Turul cu minunății

În viața noastră nu ne-am dus într-un tur cu autobuzul. Nici la all-inclusive. Suntem niște oameni mofturoși. Greu să ne mulțumești. Mai bine ne organizăm singuri și ne greșim singuri. Ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori. A se vedea faza cu chițchițul, cu sarmalele prin aeroport și multe altele.

De data asta, contrar voinței noastre, ne-am înscris într-un tur al insulei. Ce papură vodă să faci când vrei să vezi, dar nu ai mijloace de transport și nu vrei să te complici cu închirieri de mașini?! Cristinelu’ bombănea cel mai tare, dar eu și Alex ne-am ținut tare și am rezervat la modul spontan totul, fără să mai facem cercetări pe google, fără să mai citim review-uri, repede, repede, oricum deja ne lămuriserăm. La modul în care nici un ceas nu funcționa pe insulă, ce te puteai aștepta de la un tur cu autobuzul organizat de insulari?

Ne-am pregătit sufletește. Dacă noi, organizați cică, facem tot felul de boroboațe, probabil că spontani fiind o să intrăm în analele comicăriei.

Dar ce surpriză colosală. Totul a fost făcut în manieră nemțească, la marele fix, de la modul în care ne-au cules din locația noastră, cu o mașinuță drăguțică, special pentru noi, la cum arăta autocarul, dar ce lux și strălucire, dar ce aer condiționat! Până la minunățiile în sine, bune de rupt gura târgului! Și ce de frumuseți, ce zi bogată. Zece ore a durat și nu ne-am plictisit nici o clipă. Nu am simțit nici o secundă că ne grăbește cineva, că nu avem timp destul să admirăm și să fotografiem, asta era spaima mea cea mai mare, că o să ne mâne ca pe o turmă de oi înainte și-napoi. Nici vorbă. Tihnit și cu gura căscată a minunare ne-am plimbat de colo până colo, în deplină siguranță, cu o fată minunată drept ghid, ne-am îmbuibat de informații fascinante, am fost fericiți.

Mă rog, cu unele abateri datorate orientării mele în spațiu. Deficitară, ca de obicei, nimic nou. Să nu uităm, eu sunt cea care intră în stâlpii de pe stradă sau cade pe drumul drept. De la prea multă căutare a albastrului pe sus, nu de la altceva, nu, nici vorbă.

Prima oprire a fost la Cueva de Los Verdes.

Peșteră prin tunel de lavă, cât de extraordinar mi s-a părut să mă plimb prin așa ceva. Să-mi imaginez cum curgea lava la vale, spre ocean, tumultoasă și nebună, foc, foc, foc și să mă văd, să mă simt pe mine plimbându-mă acum agale prin acest tunel tăcut, de demult, un loc unde nu există stalactite, ci stafilite- picături de ciocolată prelinse pe pereții ruginii, să mă uit plină de incredibilă uimire cum prăpastia uriașă în care mă temeam și să privesc era de fapt doar o apă liniștită reflectând înalturile, nu adâncurile.

Și, ca să nu uităm ce e cu verdele din nume, din loc în loc plante verzi, fragile și proaspete, în amintirea familiei de demult, familia Verde care se ascundea de pirați prin peștera de lavă și ciocolată. Fascinant totul, de-a fir a păr, misteros și atemporal. Propria-ți efemeritate la pas printre chestii eterne.

În ciuda avertismentelor repetate, Lilike dă cu capul de o stâncă.

Cri (vrând să tragă o concluzie): - Ale, ai dat cu capul? Alex: - Cum să dau?!

Cri (lămurit): - Poi asta mică, Înalta, a dat.

Suntem în autocar. Alex bagă capul printre cele două scaune și zâmbește frumos, așa cum numai el știe.

- Eu aicia, în spate, mă simt ca un labrador, dornic de atenție. Woof, woof. Și nu vă pare bine că am luat crema de soare? zice el, uitându-se la stratul gros de nori, lavă albă atârnând de sus. Că doar o cară autocarul.

Jameos del Agua

Toate-s făcute pe aici de Cesar Manrique, iar insula e foarte mândră de arhitectul ei modernist, că de ce să nu fie, doară. Uite și aici. Acoperișul tubului de lavă s-a prăbușit, amestecând și cerul cu apele lui în povestea asta, Manrique a văzut, i-a plăcut ce a văzut și apoi a îmbinat și armonizat și lustruit până a ieșit minunăția asta la lumină, un amestec de întuneric și zori-de-zi, de piatră vulcanică și lemn de pirați, de verde, crabi-steluțe albe și ape albastru cleștar.

La coborârea din autocar mi-am izbit fundul de un scaun, că așa sunt eu, mai dezechilibrată, wobbly, wobbly. Cât pe ce să-mi dau duhul de durere, mi s-au înmuiat picioarele, am amețit. După vreo 5 minute de suferință rea, începând să-mi revin, le-am explicat în detaliu celor doi Alphameni că a fost o durere ca la naștere. Nu știu cum am supraviețuit la asta, că la aia eram mai tânără.

Cri (terminat de atâtea detalii): - Noroc că ți-a luat Alex un expresso dublu și te-ai refăcut miraculos. Uite câtă energie verbală ai.

Ale (milos): - Acum o să scrie un articol întreg despre durere, săraca de ea.

Cri (retoric, privind în zare spre clipele viitorului): - Oare ce i se mai poate întâmpla până la sfârșitul turului?! A dat cu capu’, a dat cu fundu’. Ce urmează?

Admirăm efectele spectaculoase realizate în tunelul de lavă, cu pete albe și multă verdeață, apă adâncă cu crabi mititei, albi, luminoși, unici în lume. Hameito. Sună bine, așa că repet în șoaptă silabele cu gust de ecou, de teamă să nu le uit.

Cri (încercând să-și smulgă nevasta de unde a încremenit dând mărunt din buze și din pix):

- Nici nu s-or întâmplat atâtea, câte scrii tu, Liliuca mea năstrușnică.

Verdele se răsfrânge luminos în apele lacului, amestecându-și năframele printre firele reci de cerneală.

Cri (temându-se să nu rămână pe coclauri, fără autocarul cel prețios): - Hai să mergem, că întârziem.

Alex (dând pe gât sucul rece ca gheața): - O să mă grăbesc pentru tine, tată, dacă trebuie o să fac și puroi în gât. Ce nu fac eu pentru voi!

Mirador del Rio

Am ajuns undeva sus de tot, pe acoperișul lumii și am încremenit cu fiecare fibră și celulă, privind țintă, fascinați, direct în ochii irizați ai Frumuseții. O splendoare absolută. Îți lua respirația. Nici n-am mai putut vorbi de atâta frumusețe. Ape turcoaz, munți în culori de pământ și lavă, insule înșirate cumințele una în spatele alteia, căsuțe albe pierdute-n depărtări, ca piesele unui lego spulberate de vânt și de timp.

Glumele s-au dus pe apa sâmbetei, nu-și mai avea rostul nici o șoaptă, nu puteam decât să simt, o simțire înnebunită de extaz și dansând cu părul în vânt, nu puteam decât să înghit frumusețea nemăsurată cu respirații adânci, gâfâite, încercând efemer să o depozitez prin mine, pe undeva pe unde să o găsesc în clipele cenușii și ploioase ale viitorului.

Drumul a mers mai departe, deși putea să se oprească exact în acel moment, din punctul meu de vedere. Nimic mai mult nu putea să vină.

A urmat “Valea celor 1000 de palmieri” aduși de vânturi taman din Sahara, cale de sute de kilometri. Și viile insulei. Mici bulgărași de verde, ghemuiți în spatele cercurilor de bolovani negri, cerc după cerc alunecând pe panta muntelui tăcut, desenând arabescuri fascinante, ca o dantelă lumească aruncată peste un uriaș preistoric.

Ne-au dus și la cramă să gustăm, să ne lămurim, știind că apoi ne vom înghesui să cumpărăm. Așa ne-am ales cu un Muscat Otonel, cu aromele răcoroase ale strugurilor crescuți fără apă, doar din condensul nopților, din lava neagră, struguri culcușiți în cuiburile mici de piatră. Dar ce parfum! Cel mai bun otonel ever! Născut din rece și cald, din lavă și praf saharian, din rouă de noapte și de gheață. Că e frig rău noaptea pe aici.

Timanfaya National Park

La intrarea în parc ne aștepta drăcușorul roșu, simbolul insularilor pentru monstrul de foc care putea să înceapă să scuipe moarte în orice clipă. Și am defilat apoi kilometri, pierduți într-un scenariu de groază, cel al Pământului din timpurile Facerii, un pământ rănit, ars, brăzdat de răni, cocoșat de durere, dar incredibil de frumos. Fascinant, măreț, uriaș. Înfricoșător, viața dispărută pe vecie. Niciodată născută.

Vulcani peste tot, din fericire adormiți și, spre distracția noastră, a turiștilor bezmetici, călători în timp, un gheizer, obținut din aruncarea apei în adâncuri, niscaiva foc țâșnind din adâncuri, carne rumenită la căldura vulcanului. Între noi fie vorba, a fost un fel de amuzament speriat, mă simțeam ca la circ, simțeam spăimos că prea se zgândăre spinarea Uriașului adormit. Dacă se trezea brusc?!

Nu degeaba erau numiți Las Montanas del Fuego. Zău așa! Începuturile planetei nu prea îmi priau, mai ales că zările nu se lăsau fotografiate. Din cauza vântului furios, care dădea să-mi smulgă telefonul din mână și să-l arunce în genuni, mă simțeam ca o marionetă trasă de sfori în toate părțile.

Cristi (amuzat): - Liliuca, ce făceai acolo singurică? Cui îi făceai cu mâna?

Green Lagoon

Și iacă, al doilea punct culminant al acestei excursii. Ai, aiiii! Să înnebunești, nu alta! Un punct în care m-am auzit din nou chinuindu-mă să-mi găsesc aerul. Mesmerizată. Speechless. Verdele închis al lagunei, mușchi umed, palpitând, roșul de cărămidă al stâncilor, nisipul negru, fin ca o placă de marmură lucioasă și valurile incredibil de albe. Simțeam nevoia să mă ciupesc, să mă trezesc din visul curcubeic. Am realizat că e totuși adevărat când Cristinelu’ m-a înșfăcat de mână și a început să mă tragă, speriat că pierdem autobuzul și rămânem blocați peste noapte cu frumusețea aceea atemporală în brațe. Prea era mult pentru un om normal, cu scaun la cap.

Ce splendori mi-a dăruit ziua aceasta, ce minunății dincolo de orice închipuire!

Lili (într-o dispoziție tra-la-la): - Visez la un dulce somptuos.

Cristinelu’: - Și eu, la un demi-dulce savuros!

După zece ore de tur, sunt leșinată. Plină ochi, dar cu toate rezervoarele de energie goale. Prea mult am trăit, prea tare am simțit.

Alex: - Mamă, acum la final văd că ți-ai făcut Seppuku turistic.

Chițchițul din Lanzarote

Stăm pe șezlonguri, îmbrăcați bine și tot le cam clănțănim.

Cri (cu ochii-n ceața de sus): - Uite ce de soare e, Liliuca, cu foarte mulți dinți. Și tu îi dai înainte cu “Hai la plajă!” Dacă mai iau o șubă pe mine, mă duc. Altfel nici să n-aud.

Li (cu speranța strong, la locul ei obișnuit): - Imediat se face cald, puțintică răbdare. Nu deznădăjdui. Alex, alegerile tale de activități de vacanță sunt absolut memorabile. Să ne gândim la cele mai tari: plimbărica cu balonul deasupra Barcelonei, cu noi trei albi ca varul de groază, scufundările din care n-am crezut că mai ieșiți vii, iar acum plaja Papagayo, peste dealuri și deșerturi, dar tu chiar te pricepi, mamă dragă. O să le ținem minte toată viața.

Ale (neînțelegând cum de programează singur astfel de chestii): - Numai după zeci de ore de terapie le-am putea uita. Dar azi e zi de lins rănile. Plaja aia nenorocită mi-a venit de hac. Nu mai plecați odată? Să pot și eu să respir.

Lili (fericită că i s-a dat impulsul necesar): - Hai, Cristinelu’! Plaja-i peste drum!

În timp ce noi stăteam în soarele oareșicum ipotetic, fără șube, bineînțeles, savurând puterea plăcută a pământului cald, Alex a avut ghinionul să descopere un șoricel pornit în căutare de hrană prin gunoiul nostru. Taman el, care e absolut îngrozit de aceste creaturi monstruoase. Degeaba ne-a sunat, săracu’, degeaba ne-a dat mesaje, noi ca nesimțiții, eram ocupați să savuram vântul printre firele de nisip. Nu că am fi dat fuga să-l salvăm. Că nu prea ne pasă nouă de un biet șoricel. La o adică, nu poți să zici că e un tigru furios.

Li (dându-și aere): - Ale, dragă, de ce ți-e frică nu scapi. Mie nu mi-e frică de șoareci. Numai de șobolani.

Alex (sec, uitându-se spre mamă-sa care nu pare să-l înțeleagă chiar deloc): - Dacă era șobolan, nu mă mai găseați. Drept la Hotel Don Miguel eram. Cu bodyguard la ușă.

Li (delicată): - Știu la ce-a venit. La ambalajul de la Feta. Șoriceilor le place brânzica.

Alex: - Îți mulțumesc că m-ai luminat, mamă. Acum sunt mult mai liniștit.

Cristi și-a redescoperit instant abilitățile de mare vânător preistoric și a ademenit șoarecele în găleata de gunoi, a pus repede capacul salvator și apoi l-a cărat distanță de câteva străzi, unde i-a dat drumul. Nu putea să-l omoare, că doar nu era un sălbatic. Cristinelu’, vreau să zic. El are o inimă blândă, așa că a sperat că acela, chițchițu' lu pește, nu mai găsește drumul spre casă. Dar mica bestie avea o familie mare sau era un geniu printre ai lui. Străzile din Lanzarote n-aveau nici un secret pentru el. Ciuri buri. S-a întors cu viteză din maraton, mulțumit de plimbarea făcută prin aerul marin, cu iz de praf vulcanic și am dat peste el jucând țonțoroiul pe blatul de la bucătărie mai pe seară, când am aprins lumina. Eu în persoană. N-am țipat, desigur, nici n-am leșinat. N-am înțeles niciodată cum de leșină femeile prin filme. Eu m-am ținut tare și cu voce calmă, de femeie puternică, am chemat bărbații. Alex n-a fost prea fericit, dar m-a privit totuși cu admirație și oroare în timp ce îi povesteam că aveam antrenament serios de pe vremea când eram studentă și culegeam strugurii la Recaș. Acolo șoarecii erau la ei acasă. Când mergeai la culcare scuturai întâi pernele și păturile de picau șoarecii ca lăcustele.

Proprietăreasa a fost foarte uimită de veștile noastre, draga de ea, nevinovata, și a zis că o să rezolve problema. După ce plecăm. Că doar nu era să ne deranjeze în concediu. Nu-i nimic că dansau șoarecii prin bucătărie, noi aveam program de relaxare. Doar eram turiști. Cu patalama.

Asta a dat naștere unei alte dileme. Să îi dau review cu șoareci sau nu?! Era clar. Oamenii nu aveau să mai calce pe acolo, decât dacă erau masochiști. Cine alege să dea o grămadă de bani pe o casa cu șoareci?! În afară de noi, bineînțeles. Nimeni! Și atunci, terasa?! Minunata terasă?! Avea să rămână goală și pustie, fără turiștii cei extaziați. Nu era păcat?! Asemenea splendoare! Fără admiratori.

După o analiză desfășurată de-a lungul a patru zile, răstimp în care fiecare a adus argumente pro și contra, că de, despre ce era să discutăm și noi în vacanță, am decis să nu pomenesc de șoareci în review, se știe că și eu am o inimă miloasă de felul meu. Așa-i toată familia, cu inima ca pâinea caldă. Scumpii de noi.

Cri (pornind a nu știu câta discuție despre metodele moderne de evitare a calamităților):

- Diseară punem gunoiul legat, în chiuvetă. Ori atârnat pe perete.

Ale (oripilat): - Ferească sfântu’! Nu vrei să aduci șoarecele la nivelul gâtului!

Cri (sfătos și patern): - Nu vine să te muște, nici în filme n-am văzut din astea.

Li (plină de milă pentru toate vietățile Pământului): - O fi crezut, săracu’, că am plecat cu toții la plajă, n-a știut că tu ai rămas să te refaci nervos după faza cu Papagayo. De-aia a scos căpșorul din ascunziș. Avea și el drepturile lui de locatar al casei. Nu știu ce aveți cu el.

Ale (privindu-și mama cu maximă uimire): - Despre cine papură vodă vorbești?!

Oricum, patru zile cât am mai stat în scumpa locuință de pe malul Oceanului Atlantic, fiecare deschidere a ușii de la intrare a fost însoțită de tropote și strigăte incașe de cucerire. Zgomotele pe care le scotea Alex ca să sperie animalele din casă.

Plaja Papagayo

În mod neașteptat, Alex a făcut programul zilei. Probabil vrând să dovedească universului cât de implicat e el în această vacanță. Nu am putut decât să mă bucur, vreau să spun să nu mai pot de bucurie. O responsabilitate strivitoare fusese luată de pe umerii mei delicați.

Așa că ne-am pornit. Un autobuz, un taxi și apoi pe josu. Nu e ușor de ajuns la cea mai frumoasă plajă a insulei. Care e normal că s-a ascuns undeva pe coclauri, cât mai departe de valul de oameni turbulenți și înnebuniți să o vadă și mai ales să o tragă-n poză.

Peste dealuri, tot la trap, sperând că aceea e calea și că nu avem cum să ne rătăcim. Adevărul e că nu ne-a luat decât vreo oră de mers prin nisipuri, peste stânci și dealuri negre, mai un drum de costișă, mai o alunecare la vale, mai un râs, mai o milă de sine.

Dar uite! “A meritat!”, urlă Lili fericită, încercând să biruie vuietul vântului, care nu e de ici, colea. Bate vântu’, nene, de te ia pe sus. E absolut mirobolant. O stâncă neagră uriașă, ca un monstru preistoric, ape turcoaz amestecate cu voaluri negre, o mică plajă fermecătoare în toate detaliile, așezată tihnit între dealuri de demult. Simți cum frumusețea ei sălbatică și totodată delicată ți se așază prin toate cotloanele ființei. Te alină și te colorează.

Li (extaziată până la leșin): - Ale, mâine tot tu faci traseul?! Că ăsta de azi e memorabil, îmi place de mor!

Ale (rămas fără cuvinte în urma alergării după o plajă, pe dealuri în sus și-n jos): - ...

Cri: - Da’ plaja cealaltă ce avea?! De ce nu am putut să ne oprim acolo?!

Ale (recăpătându-și cu greu uzul vorbirii): - Era să cad în cap de vreo două ori pe dealurile alea la vale și mă gândeam cum chem iar elicopterul să ne salveze, de nebuni ce suntem.

Și pentru că în orice pustie există și un restaurant, aterizăm însetați la o masă, cu toată priveliștea deschizându-se fermecător la picioarele noastre. Sub asaltul endorfinelor eliberate dramatic, cam ca o găleată plină turnată drept în cap și peste cap, sunt gata să-mi dau duhul de plăcere.

Lili (care strălucește de la soare te poți uita, dar la ea ba!): - Toate simțurile mele sunt la turație maximă. La voi cum e?! Carpe diem-ul de astăzi e de-a dreptul exploziv. Nu mai pot de fericire! Așa fresh de portocale delicios n-am băut în viața mea! E extraordinar să trăiești. Uite, vine și gustărica. Brânză la grill presărată cu tot felul de mirodenii, nuci și salată crocantă cu dulceață de afine. Spaniolii ăștia se pricep la toate. De la plajă, la brânză!

Cri (generos și îngăduitor cu efervescențele consoartei): - Ce combinație nefericită! Nu, nu-mi trebuie. Ia-o tu!

Li (învârtind aromele prin creier): - Absolut delicioasă. Culmea rafinamentului. Extraordinar.

Cu mulțumirea deplină a obiectivelor atinse, mă învârt ca un titirez bezmetic ce se crede păun frumos și albastru, așa că sunt luată de o aripă și mânată înapoi peste dealuri. Peste munți și văi.

Cristinelu’(filosofând melancolic): - Aici nu-i cu oaze și fata morgana. Ca la orice deșert normal. Aici fata morgana e o stație de taxi. Dar nu se strevede nici una la orizont. Numai praf și pământ negru. Ce căutăm noi pe-aici?! În afara lumii civilizate! Prima plajă n-o fo’ bună. A doua plajă n-o fo’ bună. Că Liliuca nu și nu. A trebuit să ne ducem până la a treia să mâncăm o pâine cu ou. Li (cu păru-n vânt): - Dar ce splendoare! Ce aventură! Ce hamburger delicios! Ce viață deplină!

Alex: - Ce lentile diferite aveți voi doi! Eu sunt pe modul de supraviețuire! Nu pot să emit nici o teorie asupra plăcerilor vieții! Nu acum. Sper să ajungem până diseară la o stație de taxi. În viață!

Merg săltat la vale, întorcând brațele spre soare. Nu vreau să irosesc nici o secundă din această călătorie spre cea mai tare plajă a insulei. Nu de alta, dar din cauza programului solicitant nu am apucat să mă bronzez. Trebuie să mă înnegresc cumva! Doar n-o să mă întorc albă ca brânza acasă.

Ale (atât de uimit, încât uită că vorbește cu mămuca lui prețioasă, care merită respect infinit): - Ție îți arde de bronzat, Lili?! Țara arde ...

Lili (voioasă și recunoscătoare): - ... și baba se bronzează!

Alex (mustăcind și analizându-și deciziile): - No, după aventura asta, agenția de voiaj Alex se închide pentru 3 zile. N-aveți decât să vă faceți singuri programul. Eu nu mă mai bag, că uite ce minuni fac!

Cristi (scuturându-și adidașii de nisip): - Mda, că dacă-i fluturi lui Liliuca ceva pe la nas, nu se lasă până nu primește totul! Absolut totul! Nu știu cum rotunjit și transformat în sferă existențială. Nu mai bine stăteam noi pe terasă?! În loc să alergăm pe dealuri după Nirvana?!

Stau în șezlong, cu asfințitul și „Căutătorii de scoici” în brațe. Oceanul se mișcă în valuri ca mătasea, albastru cenușiu la infinit, cerul stă gingaș și bleu deasupra, niscaiva rândunele zboară printre palmieri, chiar trăiesc un moment cu totul zen. E atât de zen, încât mă simt eu însămi plutind pe valurile zenului, sunt eu însămi ocean și cer pastel totodată, în acest moment perfect rotund, albastru ca o clipă, de o fericire dulce, pală.

Likke mi se potrivește acum foarte bine, pentru că sunt eu însămi numai fericire.