiră, o poartă în brațele lui tăcute, în miezul tuturor începuturilor. Liniștea se amplifică nemăsurat, capătă ecou de Mare Doamnă, se hrănește din însăși inima negrului.

Stau pe terasă, doar uguit de porumbei și câte un foșnet ascuțit de rândunică. E plin de ele, au o frumusețe șturlubatică, cu codițele despicate în zboruri nepăsătoare, planate.

Peste tot e numai șoapta oceanului.

Turul cu minunății

În viața noastră nu ne-am dus într-un tur cu autobuzul. Nici la all-inclusive. Suntem niște oameni mofturoși. Greu să ne mulțumești. Mai bine ne organizăm singuri și ne greșim singuri. Ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori. A se vedea faza cu chițchițul, cu sarmalele prin aeroport și multe altele.

De data asta, contrar voinței noastre, ne-am înscris într-un tur al insulei. Ce papură vodă să faci când vrei să vezi, dar nu ai mijloace de transport și nu vrei să te complici cu închirieri de mașini?! Cristinelu’ bombănea cel mai tare, dar eu și Alex ne-am ținut tare și am rezervat la modul spontan totul, fără să mai facem cercetări pe google, fără să mai citim review-uri, repede, repede, oricum deja ne lămuriserăm. La modul în care nici un ceas nu funcționa pe insulă, ce te puteai aștepta de la un tur cu autobuzul organizat de insulari?

Ne-am pregătit sufletește. Dacă noi, organizați cică, facem tot felul de boroboațe, probabil că spontani fiind o să intrăm în analele comicăriei.

Dar ce surpriză colosală. Totul a fost făcut în manieră nemțească, la marele fix, de la modul în care ne-au cules din locația noastră, cu o mașinuță drăguțică, special pentru noi, la cum arăta autocarul, dar ce lux și strălucire, dar ce aer condiționat! Până la minunățiile în sine, bune de rupt gura târgului! Și ce de frumuseți, ce zi bogată. Zece ore a durat și nu ne-am plictisit nici o clipă. Nu am simțit nici o secundă că ne grăbește cineva, că nu avem timp destul să admirăm și să fotografiem, asta era spaima mea cea mai mare, că o să ne mâne ca pe o turmă de oi înainte și-napoi. Nici vorbă. Tihnit și cu gura căscată a minunare ne-am plimbat de colo până colo, în deplină siguranță, cu o fată minunată drept ghid, ne-am îmbuibat de informații fascinante, am fost fericiți.

Mă rog, cu unele abateri datorate orientării mele în spațiu. Deficitară, ca de obicei, nimic nou. Să nu uităm, eu sunt cea care intră în stâlpii de pe stradă sau cade pe drumul drept. De la prea multă căutare a albastrului pe sus, nu de la altceva, nu, nici vorbă.

Prima oprire a fost la Cueva de Los Verdes.

Peșteră prin tunel de lavă, cât de extraordinar mi s-a părut să mă plimb prin așa ceva. Să-mi imaginez cum curgea lava la vale, spre ocean, tumultoasă și nebună, foc, foc, foc și să mă văd, să mă simt pe mine plimbându-mă acum agale prin acest tunel tăcut, de demult, un loc unde nu există stalactite, ci stafilite- picături de ciocolată prelinse pe pereții ruginii, să mă uit plină de incredibilă uimire cum prăpastia uriașă în care mă temeam și să privesc era de fapt doar o apă liniștită reflectând înalturile, nu adâncurile.

Și, ca să nu uităm ce e cu verdele din nume, din loc în loc plante verzi, fragile și proaspete, în amintirea familiei de demult, familia Verde care se ascundea de pirați prin peștera de lavă și ciocolată. Fascinant totul, de-a fir a păr, misteros și atemporal. Propria-ți efemeritate la pas printre chestii eterne.

În ciuda avertismentelor repetate, Lilike dă cu capul de o stâncă.

Cri (vrând să tragă o concluzie): - Ale, ai dat cu capul? Alex: - Cum să dau?!

Cri (lămurit): - Poi asta mică, Înalta, a dat.

Suntem în autocar. Alex bagă capul printre cele două scaune și zâmbește frumos, așa cum numai el știe.

- Eu aicia, în spate, mă simt ca un labrador, dornic de atenție. Woof, woof. Și nu vă pare bine că am luat crema de soare? zice el, uitându-se la stratul gros de nori, lavă albă atârnând de sus. Că doar o cară autocarul.

Jameos del Agua

Toate-s făcute pe aici de Cesar Manrique, iar insula e foarte mândră de arhitectul ei modernist, că de ce să nu fie, doară. Uite și aici. Acoperișul tubului de lavă s-a prăbușit, amestecând și cerul cu apele lui în povestea asta, Manrique a văzut, i-a plăcut ce a văzut și apoi a îmbinat și armonizat și lustruit până a ieșit minunăția asta la lumină, un amestec de întuneric și zori-de-zi, de piatră vulcanică și lemn de pirați, de verde, crabi-steluțe albe și ape albastru cleștar.

La coborârea din autocar mi-am izbit fundul de un scaun, că așa sunt eu, mai dezechilibrată, wobbly, wobbly. Cât pe ce să-mi dau duhul de durere, mi s-au înmuiat picioarele, am amețit. După vreo 5 minute de suferință rea, începând să-mi revin, le-am explicat în detaliu celor doi Alphameni că a fost o durere ca la naștere. Nu știu cum am supraviețuit la asta, că la aia eram mai tânără.

Cri (terminat de atâtea detalii): - Noroc că ți-a luat Alex un expresso dublu și te-ai refăcut miraculos. Uite câtă energie verbală ai.

Ale (milos): - Acum o să scrie un articol întreg despre durere, săraca de ea.

Cri (retoric, privind în zare spre clipele viitorului): - Oare ce i se mai poate întâmpla până la sfârșitul turului?! A dat cu capu’, a dat cu fundu’. Ce urmează?

Admirăm efectele spectaculoase realizate în tunelul de lavă, cu pete albe și multă verdeață, apă adâncă cu crabi mititei, albi, luminoși, unici în lume. Hameito. Sună bine, așa că repet în șoaptă silabele cu gust de ecou, de teamă să nu le uit.

Cri (încercând să-și smulgă nevasta de unde a încremenit dând mărunt din buze și din pix):

- Nici nu s-or întâmplat atâtea, câte scrii tu, Liliuca mea năstrușnică.

Verdele se răsfrânge luminos în apele lacului, amestecându-și năframele printre firele reci de cerneală.

Cri (temându-se să nu rămână pe coclauri, fără autocarul cel prețios): - Hai să mergem, că întârziem.

Alex (dând pe gât sucul rece ca gheața): - O să mă grăbesc pentru tine, tată, dacă trebuie o să fac și puroi în gât. Ce nu fac eu pentru voi!

Mirador del Rio

Am ajuns undeva sus de tot, pe acoperișul lumii și am încremenit cu fiecare fibră și celulă, privind țintă, fascinați, direct în ochii irizați ai Frumuseții. O splendoare absolută. Îți lua respirația. Nici n-am mai putut vorbi de atâta frumusețe. Ape turcoaz, munți în culori de pământ și lavă, insule înșirate cumințele una în spatele alteia, căsuțe albe pierdute-n depărtări, ca piesele unui lego spulberate de vânt și de timp.

Glumele s-au dus pe apa sâmbetei, nu-și mai avea rostul nici o șoaptă, nu puteam decât să simt, o simțire înnebunită de extaz și dansând cu părul în vânt, nu puteam decât să înghit frumusețea nemăsurată cu respirații adânci, gâfâite, încercând efemer să o depozitez prin mine, pe undeva pe unde să o găsesc în clipele cenușii și ploioase ale viitorului.

Drumul a mers mai departe, deși putea să se oprească exact în acel moment, din punctul meu de vedere. Nimic mai mult nu putea să vină.

A urmat “Valea celor 1000 de palmieri” aduși de vânturi taman din Sahara, cale de sute de kilometri. Și viile insulei. Mici bulgărași de verde, ghemuiți în spatele cercurilor de bolovani negri, cerc după cerc alunecând pe panta muntelui tăcut, desenând arabescuri fascinante, ca o dantelă lumească aruncată peste un uriaș preistoric.

Ne-au dus și la cramă să gustăm, să ne lămurim, știind că apoi ne vom înghesui să cumpărăm. Așa ne-am ales cu un Muscat Otonel, cu aromele răcoroase ale strugurilor crescuți fără apă, doar din condensul nopților, din lava neagră, struguri culcușiți în cuiburile mici de piatră. Dar ce parfum! Cel mai bun otonel ever! Născut din rece și cald, din lavă și praf saharian, din rouă de noapte și de gheață. Că e frig rău noaptea pe aici.

Timanfaya National Park

La intrarea în parc ne aștepta drăcușorul roșu, simbolul insularilor pentru monstrul de foc care putea să înceapă să scuipe moarte în orice clipă. Și am defilat apoi kilometri, pierduți într-un scenariu de groază, cel al Pământului din timpurile Facerii, un pământ rănit, ars, brăzdat de răni, cocoșat de durere, dar incredibil de frumos. Fascinant, măreț, uriaș. Înfricoșător, viața dispărută pe vecie. Niciodată născută.

Vulcani peste tot, din fericire adormiți și, spre distracția noastră, a turiștilor bezmetici, călători în timp, un gheizer, obținut din aruncarea apei în adâncuri, niscaiva foc țâșnind din adâncuri, carne rumenită la căldura vulcanului. Între noi fie vorba, a fost un fel de amuzament speriat, mă simțeam ca la circ, simțeam spăimos că prea se zgândăre spinarea Uriașului adormit. Dacă se trezea brusc?!

Nu degeaba erau numiți Las Montanas del Fuego. Zău așa! Începuturile planetei nu prea îmi priau, mai ales că zările nu se lăsau fotografiate. Din cauza vântului furios, care dădea să-mi smulgă telefonul din mână și să-l arunce în genuni, mă simțeam ca o marionetă trasă de sfori în toate părțile.

Cristi (amuzat): - Liliuca, ce făceai acolo singurică? Cui îi făceai cu mâna?

Green Lagoon

Și iacă, al doilea punct culminant al acestei excursii. Ai, aiiii! Să înnebunești, nu alta! Un punct în care m-am auzit din nou chinuindu-mă să-mi găsesc aerul. Mesmerizată. Speechless. Verdele închis al lagunei, mușchi umed, palpitând, roșul de cărămidă al stâncilor, nisipul negru, fin ca o placă de marmură lucioasă și valurile incredibil de albe. Simțeam nevoia să mă ciupesc, să mă trezesc din visul curcubeic. Am realizat că e totuși adevărat când Cristinelu’ m-a înșfăcat de mână și a început să mă tragă, speriat că pierdem autobuzul și rămânem blocați peste noapte cu frumusețea aceea atemporală în brațe. Prea era mult pentru un om normal, cu scaun la cap.

Ce splendori mi-a dăruit ziua aceasta, ce minunății dincolo de orice închipuire!

Lili (într-o dispoziție tra-la-la): - Visez la un dulce somptuos.

Cristinelu’: - Și eu, la un demi-dulce savuros!

După zece ore de tur, sunt leșinată. Plină ochi, dar cu toate rezervoarele de energie goale. Prea mult am trăit, prea tare am simțit.

Alex: - Mamă, acum la final văd că ți-ai făcut Seppuku turistic.